Decizia nr. 1138/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul litigiului și judecata în primă instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov — secția I civilă la 11 octombrie 2022, sub numărul x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 135000 € ori echivalentul în RON, corespunzător cursului valutar la data plății, reprezentând despăgubiri cauzate ca urmare a neexecutării culpabile a obligației convenite prin promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x din 29 ianuarie 2021, respectiv neplata diferenței de preț și neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, la termenul și în condițiile convenite, ca efect al constatării ca fiind îndeplinit pactul comisoriu inserat în promisiune; obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale standard penalizatoare, aferentă sumei de 13.5000 € pentru perioada 1 septembrie 2022 și până la achitarea acesteia; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinarea formulată la 14 noiembrie 2022, pârâții B. și C. au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ. Prin cererea reconvențională formulată la 14 noiembrie 2022, pârâții B. și C. au solicitat să se dispună rezoluțiunea promisiunii de vânzare autentificate sub nr. x din 29 ianuarie 2021 de BIN D.; repunerea părților în situația anterioară și obligarea reclamantului la restituirea sumei de 217.890 RON achitată cu titlu de avans, precum și la plata sumei de 217.890 RON cu titlu de clauză penală, motivat de faptul că nu s-a încheiat contractul din culpa gravă a reclamantului.

Hotărârile pronunțate de Tribunalul Brașov Prin încheierea din 9 februarie 2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția de necompetență teritorială, invocată de pârâții-reclamanți reconvenționali, reținând că în cauză competența teritorială este alternativă, fiind incidente dispozițiile art. 116 și 133 pct. 3 din C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 130/S din 27 aprilie 2023, Tribunalul Brașov — secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-reclamantă reconvențională C., a respins cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională, dispunând compensarea cheltuielilor de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 130/S din 27 aprilie 2023, a formulat apel reclamantul A.. Împotriva încheierii din 9 februarie 2023, încheierii din 6 aprilie 2023 (de amânare a pronunțării) și sentinței civile nr. 130/S din 27 aprilie 2023, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă au formulat apel pârâții-reclamanți reconvenționali B. și C..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 1648/Ap din 2 noiembrie 20232023, Curtea de Apel Brașov – secția I civilă a admis apelul formulat de pârâții-reclamanți reconvenționali B. și C. împotriva încheierii din 9 februarie 2023, încheierii din 6 aprilie 2023 și sentinței civile nr. 130/S din 27 aprilie 2023, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă și apelul formulat de reclamantul-pârât reconvențional A. împotriva sentinței civile nr. 130/S din 27 aprilie 2023 a Tribunalului Brașov, secția I civilă. Au fost anulate încheierea din 9 februarie 2023, încheierea din 6 aprilie 2023 și sentința civilă nr. 130/S din 27 aprilie 2023, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă și a fost trimisă cauza spre competentă soluționare Tribunalului Galați.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1648/Ap din 2 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre judecare instanței de apel, formulând următoarele critici: La primul termen stabilit pentru judecata apelului, reprezentanții convenționali ai reclamantului au solicitat acordarea unui alt termen de judecată, cererea fiind determinată de imposibilitatea obiectivă de prezentare, determinată de lipsa din țară, programată/stabilită cu mult înaintea termenului de judecată. Cererea a avut ca temei prevederile art. 222 din C. proc. civ., fiind dovedită și comunicată avocatului părții potrivnice. Imposibilitatea prezentării determinate de efectuarea concediului de odihnă reprezintă un motiv temeinic, neimputabil părții ori apărătorului, de natură a genera, în mod excepțional amânarea cauzei, având în vedere că nu se poate constata un abuz în acest sens. Avocatul părții potrivnice și-a manifestat acordul pentru amânarea judecății cauzei, motiv pentru care au devenit incidente prevederile art. 221 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora amânarea judecății în temeiul învoielii/acordului părților se poate încuviința o singură dată în cursul procesului, deoarece anterior nu a existat nicio cerere de amânare. În aceste condiții, dreptul la apărare a fost încălcat, fapt ce determină nulitatea hotărârii. Normele de competență teritorială au fost corect aplicate de tribunal, soluția respingerii excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov fiind legală. În acord cu prima instanță, sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3, art. 116 și art. 117 din C. proc. civ. Dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. nu impun o prevedere expresă în contract a locului executării, chiar în parte a obligației, aceasta impunându-se numai când locul executării doar în parte a obligației este altul decât acela reglementat legal. Obligația executată în temeiul contractului de promitenții-cumpărători, având calitatea de intimați-pârâți, a fost aceea de plată a sumei de 217.890 RON. Aceasta s-a realizat înăuntrul termenului contractual de 3 zile, prin ordin de plată. Potrivit prevederilor art. 1.494 din C. civ., în lipsa unei stipulații contrare, obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății, iar potrivit art. 1.497 din același cod, dacă plata se face prin virament bancar, aceasta se consideră efectuată când contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății, data acesteia fiind data la care acesta a fost alimentat. Domiciliul creditorului a fost și este în raza de competență teritorială a Tribunalului Brașov, contul bancar fiind deschis în aceeași rază de competență teritorială. Obligațiile contractuale au fost executate/urmau să fie executate potrivit prevederilor art. 1.494 și art. 1.497 din C. civ., respectiv la domiciliul creditorului obligației, în contul bancar al creditorului deschis în județul Brașov, soluția pronunțată relevând încălcarea prevederilor de drept material menționate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți B. și C. au invocat excepția nulității recursului în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., solicitând anularea recursului. De asemenea, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că este nefondată critica privind aplicarea greșită a normelor de competență teritorială. Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepției, precizând că recursul cuprinde explicit motivele de recurs și indicarea temeiurilor de drept. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra excepției nulității recursului, deși prin întâmpinarea intimaților-pârâți B. și C. a fost invocată nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte nu va reține incidența acestei sancțiuni având în vedere că prin cererea de recurs au fost expuse critici susceptibile de încadrare în pct. 5 al acestui text de lege. Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de reclamant împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte: Susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. sunt susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 222 din C. proc. civ., care pun în discuție respingerea greșită a cererii de amânare a cauzei. În aprecierea recurentului-reclamant, imposibilitatea de prezentare a avocaților a fost temeinic dovedită. A susținut că instanța ar fi putut amâna pricina și potrivit dispozițiilor art. 221 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât părțile adverse au fost de acord cu cererea de amânare a cauzei. Criticile astfel expuse sunt nefondate. Potrivit art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. Textul prevede în mod expres caracterul excepțional al amânării pentru acest motiv, precum și că motivele temeinice invocate pentru solicitarea unei asemenea amânări trebuie să excludă culpa părții sau a reprezentantului ei. Cum acordarea unui nou termen pentru lipsa de apărare este lăsată la aprecierea instanței, nu se poate reține că respingerea cererii de amânare aduce atingere în mod automat dreptului la apărare, din moment ce legiuitorul nu a prezumat o astfel de vătămare și nu a impus în sarcina instanței obligația de a admite o asemenea cerere. Prevederile alin. (2) al aceluiași text de lege stipulează doar obligația de a amâna pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, la cererea părții, atunci când instanța a refuzat amânarea judecății pentru acest motiv. De asemenea, în vederea aprecierii asupra modului în care norma menționată a fost aplicată în cauza dedusă judecății, se reține că prin Decizia nr. 167/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 din C. proc. civ., Curtea Constituțională a statuat că "textul de lege examinat nu constituie o restrângere a dreptului la apărare și nici nu încalcă principiile constituționale invocate, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergi­versării acestuia și al împiedicării înfăptuirii justiției." Astfel, prerogativa de apreciere a judecătorului cauzei asupra temeiniciei cererii de amânare nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 13 din C. proc. civ., ci asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Verificând încheierea de dezbateri și de amânare a pronunțării din 18 octombrie 2023, se constată că cererea de amânare formulată de apelantul-reclamant A. a fost respinsă, curtea de apel considerând că reprezentanții convenționali ai părții aveau posibilitatea de a își asigura substituirea, cu atât mai mult cu cât termenul de judecată le-a fost adus la cunoștință la 29 august 2023. Înalta Curte reține că soluția instanței de apel este corectă, întrucât dispozițiile art. 222 din C. proc. civ. nu sunt formulate în termenii imperativi ai unei obligații a instanței de a amâna cauza. Facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsa de apărare, atunci când apreciază că nu există motive temeinice sau o situație excepțională, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiție. În condițiile în care instanța a aplicat corect dispozițiile art. 222 din C. proc. civ., chiar dispunând amânarea pronunțării, partea având astfel posibilitatea de a depune concluzii scrise, nu se poate reține că dreptul la apărare al apelantului-reclamant a fost încălcat. Acest drept reglementat de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., deși garantat, nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, pentru a nu intra în conflict cu celelalte garanții procesuale. Or, apreciind că amânarea cauzei nu se justifica, instanța de apel i-a dat posibilitatea apelantului-reclamant să se apere, amânând pronunțarea pentru a formula concluzii scrise. De asemenea, trebuie evidențiat că instanța de apel a fost învestită de apelantul-reclamant cu o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, raportat la motivele învederate, iar nu cu o cerere de amânare a judecății în temeiul învoielii părților, care ar fi presupus existența unui acord în acest sens manifestat de toate părțile. De altfel, niciuna dintre părți nu a solicitat amânarea judecății în temeiul învoielii părților, iar avocatul părților potrivnice a transmis că acestea sunt de acord cu cererea de amânare a judecății cauzei față de imposibilitatea de prezentare a reprezentanților convenționali ai apelantului-reclamant, manifestare de voință ce nu îngăduia instanței de apel să deducă existența unui asemenea acord. Prin urmare, este lipsită de temei critica în sensul că ar fi devenit incidente prevederile art. 221 din C. proc. civ. Pe de altă parte, instanța de recurs nu poate reevalua temeinicia motivului de amânare, întrucât aceasta se determinată prin evaluarea înscrisurile anexate cererii de amânare. Or, criticile care dezvoltă și combat elemente ale situației de fapt, de netemeinicie, nu pot face obiectul controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 din C. proc. civ. Cu referire la criticile ce vizează modul de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a primei instanțe, încadrabile în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar nu în motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al aceluiași text de lege, cum a indicat recurentul-reclamant, Înalta Curte reține următoarele: Pe calea prezentului recurs, reclamantul a criticat soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 117, art. 113 alin. (1) pct. 3 și art. 116 din C. proc. civ. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că necompetența, fiind generată de încălcarea normelor de competență prescrise de lege, este, în funcție de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată. Prevederile art. 129 din C. proc. civ. prevede expres și limitativ cazurile de necompetență de ordine publică, respectiv: când litigiul nu este de competența instanțelor judecătorești și se încalcă competența generală; când acțiunea este de competența unei instanțe de alt grad decât cea sesizată și se încalcă competența materială; când cauza este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura și se încalcă competența teritorială exclusivă. Necompetența este de ordine privată în celelalte situații decât cele trei strict și limitativ menționate mai sus. În materia competenței teritoriale, regula de drept comun este înscrisă în dispozițiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune astfel. Dispozițiile art. 113 din C. proc. civ. introduc anumite excepții de la regula generală mai sus-menționată, ipoteze în prezența cărora competența teritorială dobândește caracterul alternativ. Acesta este cazul alin. (1) pct. 3 al dispozițiilor sus-menționate, care prevede că, în afară de instanțele prevăzute de art. 107-112 din C. proc. civ., mai este competentă să soluționeze cauza instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, a cărei incidență este invocată în cauză de recurentul-reclamant. Contrar alegațiilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că, raportat la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., competența teritorială alternativă este atrasă de locul executării obligațiilor contractuale doar dacă acest loc este prevăzut expres în contract. Prin urmare, dacă în convenție, părțile nu au prevăzut o clauză prin care să se stipuleze locul unde obligația urmează să fie executată, această normă nu are aplicabilitate, competența teritorială urmând a se stabili potrivit regulii de drept comun. Nu poate fi primită susținerea în sensul că dispozițiile art. 1.494 din C. civ., care reprezintă norma de drept material referitoare la locul plății, ar fi de natură a antrena aplicarea art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., întrucât norma de procedură nu vizează în mod generic instanța locului plății, ci se referă la instanța locului desemnat de părți, printr-o clauză contractuală, pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației. Astfel, interpretarea extensivă propusă de recurentul-reclamant, în sensul că norma de procedură civilă ar viza instanța locului plății și că ar fi aplicabile dispozițiile art. 1.494 și art. 1.497 din C. civ. echivalează cu o adăugare nepermisă la textul de lege. Interpretând și aplicând corect normă de competență cuprinsă în art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. în raport cu împrejurarea că părțile nu au predeterminat în promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x din 29 ianuarie 2021 de BIN D. locul executării obligației, curtea de apel a constatat că, pentru soluționarea acțiunii în rezoluțiunea acestei promisiuni de vânzare, competența teritorială nu este alternativă. În consecință, competența teritorială de soluționare a cauzei a fost determinată în conformitate cu dispozițiile art. 107 C. proc. civ., curtea de apel stabilind în mod corect că Tribunalul Galați este instanța competentă. Cât privește susținerea că ar fi incidente prevederile art. 117 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că recurentul-reclamant nu a conturat o critică propriu-zisă, rezumându-se la indicarea formală a acestei norme, în condițiile în care în dezvoltarea argumentelor pentru care soluția instanței de apel este nelegală în opinia sa s-a referit la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din același act normativ, fără a combate raționamentul juridic pentru care instanța de apel a reținut că litigiul nu este dat în competența exclusivă a instanței în a cărei circumscripție este situat imobilul. Totodată, verificând încheierea din 9 februarie 2023, se observă că nici prima instanță nu a constatat aplicabilitatea art. 117 din C. proc. civ., contrar afirmației recurentului-reclamant în sensul că prevederile legale pe care le-a avocat ar fi fost reținut și de prima instanță în motivarea soluției de respingere a excepției necompetenței teritoriale. Trebuie menționat că nu se pune problema incidenței motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., întrucât acesta vizează exclusiv situația hotărârilor date cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv a necompetenței materiale și a celei teritoriale absolute a instanței de fond, invocată în condițiile legii. Or, în speță, potrivit celor mai-sus arătate, necompetența ce se invocă este de ordine privată. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate. Dând eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cu care partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3.300 RON către intimații-pârâți B. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit chitanței de la dosarul de recurs.