ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 623/2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, la data de 28.07.2022, sub nr. x/120/2022 reclamanta A S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., obligarea pârâtei la plata sumei de 225.688,61 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate de la data de 20.12.2018, până la data de 12.04.2022, rezultate în urma executării contractului de subantrepriză nr. 63B/22/2010; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1350, art. 1516, art. 1522, art. 1548, art. 2537, art. 2539 C. civ.; art. 10 alin. (2), art. 11 din Contractului de subantrepriză nr. 63B/22/2010.

La data de 29.08.2022, pârâta B S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 12.09.2022, reclamanta A S.A. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei ca neîntemeiate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția necompetenței sale teritoriale, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care stabilesc o competență teritorială alternativă și, în atare condiții, în baza dispozițiilor art. 131, raportat la art. 95 pct. 4, art. 94 pct. 1 lit. k), 113 alin. (1) pct. 3 și 116 C. proc. civ., a constatat că este competent general, material și teritorial să judece cauza.

La termenul din data de 13.12.2022 instanța a pus în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a unit-o cu fondul cauzei.

Prin sentința nr. 1103 din data de 27 decembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/120/2022, Tribunalul Dâmbovița – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B S.R.L. în ceea ce privește pretenția având ca obiect penalitățile de întârziere aferente perioadei 20.12.2018-27.07.2019; a respins acțiunea promovată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate pentru perioada 20.12.2018-27.07.2019, ca fiind prescrisă; a admis în parte acțiunea promovată de reclamanta A S.A. în contradictoriu cu pârâta B S.R.L. și a obligat pârâta să achite reclamantei penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere conform art. 11 din contractul de subantrepriză încheiat de părți la data de 01.06.2010, calculate începând cu data de 28.07.2019 și până la data plății, respective 12.04.2022, pentru neachitarea debitului principal în cuantum de 186 673,79 lei. De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5916 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și a luat act de faptul că reclamanta își rezervă dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocatului.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 242 din 21 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/120/2022, Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta- reclamantă A S.A. împotriva sentinței nr. 1103 din data de 27 decembrie 2022, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița - Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă B S.R.L., ca nefondat și admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A S.A.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind penalitățile de întârziere și pentru perioada 28.07.2019-12.04.2022 și a respins cererea reclamantei, ca prescrisă; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.916 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată la fond; a menținut în rest sentința apelată în privința excepției prescripției dreptului material la acțiune privind penalitățile de întârziere aferente perioadei 20.12.2018-27.07.2019; a admis cererea apelantei-pârâte B S.R.L. de plată a cheltuielilor de judecată în apel și a fost obligată apelanta- reclamantă A S.A. către apelanta- pârâtă B S.R.L. la plata sumei de 2.399 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în apel.

II. Căile de atac exercitate

Împotriva deciziei anterior menționate, au declarat recurs reclamanta A S.A., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei în tot, în sensul admiterii apelului formulat, al respingerii apelului declarat de pârâtă, cu consecința modificării în parte a sentinței, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, cât și pârâta B S.R.L., solicitând admiterea recursului și modificarea motivării respingerii acțiunii, din prescrisă, în neîntemeiată.

Recurenta- reclamantă A S.A. se raportează în motivele de recurs invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ, susținând că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.” și, de asemenea, „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 1399, art. 1400 și art. 2524 alin. (3), art. 2537 pct. 2 C. civ.

Susține că, analizând motivarea deciziei recurate, se poate constata că instanța de apel a omis să cerceteze criticile formulate de A S.A. privind incidența în speță a condiției suspensive, reglementată prin dispozițiile art. 1399-1400 C. civ., argument esențial în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a solicita penalitățile de întârziere și care, dacă ar fi fost analizat de către instanță, ar fi fost în măsură să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns instanța de apel, respectiv să determine o soluție de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind penalitățile de întârziere.

După cum se poate observa, arată aceasta, în cuprinsul considerentelor nu se face absolut nicio referire la condiția suspensivă invocată de recurenta-reclamantă prin cererea de apel, deși acest argument era unul hotărâtor pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, fiind invocate, prin motivarea apelului, prevederile art. 2524 alin. (3) C. civ. În aceste condiții, susține că decizia recurată apare ca nemotivată, întrucât nu au fost analizate în integralitate motivele de apel, deși acestea au fost formulate în termen și au fost amplu argumentate.

