ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 596/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 29 noiembrie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.10.1990 de Notariatul de Stat Local Câmpina pentru lipsa autorizației de înstrăinare prevăzute de dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 144/1958, a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.10.2007 de BNPA F. și a contractului de tranzacție încheiat la data de 07.03.2013 între numiții D. și E., pe de o parte, și C. și B., pe de altă parte, în vederea stingerii litigiului care a format obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului București și a încheierii nr. x din 05.08.2015 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Câmpina, în dos. nr. x din data de 24 iunie 2015.

Prin sentința civilă nr. 3856 din 21 decembrie 2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului E., a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepțiile autorității de lucru judecat, a lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes, ca neîntemeiate, și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 440 din 10 martie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții G., A. și H. (moștenitori ai defunctului A.) împotriva sentinței civile nr. 3856 din 21 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția I civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în esență, a susținut următoarele:

- decizia atacată cuprinde motive contradictorii în raport de ceea ce s-a cerut și ceea ce s-a dispus, întrucât cererea de chemare judecată nu a vizat doar nulitatea absolută a contractului nr. x din data de 30 octombrie 1990, a antecontractului nr. x din data de 10 octombrie 2007 și a tranzacției din 7 februarie 2013, ci și nulitatea absolută a autorizației de înstrăinare a construcțiilor și a planului de situație, iar acest capăt de cerere nu a fost analizat de niciuna dintre cele două instanțe;

- deși atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cea de apel, a făcut o prezentare concretă a situație de fapt, instanțele s-au raportat strict la ultimul act, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, respectiv la tranzacția încheiată între intimați;

- în virtutea rolului activ, se impunea ca instanța să propună din oficiu probe, pentru a-și forma convingerea, expertiză sau înscrisuri care să clarifice situația pe care a prezentat-o cu privire la actele încheiate de intimați și suprafețele la care acestea se refereau;

- instanța s-a limitat doar la data la care a fost încheiat contractul, raportând această dată la unele prevederi legale, fără a analiza chiar și probatoriul deja existent la dosar, care dovedea încălcări ale drepturilor sale, încălcări ale legii;

- raportat la obiectul cererii și la rolul activ al judecătorului, instanța putea introduce în cauză persoanele pe care le considera necesare și putea dispune, administrarea de probe, pe care le-ar fi considerat necesare;

- deși autorizația de înstrăinare construcții nr. 72 din 22 iunie 1990 prezenta două variante, iar planul de situație avea 3 variante, instanța nu s-a aplecat asupra lor, nu le-a analizat, nu a reținut pe unele, îndepărtându-le motivat pe altele, ci a dat o soluție excluzându-le pe motiv că nu fuseseră declarate nule printr-o hotărâre anterioară și nu există niciun capăt de cerere în acest sens, în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat și constarea nulității acestora;

- raportat la prevederile art. 78 C. proc. civ., instanța trebuia să introducă în cauză instituția emitentă;

- raportat la dispozițiile art. 1182, art. 1188, art. 1186 C. civ., instanțele de fond și de apel, trebuiau să țină cont de actele care au stat la baza încheierii contractului în cauză, prin raportarea strict la data inserată în contract, întrucât toate demersurile anterioare încheierii acestuia au avut la bază materializări de acte de voință și acțiuni concretizate în formă scrisă, prin înscrisuri oficiale, eliberate în baza unor temeiuri legale - art. 5, 11, 14 și 15 din Decretul nr. 144/1958, art. 1 din Legea nr. 9/1990 și art. 30 din Legea nr. 58/1974;

- față de dispozițiile art. 1235, art. 1236, art. 1237, art. 1238, art. 1239 și la situația de fapt dedusă judecății, prin actele care au stat la baza încheierii contractului s-a încercat obținerea unei fraude la lege și, fiind vorba despre o cauză ilicită, se impunea a se constata de către instanță nulitatea absolută a contractului;

