ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1244/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată 26.02.2021 sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a I-a civilă, reclamanta A. S.R.L. - în insolvență, prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii garanției de bună execuție în valoare de 271.126,31 RON; la plata dobânzii legale calculate din data de 29.01,2020 până la data plății integrale a prejudiciului; la plata contravalorii cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 04.03.2021, instanța a invocat din oficiu și a admis excepția de necompetență funcțională a secției I Civilă, trimițând dosarul spre competentă soluționare secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Dâmbovița, astfel că, la data de 24.03.2021, dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă secții sub nr. x/2021*.

Prin încheierea de ședință din 08.06.2021, Tribunalul Dâmbovița a respins excepțiile invocate prin întâmpinare, respectiv excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special D..

Prin sentința nr. 1142 din 10 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. și prin administrator special D., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 255.301,59 RON, reprezentând contravaloarea garanției de bună-execuție și dobânda legală calculată din data de 29.01.2020 până la data plății integrale a prejudiciului.

Împotriva sentinței nr. 1142 din 10 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a declarat apel C. S.A.

Prin decizia nr. 334 din 12 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de C. S.A. ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.A.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, arată că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică din O.U.G. nr. 34/2006. În continuare, recurenta-pârâtă redă prevederile art. 92 alin. (4) din H.G. nr. 925/2006 cu privire la obligația autorității contractante de a elibera/restitui garanția de bună execuție și susține că părțile contractului nr. x/26.11.2014, respectiv intimata-reclamantă și E. S.R.L. au preluat această reglementare în clauza prevăzută de art. 12.1 prin care acestea au convenit asupra condițiilor restituirii garanției de bună execuție.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel, nesocotind prevederile art. 89 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, conform cărora garanția de bună execuție se constituie de către contractant în scopul asigurării autorității contractante de îndeplinirea cantitativă, calitativă și în perioada convenită a contractului, a stabilit în mod greșit că necesitatea constituirii garanției de bună execuție a fost impusă prin contractul de credit încheiat între părțile din prezenta cauză, respectiv recurenta C. S.A. și intimata A. S.R.L.

De asemenea, potrivit recurentei, instanța de apel a reținut în mod eronat că C. S.A. era ținută să elibereze garanția de bună execuție în condițiile de restituire prevăzute de contractul de credit și nu de clauzele prevăzute de contractul încheiat intre intimata-reclamantă și constructorul E. S.R.L..

În opinia recurentei, aplicarea corectă a H.G. nr. 925/2006 ar fi condus instanța la o altă concluzie, respectiv aceea că C. a verificat condițiile de restituire a garanției din contractul nr. x/2014 și a restituit garanția după emiterea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 5 pct. 5 coroborat cu cele ale art. 75 din Legea nr. 85/2014, reținând în mod eronat că garanția de bună execuție nu face parte din averea constructorului, aflat în procedura de insolvență.

Potrivit recurentei, din coroborarea celor două articole prevăzute de Legea nr. 85/2014, garanția se află în patrimoniul E. S.R.L., chiar dacă este indisponibilizată în favoarea intimatei-reclamante și că C. avea obligația de a vira la cererea administratorului judiciar sumele datorate debitoarei în insolvență, urmând ca administratorul judiciar al acesteia din urmă să dispună în continuare cu privire la indisponibilizarea contravalorii părții din garanția de bună execuție asupra căreia societatea comercială în insolventă nu avea drept de dispoziție.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta susține, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 5 pct. 5 coroborat cu cele ale art. 75 din Legea nr. 85/2014 și a reținut în mod eronat că garanția de bună execuție nu face parte din averea societății E. S.R.L., aflată în procedura de insolvență, întrucât aceste norme materiale au fost corect aplicate.

Conform art. 5 pct. 5 din Legea nr. 85/2004:

"Averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor și drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenței, care pot face obiectul executării silite potrivit C. proc. civ..".

Totodată, conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014:

"De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor".

Instanța supremă reține că în mod judicios a statuat curtea de apel că, din cuprinsul dispozițiilor legale citate anterior, nu rezultă că debitorul în insolvență va primi, la solicitarea administratorului judiciar, orice sume de bani din partea unor pretinși creditori în lipsa unui titlu executoriu care să dovedească existența unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Referitor la susținerea recurentei potrivit cu care garanția de bună execuție se află în patrimoniul E. S.R.L., iar C. S.A. avea obligația de a vira la cererea administratorului judiciar sumele datorate debitoarei în insolvență, Înalta Curte reține că recurenta face o confuzie între averea debitorului și patrimoniul societății aflate în insolvență, având în vedere că legiuitorul a prevăzut că în conținutul averii debitorului nu sunt încorporate decât elemente de activ, respectiv bunuri și drepturi patrimoniale, nu și obligațiile acestuia.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel făcând o riguroasă aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate și stabilind situația de fapt coroborat cu probele administrate în cauză, a reținut în mod legal că în cauză recurenta-pârâtă nu a verificat îndeplinirea niciunei prevederi contractuale și a dispus în mod greșit restituirea garanției de bună-execuție către societatea E. S.R.L., aflată în insolvență, la simpla solicitare a administratorului judiciar, încălcând prevederile contractului de credit, încheiat cu intimata-reclamantă, sens în care, în mod corect, a respins apelul pe acest aspect.

Cât privește susținerile recurentei-pârâte prin care arată că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică din O.U.G. nr. 34/2006, Înalta Curte reține că nu pot fi primite.

Instanța supremă constată că dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 și ale Hotărârii de Guvern nr. 925/2006, nu sunt incidente în speță, având în vedere că niciuna dintre părțile din prezenta cauză nu este o autoritate contractantă, în sensul reglementat de art. 8 lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006 și nici contractul în baza căruia a fost solicitat obligarea recurentei la plata prejudiciului nu este unul de achiziție publică, de concesiune de lucrări publice sau de concesiune de servicii, astfel cum acestea sunt definite de art. 3 din același act normativ.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 334 din 12 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 334 din 12 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2023.