Ca urmare a neanalizării tuturor criticilor din cererea de apel, instanța nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei, deși cercetarea fondului este un element esențial pentru exercitarea controlului de legalitate, evocând recurenta-reclamantă, în continuare, dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești, condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 par. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil (Cauza Albina c. România, în Hotărârea din 28 aprilie 2005).

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că raționamentul instanței de apel este eronat și încalcă dispozițiile art. 2537 pct 2 C. civ., în cuprinsul căruia legiuitorul nu distinge între dreptul principal și cel accesoriu, cele două neputând fi disociate, întrucât este evident că, în situația în care cererea introductivă privind debitul principal ar fi fost respinsă, nu ar mai fi putut fi solicitate penalitățile de întârziere aferente acestuia, deci nu se poate susține cu temei că termenul de prescripție pentru accesorii ar curge înainte de soluționarea definitivă a litigiului având ca obiect debitul principal.

Sub acest aspect, consideră că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 1399, art. 1400 și art. 2524 alin. (3) C. civ., în condițiile în care, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a obținut debitul principal, dreptul la penalitățile de întârziere nu este născut, este doar un drept eventual, condiționat de menținerea titlului de creanță asupra debitului principal.

Dacă ar fi aplicat în speță dispozițiile art. 1399 și art. 1400 C. civ. (invocate prin cererea de apel), instanța ar fi putut constata că obligația intimatei-pârâte B S.R.L. de a plăti penalitățile de întârziere, respectiv dreptul recurentei-reclamante de a le obține, depindeau de un eveniment viitor și nesigur (rămânerea definitivă a hotărârii asupra debitului principal), de care este condiționată eficacitatea, adică nașterea obligației/dreptului cu privire la accesorii (penalitățile de întârziere).

În opinia recurentei-reclamante, în plus, dacă ar fi cercetat incidența în speță a acestor prevederi legale, respectiv a existenței unei condiții suspensive, instanța de apel ar fi fost în măsură să determine și efectele acesteia și să observe că, potrivit doctrinei, pendente conditione (până la îndeplinirea condiției), creditorul nu poate cere plata penalităților, debitorul nu datorează penalități, iar prescripția extinctivă nu începe să curgă. Eveniente conditione (după îndeplinirea condiției), prescripția extinctivă începe să curgă începând cu data îndeplinirii condiției.

În aceste împrejurări, arată că termenul de prescripție de 3 ani aferent dreptului la acțiune pentru penalitățile de întârziere curge de la data îndeplinirii condiției suspensive (data rămânerii definitive a sentinței nr. 24/2021 pronunțată în dosarul nr. x/120/2018), mai exact de la data de 31.03.2022, nefiind împlinit în prezenta cauză, care a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 28.07.2022.

Raportat la aceste argumente, susține că soluția pronunțată de instanța de apel încalcă și prevederile art. 2524 alin. (3) C. civ.

În recursul formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă B S.R.L. a relevat istoricul litigiului, cu aprecierea că elementele acestei acțiuni impuneau, în principal, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât, după cum a susținut și la fond, și în apel, penalitățile solicitate, în realitate, nu există, nu sunt datorate, potrivit contractului.

Precizează că acesta este și motivul recursului, motivarea respingerii ar fi trebuit să vizeze, în principal, inexistența penalităților contractuale și abia apoi discuția privind prescripția, potrivit art. 11 din contractul nr. 63B/22/2010.

Astfel, susține că penalitățile, indiferent când se reține că se nasc, nu pot fi invocate decât pentru viitor, din momentul solicitării exprese de către cel îndreptățit, pentru că asa au stabilit părțile, iar contractul este în vigoare, clauzele sale nefiind anulate.

Din momentul acestei cereri, adusă la cunoștința celuilalt semnatar al contractului bilateral, contractul se modifică, în sensul că una din părți înțelege ca, pe viitor, să perceapă penalități pentru execuția neconformă, schimbând situația inițiala convenită de părți în art. 11, însă, corelativ, pe lângă noua obligație de plată a acestor penalități, pusă în sarcina celuilalt, în persoana cocontractantului se naște și un drept corelativ acestei noi obligații, proaspăt activate, si anume, dreptul ca, la rândul său, tot pentru viitor, să aplice același tratament obligațiilor ce cad în sarcina celuilalt.

Aceasta, pentru că, art. 11 privește ansamblul obligațiilor interconectate, al contraprestatiilor părților semnatare, articol ce nu poate fi interpretat în sensul de a crea dezechilibre între părțile contractante.