- instanțele de fond și de apel nu au intrat în dezbaterea fondului și nu au analizat probatoriul existent, cu toate că acesta arăta de fapt că nu s-a vândut suprafața de 1000 mp, ci cea de 1175 mp, indicată în cerere, respectiv că avem de-a face doar cu unele modificări în actele ce au stat la baza documentației contractului;

- aceeași situație de modificare a documentației există și în cazul planurilor de situație, care sunt trei diferite;

- din sentința civilă nr. 482 din data de 8 februarie 1996 a Judecătoriei Câmpina, vizând partajul succesoral, adresa Primăriei Oraș Breaza nr. x dosar x din 16 septembrie 2015 și decizia civilă nr. 2882 din data de 12 octombrie 2015 a Tribunalului Prahova, rezultă că suprafața în cauză era aceea de 1800 mp, că s-a încercat evacuarea sa din domiciliul în cauză, respectiv că are un drept legal asupra unei porțiuni din acel teren și grajdul în discuție (devenit între timp garaj) a trecut în proprietatea sa, deși el apare în cuprinsul contractului a cărui nulitate s-a cerut;

- având în vedere procesul-verbal nr. x din data de 7 decembrie 2016 al Biroului Executorului Judecătoresc I., certificatul de sarcini nr. x din data de 6 iunie 2017 al OCPI Prahova, încheierea nr. 16825 din data de 19 iunie 2015, extrasul de carte funciară pentru informare nr. x din data de 27 mai 2915, precum și din istoricul de rol agricol nr. 20073 din data de 18 decembrie 2008 emis de Primăria Brează, se poate constata că s-a ajuns prin actele în cauză la o suprapunere a drepturilor de proprietate.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

În procedura de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul reclamant a depus punct de vedere la raport, susținând că recursul este admisibil în principiu și a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

Examinând admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilității încadrării aspectelor de nelegalitate invocate în motivele de casare, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

În litigiul dedus judecății, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere vizând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30 octombrie 1990 de Notariatul de Stat Local Câmpina pentru lipsa autorizației de înstrăinare prevăzute de dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 144/1958 și să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 10 octombrie 2007 de BNPA F., a contractului de tranzacție încheiat la data de 7 februarie 2013 între numiții D. și E., pe de o parte, și C. și B., pe de altă parte, în vederea stingerii litigiului care a format obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului București, precum și a încheierii nr. x din data de 5 august 2015 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Câmpina, în dos. nr. x din data de 24 iunie 2015.

Prin decizia recurată instanța de apel a respins apelul reclamantului reținând că soluția tribunalului cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.10.1990 pentru lipsa autorizației de înstrăinare, a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente câtă vreme dispozițiile art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 144/1958 ce impuneau ca, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinările prin acte între vii a terenurilor cu sau fără construcții să se facă în formă autentică și numai cu autorizația prealabilă dată, în condițiunile decretului, de către comitetele executive ale sfaturilor populare nu mai erau în vigoare la data încheierii actului de vânzare-cumpărare - 30.10.1990 -, fiind abrogate tacit prin Legea nr. 58/1974 care, prin art. 30-32, a reglementat modurile de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor.

S-a reținut că potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se putea face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri, iar conform art. 31 din același act normativ, împărțeala între moștenitori a terenurilor, precum și înstrăinarea construcțiilor, prevăzute la art. 30, se puteau face numai prin înscris autentic pe baza autorizării date, după caz, de către comitetele executive ale consiliilor populare comunale, orășenești sau municipale, cu respectarea normelor de sistematizare. Legea nr. 58/1974, prevedea în art. 32 că orice înstrăinare sau împărțeală făcută cu încălcarea prevederilor art. 30 și 31 era nulă de drept.

Instanța de apel a reținut că, de altfel, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.10.1990 nici nu mai existau sfaturile populare ale căror comitete executive emiteau în perioada 1958-1974 autorizațiile prealabile impuse de art. 11 din Decretul nr. 144/1958, iar Legea nr. 58/1990 a fost abrogată expres prin Decretul - Lege nr. 1/1989.

