ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 774/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată și reține următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu societatea B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 2.694,42 RON, reprezentând diferența de despăgubire neachitată aferentă dosarului de daună nr. x, la plata sumei de 1.818,68 RON, reprezentând penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data de 05.07.2019 până la data de 19.09.2019 (data plății), la plata sumei de 6.295,52 RON, reprezentând penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data de 05.07.2019 până la data de 14.09.2022 (data formulării cererii), urmând a fi actualizată până la data plății efective a creanței principale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 5 din 9 ianuarie 2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a constatat că este competent să soluționeze litigiul, respingând ca neîntemeiată excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă și, reținând cauza spre judecare, a admis acțiunea reclamantei A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.A. și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2.694,42 RON, reprezentând diferența de despăgubire aferentă dosarului de daună nr. x, suma de 1.817,92 RON, reprezentând penalități de 0,2% pe zi, aferente perioadei 06.07.2019 - 19.09.2019, penalități de întârziere de 0,2% zi de întârziere, raportat la debitul de 2.694,42 RON, calculate începând cu data de 20.09.2019, până la plata integrală a debitului principal. De asemenea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 982,35 RON, reprezentând taxe arbitrale în cuantum de 832,35 RON și taxă de înregistrare dosar în sumă de 150 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la 23 februarie 2023, reclamanta B. S.A. a solicitat anularea și suspendarea hotărârii arbitrale nr. 5 din 9 ianuarie 2023, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat.

Prin sentința nr. 97 din 7 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2023, a fost admisă acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 5 din 9 ianuarie 2023, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul x/2022, formulată de reclamanta B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

A fost anulată hotărârea arbitrală și a fost trimisă cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București.

Împotriva acestei hotărâri, societatea A. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, recurenta arată că, în esență, instanța de fond a reținut că, fără o convenție arbitrală valabilă (clauză compromisorie sau compromis), între părți nu poate exista arbitraj.

În ceea ce privește Norma A.S.F. nr. 18/2017, instanța de fond a apreciat că reglementează procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea unităților enunțate chiar în titlul normei, însă o acțiune în pretenții îndreptată împotriva unei societăți de asigurări, cum este prezenta cauză, nu face parte din obiectul reglementat de normă.

Potrivit recurentei, chiar dacă s-ar considera că prin "petiție", se înțelege orice pretenție a unui terț prejudiciat (la care într-adevăr se referă art. 7 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 18/2017) împotriva unei societăți de asigurări, context în care această normă s-ar aplica în prezenta cauză, faptul că, în cuprinsul acesteia se menționează că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluționare alternativă a litigiilor SAL-FIN, iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul", instanța de fond a reținut că arbitrajul poate fi aplicat în cazul persoanelor juridice, însă nu este obligatoriu ca urmare a alegerii unui reclamant, fără ca pârâta din acțiunea arbitrală să fie de acord cu soluționarea acțiunii pe calea arbitrajului.

Totodată, instanța de fond a constatat că art. 7 alin. (3) teza finală din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate, inclusiv unei instanțe arbitrale, doar dacă pârâta din acțiunea arbitrală este de acord cu o astfel de soluționare, dat fiind faptul că nu există nicio dispoziție legală care să oblige pârâta să se supună unei astfel de proceduri.

Potrivit recurentei, instanța de fond a dat o altă interpretare față de cea avută în vedere de Parlamentul European și de Consiliul Europei în momentul în care s-a emis Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare, prin care legiuitorul european a urmărit eliminarea diferențelor semnificative dintre legislațiile statelor membre privind normele care se aplică întreprinderilor de asigurare și de reasigurare pentru a facilita inițierea și desfășurarea activităților de asigurare și de reasigurare și a susținut instituirea un cadru juridic pentru a permite întreprinderilor de asigurare și reasigurare să își desfășoare activitatea de asigurare pe piața internă facilitând, astfel, întreprinderilor de asigurare și reasigurare cu sediul central în Uniunea Europeană acoperirea riscurilor și obligațiilor situate în interiorul Uniunii (punctul (2) din Preambul).

În acest sens, a avut în vedere să asigure existența unor prevederi care să fie transpuse la nivel național și care să permită atingerea scopului Directivei, între acestea numărându-se și cele cu privire la soluționarea conflictelor între persoanele asigurate și întreprinderile de asigurare și reasigurare, care trebuie să se rezolve în opinia legiuitorului european, în modul cel mai echitabil și mai rapid posibil.

De aceea, a considerat oportun ca statele membre să stabilească în legislația națională o procedură de arbitraj sau o procedură care să ofere garanții comparabile (art. 83 din Preambul), în acest sens, recurenta reproducând conținutul art. 203 din Directiva 2009/138.

Recurenta precizează că România a transpus în legislația internă dispozițiile Directivei 2009/138 prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 18/2017, act normativ cu caracter special, ale cărui dispoziții au caracter de lege și care au prioritate față de normele generale, respectiv față de dispozițiile art. 548 C. proc. civ.

Ca atare, apreciază că hotărârea recurată este nelegală, întrucât, atât legiuitorul european, cât și cel național au prevăzut ca oricare dintre părți să se poată adresa pentru soluționarea diferendului dintre acestea, unei instanțe de soluționare alternativă a litigiului, alegând în funcție de situație, fie procedura SAL-FIN, fie arbitrajul în funcție de speță, lăsând la latitudinea reclamantului această posibilitate, fără a fi necesar vreun acord de la pârât în această alegere.

