ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 196/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la data de 08.07.2021 sub nr. x/2021, reclamanții A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., să se dispună rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/10.08.2018 de D.; obligarea pârâtei la restituirea avansului în cuantum de 5.000 euro; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale până la achitarea a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, 1350, 1549, 1550 și 1554 C. civ.

Prin sentința nr. 2/S/05.01.2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1095/Ap/04.07.2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot; a admis acțiunea; a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate de părți și autentificate sub nr. x/10.08.2018 de D.; a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să restituie reclamanților suma de 5000 euro în echivalent RON la data plății; a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să achite reclamanților dobânda legală aferentă sumei menționate anterior începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la momentul plății efective; a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să achite reclamanților suma de 9678,41 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță; a obligat pârâtă S.C. C. S.R.L. să achite apelanților reclamanți suma de 2294,60 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel; a obligat pârâtă S.C. C. S.R.L. la plata către stat a sumei de 1794,60 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în apel pentru care apelanții reclamanți au beneficiat de reducere.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ. pârâta S.C. C. S.R.L..

Arată recurenta că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 9 C. proc. civ., art. 1522 și 1557 C. civ., hotărârea instanței de apel fiind nelegală întrucât încalcă dispozițiile legale referitoare la convenția părților, cât și pe cele care reglementează condițiile în care poate interveni rezoluțiunea unui contract.

Instanța de apel reține că voința părtilor a fost ca predarea posesiei în principal să fie realizată odată cu data vânzării în forma autentică. Doar cu titlu de excepție, în ipoteza în care totuși cumpărătorul ar fi optat ca predarea să fie realizata anterior momentului în care se încheia vânzarea în forma autentică, părțile au convenit să stabilească o dată comună când vor face predarea. Or, intimații nu au solicitat vreodată a le fi predată posesia imobilului astfel că, în lipsa exercitării acestei opțiuni nu exista nici o convenție/acord prin care părțile împreună să fi stabilit o dată când se face predarea. Acordul recurentei C. S.R.L. reprezintă o condiție necesar a fi îndeplinită pentru predarea folosinței, care rezultă și din alte clauze ale promisiunii.

Sintagma oricare dintre aceste două momente ar fi primul denotă că data 15.03.2019, respectiv scadența primei rate ar fi putut fi primul moment, adică ar fi putut interveni înaintea termenului de predare din 15.02.2019. Singura posibilitate ca data de 15.03.2019 să poată fi considerată un moment înaintea termenului din data din 15.02.2019 (asa-zisa dată de predare) ar fi în cazul inexistenței unei obligații de predare a posesiei în 15.02.2019. Or, prin convenție tocmai o astfel de situație a fost reglementată. Chiar dacă ar fi revenit recurentei obligația predării în data de 15.02.2019, nepredarea posesiei ar fi dat dreptul intimaților să nu achite doar suma de 5000 de euro, fără însă ca aceștia să mai beneficieze de același drept și pentru plata ratei din 15.03.2019 și a urmatoarelor. Rata de 5000 de euro, nu are însă legătură cu restul ratelor de preț, care nu au mai fost condiționate de predarea posesiei, spre deosebire de cea în valoare de 5000. În mod expres în cadrul clauzelor, părțile au prevăzut că plata primei rate poate interveni anterior momentului în care imobilul este predat. Dovada îndeplinirii obligației de plată a primei rate, chiar și în situația în care predarea posesiei nu fusese realizată denotă din clauzele promisiunii de vânzare: "Totodată începând cu prima lună de la darea în folosință a apartamentului sau din momentul în care are scadența prima rată (oricare dintre aceste două momente ar fi primul) promitentul cumpărător se obligă să achite promitenților vânzători suma de bani reprezentând impozitul până la sfârșitul anului curent". Intimații E. nu au achitat ratele din luna martie 2019, aprilie 2019, mai 2019, etc. Având în vedere obligațiile exprese asumate de aceștia, recurenta C. S.R.L. a notificat intimații în data de 14.01.2021 în vederea prezentării dovezilor de plată a restanțelor celor 23 luni de zile (martie 2019 - ianuarie 2021). Neachitarea unui număr de 23 de rate contractuale, reprezintă o situație de neexecutare a contractului. Or, rezolutiunea unui contract poate fi solicitată doar de acea parte care și-a executat obligațiile contractuale. Dacă s-ar recunoaște o asemenea acțiune părții care nu își execută obligația, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustitificată de a se desprinde de raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativității contractelor.

La data de 14.10.2022 (data înregistrării), în termen legal, intimații-reclamanți A., B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepția de nulitate, intimații-reclamanți au arătat că argumentele învederate prin memoriul de recurs reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel încât nu se circumscriu motivelor de recurs indicate.

Pe fond, au arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, respectiv vânzătoarea nu și-a îndeplinit obligația contractuală constând în faptul ca la data de 15.02.2019 să predea cumpărătorilor apartamentul obiect al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/10.08.2018. Pe de altă parte, cumpărătorii și-au respectat obligațiile contractuale de până la momentul predării apartamentului, plătind suma de 1000 euro la o dată anterioară încheierii convenției și suma de 4000 euro în echivalent RON la încheierea sa, fiind astfel îndreptățiți să solicite rezoluțiunea.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Înalta Curte constată că în partea introductivă a memoriului de recurs sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar în conținutul acestuia este indicat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă niciunul din aceste texte legale nu poate fi reținut pentru încadrarea criticilor formulate în calea extraordinară de atac.