Arată recurenta-pârâtă și faptul că aceeași interpretare a dat-o și reclamanta art. 11 din contract, în sensul că penalitățile se nasc, în viziunea ei, din momentul în care se face notificarea prin care acestea se solicită sau că ele pot fi solicitate doar din momentul în care se face cererea expresă, conform art. 11 contract.

Așadar, se susține de către recurenta-pârâtă, solicitarea de penalități pe acest raționament, de la data ,,punerii în întârziere” cu privire la penalități, prin cererea de chemare în judecată pentru debitul inițial, potrivit art. 11 din contract, arată că acțiunea prezentă este neîntemeiată: neexistând punerea în întârziere pentru penalități, la acel moment lipsind cererea expresă cu privire la penalități, evident lipsește „cererea” expresă despre care și reclamanta vorbește și pe care o consideră esențială pentru fixarea momentului de la care poate cere penalități.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, la 03.10.2023, sub nr. x/120/2022.

Procedura de soluționare a recursurilor

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile Codului de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât procesul a fost început după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 12 februarie 2024, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursurilor, la data de 21 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Prin recursul declarat, societatea reclamantă A S.A. a criticat decizia curții de apel susținând, în esență, că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.), precum și faptul că încalcă norme de drept material (pct.8 al alin. (1) al aceluiași text), cu referire la art. 1399 C. civ., art. 1400 și art. 2524 alin. (3) C. civ., art. 2537 pct. 2 C. civ.

Primul motiv de recurs invocat, prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Prealabil, trebuie arătat faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a răspunde fiecărei critici sau apărări formulate și nu de a răspunde în detaliu tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care au învestit instanța.

Prin urmare, judecătorul trebuie să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Se are în vedere faptul că instanța de apel a analizat într-o manieră exhaustivă criticile de netemeinicie și nelegalitate invocate de reclamantă prin apelul declarat, oferind un răspuns specific fiecăreia dintre acestea, prin raportare la probatoriul administrat și la dispozițiile legale incidente în cauză.

În cauza de față, subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică omisiunea instanței de apel de a analiza condiția suspensivă reglementată prin dispozițiile art. 1399-1400 C. civ., invocată de către aceasta prin cererea de apel.

Instanța de apel nu vorbește expres de condiția suspensivă, dar analizează susținerile recurentei-reclamante, critica acesteia, din recurs, fiind contrazisă de considerentele deciziei recurate, care cuprind analiza criticilor și apărărilor părților.

Concluzia instanței de apel, în sensul că efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată este limitat la obiectul acesteia, adică la ceea ce s-a reclamat, iar nu și la alte pretenții accesorii care nu au făcut obiectul cererii introductive de instanță, nu a fost, așadar, arbitrară, ci argumentată pe baza împrejurărilor de fapt verificate în concret în speță.

Suplimentar, Înalta Curte reține că analiza apărărilor respective putea lipsi din considerentele hotărârii, fără a o lipsi de fundament, în condițiile în care acestea erau străine de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului material la acțiune privind penalitățile de întârziere și pentru perioada 28.07.2019-12.04.2022 fiind admisă în considerarea faptului că penalitățile se nasc odată cu scadența debitului principal, nefiind legate de obținerea unei hotărâri definitive cu privire la acestea.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat cauza, argumentând atât în fapt, cât și în drept soluția pronunțată, iar motivarea acesteia cuprinde raționamentele avute în vedere și, chiar dacă nu se realizează o prezentare detaliată a tuturor argumentelor reclamantei, instanța de apel a prezentat considerentele ce susțin soluția. Prin urmare, motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este neîntemeiat.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel a încălcat normele materiale privind prescripția dreptului material la acțiune, respectiv pe cele privind întreruperea cursului termenului de prescripție, prevăzute la art. 2537 pct. 2 C. civ., și cele prevăzute la art. 1399, 1400 și 2524 alin. (3) și art. 2537 pct. 2 C. civ.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtei, schimbând în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind penalitățile de întârziere și pentru perioada 28.07.2019-12.04.2022 și a respins cererea reclamantei, ca prescrisă.

Se critică, în principal, momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind accesoriile unui drept principal, ce fac obiectul prezentului litigiu, în argumentarea căreia recurenta-reclamantă A S.A. susține că, în speță, termenul de prescripție a fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/120/2018 și curge de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în acest dosar.