Recurenta face o scurtă expunere cu privire la incidența dispozițiilor Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra evoluției arbitrajului în România și arată că, potrivit art. 541 din C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat, prin urmare legiuitorul nu obligă la soluționarea conflictelor între persoane fizice sau juridice prin intermediul instanțelor judecătorești, ci recunoaște dreptul acestora de a apela la metode alternative de soluționare a litigiilor.

Totodată, susține că există domenii de activitate unde se poate considera că se aplică o excepție de la regulă, inclusiv de la natura voluntară a arbitrajului, în mod special în domeniul asigurărilor.

Practic, astfel cum susține recurenta, prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, care are caracter de lege, s-a produs o derogare de la regula convenției arbitrale în domeniul asigurărilor.

Recurenta face trimitere la dispozițiile art. 4-7 ale Normei nr. 18/2017, în raport de care concluzionează că există posibilitatea să se recurgă la această instituție, chiar în lipsa unei convenții arbitrale.

Mai arată recurenta că art. 2 pct. 2 din Norma A.S.F. nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, definește "petiția", ca fiind "cererea, reclamația, sesizarea, formulată în scris ori prin poștă electronică, prin intermediul căreia un petent își exprimă nemulțumirea cu privire la activitatea societăților și brokerilor".

Astfel, având în vedere că legiuitorul a pus un semn al egalității formei juridice între cererea de sesizare a instanței statale, cât și cea a instanței alternative, raportându-se și la dispozițiile nr. Legii 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., se poate deduce că scopul Normei nr. 18/2017 a fost acela de degrevare a instanțelor de judecată.

Mai mult, art. 115 din C. proc. civ., stabilește că, în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția în care se află: domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs riscul asigurat.

Chiar norma de drept generală, C. proc. civ., în art. 115 alin. (2) specifică, sub sancțiunea nulității, că "Alegerea competenței prin convenție este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de nașterea dreptului la despăgubire" (cum ar fi o eventuală clauză compromisorie).

Ceea ce înseamnă, potrivit recurentei, că cel care solicită despăgubirile ca urmare a unui prejudiciu născut din asigurarea civilă obligatorie sau facultativă, poate învesti oricare dintre cele două instanțe, sub condiția să nu încalce dispozițiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la competența teritorială.

În atare situație, recurenta consideră că soluția pronunțată în acțiunea în anulare este greșită.

Chiar legea ordinară, cum este Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, în art. 23 pct. 5 și 6, stabilește modalitatea de plată a despăgubirilor, atunci "când părțile nu se înțeleg".

În opinia recurentei, trebuie avut în vedere și faptul că tribunalul arbitral este recunoscut chiar prin dreptul comun - C. proc. civ.

Potrivit recurentei, din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 18/2017 rezultă că, prin excepție de la regula privind existența unei convenții arbitrale, litigiile din domeniul asigurărilor pot fi soluționate și pe calea arbitrajului, în cazul în care consumatorul persoană juridică optează pentru aceasta modalitate, fără a se face diferența între tipurile de contract de asigurare, fiind aplicabile implicit contractelor facultative de asigurare, ale căror condiții și clauze sunt stabilite de părți.

În opinia recurentei, Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la regula conform căreia contractul are putere lege între părți, în situația de față fiind incidente dispozițiile art. 1.270 pct. 2 C. civ.

Sub un ultim aspect, potrivit susținerilor recurentei, contractul RCA este un contract de asigurare care reprezintă o excepție de la regulă, clauzele și condițiile încheierii acestuia fiind stabilite exclusiv de lege.

Prevederile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017 dispun cu privire la clauzele generale și speciale ale contractului RCA, fără însă a reglementa și clauzele privind modul de soluționare a eventualelor litigii.

Prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispozițiile actelor normative sus-menționate, cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, fiind acordat consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcție de statutul juridic al acestuia (persoana fizică/persoană juridică).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei la 1 februarie 2024, iar aceasta nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, analizând cu prioritate chestiunea timbrajului, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 26 alin. (3), art. 24 alin. (1) și (2), coroborat cu art. 32 și art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, reține următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Totodată, dispozițiile art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 stabilesc că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "(1) Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ.

(2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Totodată, conform art. 26 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, "(3) Acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale se taxează cu 100 RON pentru fiecare motiv invocat. Recursul împotriva hotărârii pronunțate în acțiunea în anulare se timbrează potrivit art. 24, care se aplică în mod corespunzător".

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În cauză, a fost stabilită în sarcina recurentei obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, conform art. 26 alin. (3), coroborat cu art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, recurentei-reclamante i s-a pus în vedere prin adresa comunicată la 2 februarie 2024, potrivit dovezii existente la fila x, să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru de 200 RON.

Recurenta nu a îndeplinit obligația de a achita taxa judiciară de timbru datorată în cauză.

Prin urmare, având în vedere faptul că în cauză recurenta nu și-a îndeplinit obligația de timbrare ce îi revenea până la acest termen de judecată și că nu operează scutirea legală de la obligația timbrării, Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor art. 32 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, precum și prevederilor art. 494, coroborat cu art. 197 C. proc. civ. și să dispună anularea recursului, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 97 din 7 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 aprilie 2024.