Astfel, în recursul formulat nu sunt indicate reguli de procedură care să fi fost încălcate de către instanța de apel și nici nu se arată în ce modalitate hotărârea recurată nu corespunde unei motivări legale, respectiv dacă aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

De asemenea, cu trimitere la motivul legal invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deși se indică, în mod generic, încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., art. 1522 și art. 1557 C. civ., nu se arată, în concret, care este nelegalitatea săvârșită de instanța de apel în aplicarea sau interpretarea acestor dispoziții.

Recurenta învederează că "...hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât încalcă dispozițiile legale referitoare la convenția părților cât și pe cele care reglementează condițiile în care poate interveni rezoluțiunea unui contract...", însă această afirmație nu este susținută de argumente care să trimită la dispoziții normative, la reguli de lege, ci indică în mod direct clauzele convenției încheiate între părți și ceea ce se deduce din interpretarea coroborată a acestora, potrivit viziunii recurentei-pârâte.

Astfel, recurenta arată că instanța de apel a reținut că "...voința părților a fost ca predarea posesiei în principal să fie realizată odată cu data realizării vânzării în formă autentică...", că "...intimații nu au solicitat vreodată a le fi predată posesia imobilului astfel că în lipsa exercitării acestei opțiuni nu există nicio convenție, acord, prin care părțile împreună să fi stabilit o dată când se face predarea...", că "....acordul recurentei C. S.R.L. reprezintă o condiție necesar a fi îndeplinită pentru predarea folosinței, care rezultă de asemenea și din alte clauze ale promisiunii...".

În sfârșit, susține că nu a existat acordul ei pentru o predare a posesiei mai înainte de momentul semnării actului de vânzare-cumpărare, după cum prevedea antecontractul de vânzare-cumpărare.

Cât privește acest aspect, instanța de apel a reținut existența unui acord între părți asupra predării posesiei apartamentului la 15.02.2019 din chiar clauzele antecontractului, acord dat de părți tocmai la încheierea acestuia. Or, negarea existenței acordului asupra predării posesiei apartamentului – care constituie una din tezele recursului declarat de pârâtă - nu poate fi dedusă din interpretarea unor dispoziții legale. În egală măsură, această situație nu poate fi dedusă nici din citirea și reinterpretarea clauzelor antecontractului ori din cenzurarea modului în care au fost interpretate acestea de către instanța de apel, căci atare activitate este una specifică instanțelor devolutive, între care nu se regăsește și cea de recurs, deoarece presupune evaluarea probelor cauzei, cea dintâi fiind însăși promisiunea de vânzare-cumpărare.

Și cealaltă teză a recurentei, că plata ratei de 5000 eu nu ar avea legătură cu restul ratelor de preț, care nu ar mai fi fost condiționate de predarea posesiei (spre deosebire de cea dintâi, în valoare de 5000 eu), este una prin care partea trimite, de asemenea, la observarea și interpretarea clauzelor contractuale, propunând de această dată o interpretare izolată, restrânsă a acestora, pentru a deduce de aici că, și dacă s-ar admite că ea era ținută la predarea posesiei apartamentului la 15.02.2019 – cum a stabilit instanța de apel – reclamanții puteau, cel mult, justifica neplata primei rate de 5000 eu, dar nu și a celorlalte, fiind ei înșiși în culpă pentru neachitarea ratelor scadente în martie 2019, aprilie 2019, mai 2019, etc.

Or, teza recurentei astfel fundamentată – că neachitarea de către reclamanți a unui număr de 23 de rate contractuale reprezintă o situație de neexecutare a antecontractului în care se regăsesc aceștia, ceea ce legal ar trebui să-i împiedice să solicite și să obțină rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare (care poate fi cerută doar de acea parte care și-a executat obligațiile contractuale) -, spre a putea fi reținută, cu consecința pe care partea o urmărește, aceea a respingerii cererii de chemare în judecată pentru acest motiv, ar presupune, de asemenea, o reevaluare a aspectelor de fond ale cauzei, o reinterpretare a probelor și restabilire a situației de fapt, judecată care nu e posibilă în etapa recursului, rezumată prin lege la realizarea unui control în legalitate a hotărârii instanței de apel.

Rezultă că, prin criticile formulate, recurenta solicită instanței de recurs o veritabilă interpretare a clauzelor și voinței contractuale, aspecte care, cel mult, intrau în sfera controlului în legalitate sub reglementarea anterioară dată recursului (care nu mai este de actualitate și nu este incidentă cauzei pendinte), respectiv cea regăsită în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ce nu poate fi substituită însă de niciuna din ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că recursul este formal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta nedezvoltând critici care să poată fi subsumate textelor legale menționate.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către intimații-reclamanți, Înalta Curte constată că aceștia nu au depus dovezi în acest sens, nefiind respectate dispozițiile art. 452 C. proc. civ., conform cărora "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei." Prin urmare, întrucât până la momentul prevăzut de textul legal menționat, la dosar nu au fost depuse dovezi cu privire la cheltuielile solicitate, într-o manieră generică, în preambulul întâmpinării, Înalta Curte va respinge această cerere.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1095/Ap din 4 iulie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1095/Ap din 04 iulie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-reclamanți.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.