Teza recurentei-reclamante nu poate fi reținută, fiind contrară dispozițiilor legale.

Penalitățile de întârziere, ca și dobânzile sunt prestații periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația principală trebuia să fie executată, însă nu a fost.

În cauză, instanța de apel în mod corect a reținut incidența prevederilor art. 2537 din C. civ., având în vedere că dreptul de creanță derivat din clauza penală beneficiază de o prescripție distinctă de prescripția dreptului de a solicita plata debitului, ca drept subiectiv principal, iar stingerea dreptului principal nu a fost de natură să întrerupă prescripția accesoriilor.

Împrejurarea că debitul principal, la care s-a raportat calculul penalităților de întârziere din prezenta cerere de chemare în judecată, a fost obținut prin soluționarea dosarului nr. x/120/2022, nu conduce la întreruperea prescripției dreptului la acțiune privind fiecare drept accesoriu aferent dreptului principal, cum greșit susține recurenta-reclamantă, A S.A., cât timp penalitățile născute și exigibile în fiecare zi de întârziere nu au format obiectul acelui dosar.

Recurenta-reclamantă face o greșită calificare juridică a izvorului obligației de plată a penalităților de întârziere, care, în speță, rezultă din convenția părților-art. 11 din Contractul de subantrepriză nr. 63B/22/2010- reglementată de norme de drept privat, inclusiv, sub aspectul prescripției extinctive și momentului de debut al acesteia, așa cum corect și legal au fost reținute de instanța de apel.

De altfel, se observă că întreaga argumentație a recurentei-reclamante conduce la nemulțumirea acesteia în ceea ce privește neaplicarea prevederilor art. 2537 pct. 2 din C. civ.

Or, astfel cum a reținut și instanța de apel, în analiza aplicării efectelor întreruptive ale prescripției prevăzută în art. 2537 C. civ., instanța de fond nu a avut în vedere că, deși penalitățile de întârziere sunt pretenții accesorii, momentul începerii cursului prescripției extinctive pentru acestea nu este legat de începutul prescripției dreptului la acțiune privind pretenția principală, deoarece dreptul la penalități de întârziere nu se naște odată cu dreptul la creanța principală, ci el se dobândește zi cu zi.

Critica formulată de recurenta-reclamantă privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1399, 1400 și art. 2524 alin. (3) C. civ. nu poate fi, de asemenea, primită, câtă vreme acestea nu au legătură cu cauza de față.

Cererea de chemare în judecată prin care se urmărește valorificarea debitului principal nu poate reprezenta o condiție suspensivă pentru penalitățile de întârziere datorate, aferente acestui debit, câtă vreme au fost reglementate de părți, prin convenția lor, iar, mai mult, nici nu au format obiect de judecată în acel dosar.

Față de cele ce preced, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente și nu se constată a fi întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce privește soluția dată apelului declarat de către reclamantă.

Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenta-pârâtă B S.R.L., se observă că, deși întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acesta nu conține critici punctuale aduse hotărârii instanței de apel, ci motive de nelegalitate vizând o soluție care nu s-a pronunțat în cauză: acțiunea este neîntemeiată, neexistând penalitățile care se solicită în cuprinsul ei.

Practic, recurenta-pârâtă, prin recursul promovat, este de acord cu soluția pe prescripție, dar, prin toate criticile din recurs formulate, astfel cum au fost dezvoltate în scris, susține că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cu prioritate cererea pe fond; însă, nu arată niciun motiv pentru această solicitare, încât, apar ca fiind lipsite de interes.

Examinarea direct, în recurs, a temeiniciei penalităților de întârziere, câtă vreme acestea au fost respinse, ca prescrise, ar contraveni dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cât și art. 483 C. proc. civ., întrucât ar presupune ca instanța de recurs să analizeze fondul cauzei, cu examinarea, inclusiv, a clauzelor contractului dintre părți.

Mai mult, instanța de control judiciar a procedat la analiza legalității hotărârii instanței de fond prin raportare la aplicarea și interpretarea normelor de drept material incidente în cauză, stabilind că motivele invocate de apelanta- reclamantă nu sunt întemeiate, iar cele invocate de apelanta-pârâtă sunt.

În consecință, pentru toate cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă și de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A S.A. și de recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei nr. 242 din 21 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești- Secția a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2024.