S-a mai reținut că în speță nu au fost încălcate nici dispozițiile Legii nr. 9/1990 în vigoare de la 01.08.1990 câtă vreme art. 1 alin. (2) din Legea nr. 9/1990 reglementa că până la adoptarea unei noi reglementări legale privind regimul fondului funciar, se interzicea înstrăinarea, prin acte între vii, a terenurilor de orice fel, situate înăuntrul sau în afara localităților, cu excepția terenurilor aferente construcțiilor care se înstrăinează - inclusiv curtea - în suprafață de cel mult 1.000 metri pătrați, iar contractul de vânzare cumpărare nr. x/1990 a cărei nulitate absolută s-a solicitat a se constata avea ca obiect un teren de 1000 mp și locuința situată pe acel teren.

Referitor la susținerile apelanților în sensul că prima instanță era obligată să analizeze dacă întreaga documentație ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1990 a fost sau nu întocmită cu respectarea prevederilor legale incidente în materia înstrăinării terenurilor, s-a reținut că nu sunt fondate câtă vreme reclamantul nu a formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității autorizației de înstrăinare a construcțiilor nr. 72/22.06.1990, a planurilor anexă respectiv a planului de situație anexat autorizației.

În consecință, instanța de apela reținut că, nefiind formulat un astfel de capăt de cerere, nu se poate reține că prima instanță nu a avut rol activ și nu a pus în discuția părților introducerea în cauză a entității emitente ce a eliberat autorizația de înstrăinare a construcțiilor nr. 72/22.06.1990 și planul de situație anexat acesteia.

Prin cererea de recurs, recurentul a invocat dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă se constată că în conținutul memoriului de recurs nu se regăsesc critici care să se poată fi circumscrie acestor motive de casare.

Referitor la primul motiv de recurs prin care recurentul susține că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în raport de ceea ce s-a cerut și ceea ce s-a dispus, în sensul că cererea de chemare judecată nu a vizat doar nulitatea absolută a contractului nr. x/30 octombrie 1990, a antecontractului nr. x/10 octombrie 2007 și a tranzacției din 7 februarie 2013, ci și nulitatea absolută a autorizației de înstrăinare a construcțiilor și a planului de situație, se constată că recurentul a formulat și în apel această critică, iar instana de apel, a reținut că susținerea reclamantului este nefondată având în vedere că acesta nu a formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității autorizației de înstrăinare a construcțiilor nr. 72/22.06.1990, a planurilor anexă respectiv a planului de situație anexat autorizației.

Ca atare, deși au fost indicate dispozițiile de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., situațiile reglementate de acest text legale nu se regăsesc în criticile formulate.

În ceea ce privește invocarea dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că nu au fost identificate aspecte privind greșita interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel, prin criticile formulate, recurentul susținând, în esență, că instanțele de fond și de apel, nu au ținut cont de actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/30.10.1990 pentru lipsa autorizației de înstrăinare, prin raportarea strict la data inserată în contract, fiind reiterate și considerente faptice referitoare la fondul cauzei.

Cum prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că soluția tribunalului cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.10.1990 pentru lipsa autorizației de înstrăinare, a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente câtă vreme dispozițiile art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 144/1958 ce impuneau ca, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinările prin acte între vii a terenurilor cu sau fără construcții să se facă în formă autentică și numai cu autorizația prealabilă dată, în condițiunile decretului, de către comitetele executive ale sfaturilor populare nu mai erau în vigoare la data încheierii actului de vânzare-cumpărare - 30.10.1990 -, fiind abrogate tacit prin Legea nr. 58/1974, criticile recurentului reclamant trebuiau să vizeze acest aspect.

Așadar, raportat la considerentele hotărârii recurate și la aspectele invocate în susținerea cererii de recurs, se reține că niciuna dintre criticile aduse de recurentul-reclamant soluției date de către instanța de apel nu vizează raționamentul acesteia care a dus la respingerea, ca nefondat, a apelului.

În consecință, reținând că recurentul nu a prezentat nicio critică ce poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, constatând că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 440 din 10 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.