Decizia nr. 2572/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună declararea nulității absolute a următoarelor acte juridice, cu consecința desființării retroactive a respectivelor acte juridice și a revenirii în patrimoniul reclamantei a terenului: declararea nulității absolute parțiale a actului juridic civil autentificat sub nr. x/05.10.2011 de B.N.P. E., recte a contractului de ipotecă conținut de respectivul act juridic încheiat între F., în calitate de pretins proprietar al terenului (debitor - ipotecar împrumutat) și B., în calitate de creditor - ipotecar împrumutător; declararea nulității absolute a actului de adjudecare a terenului și a actelor de executare subsecvente întocmite în dosarul de executare nr. 45/2012 al B.E.J. G. prin care a fost transferat către pârâtul C., în cadrul licitației publice, dreptul de proprietate asupra terenului, ca urmare a procedurii de executare silită a obligației dc restituire a împrumutului acordat de B. lui F. și garantat cu ipoteca asupra terenului; declararea nulității absolute a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/14.08.2014 de B.N.P. H. încheiat între pârâții C., în calitate de vânzător, și D., în calitate de cumpărător; cu cheltuieli de judecată. La data de 09.09.2020, reclamanta A. S.R.L. a depus, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere completatoare prin care a înțeles ca, suplimentar capetelor de cerere formulate inițial, să solicite instanței ca, în cazul admiterii capetelor de cerere anterior precizate, să se dispună rectificarea înscrierii în cartea funciară a imobilului nr. 5107 a Mun. Ploiești (în prezent, Cartea funciară nr. x), având nr. cadastral x (în prezent, nr. cadastral x), în sensul modificării titularului dreptului de proprietate din D., în A. S.R.L.

Sentința tribunalului Prin sentința civilă nr. 821 din data de 9 martie 2021, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis cererea completată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut garantat cu ipotecă nr. 3702/05.10.2011 încheiat între pârâții F. și B.; a constatat nulitatea absolută a actului de adjudecare întocmit la data de 26.02.2013 de B.E.J. G. în dosarul de executare silită nr. x/2012 vizând imobilul-teren în suprafață de 817 mp., categoria de folosință curți-construcții, situat în Ploiești, str. x, jud. Prahova, nr. cadastral x, înscris în C.F. x a localității Ploiești (nr. Carte Funciară vechi 5107-e:5107), adjudecatar fiind pârâtul C.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x/14.08.2014 încheiat între pârâții C., în calitate de vânzător, și D., în calitate de cumpărător; a dispus rectificarea înscrierii în cartea funciară nr. x a localității Ploiești (în prezent, Cartea Funciară nr. x, în sensul că titularul dreptului de proprietate asupra imobilului - teren în suprafață de 817 mp., categoria de folosință curți-construcții, situat în Ploiești, str. x, jud. Prahova, este reclamanta A. S.R.L., iar nu pârâta D..

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 1296 din 11 mai 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta D. împotriva sentinței civile nr. 821 din data de 9 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă.

Recursul Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, pârâta D. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o expunere a istoricului cauzei, reclamanta susține că pronunțarea deciziei recurate a fost făcută cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material aplicabile speței, încălcând, totodată, și principiul consacrat de disp. art. 14 alin. (2) din C. civ., conform căruia "Buna-credință se prezumă până la proba contrară". În mod injust reține Curtea de Apel Ploiești că susținerile pârâtei în sensul existenței bunei-credințe sunt nefondate, raportând acestea și la faptul că întreaga licitație publică ce a avut loc pentru vânzarea terenului a fost organizată de către numitul I., care cunoștea faptul că, pentru ca numitul C. să poată adjudeca bunul imobil la un preț inferior valorii reale a acestuia, potrivit art. 846 alin 8 C. proc. civ., era necesar ca în mod formal, la licitație să fie prezente două persoane. Arată că această licitație publică din cadrul procedurii executării silite astfel cum rezultă din cuprinsul actului de adjudecare întocmit de executorul judecătoresc la data de 26.02.2013, s-a petrecut înainte de a cumpăra terenul, deci fără nicio legătură cu persoana sa, care nu a avut cunoștință de cele întâmplate cu acea ocazie, nefiind parte în dosarul penal la care face referire instanța de apel. Susține că nu poate înțelege cum a putut fi apreciată buna sau reaua sa credință la momentul cumpărării terenului în anul 2014, în raport de împrejurări care s-au întâmplat cu un an înainte, despre care nu avea cunoștință. De asemenea, nu era notată nicio acțiune de către societatea reclamantă în cartea funciară, prima înscriere fiind efectuată abia în 2017 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Mai arată că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2014 era studentă, că face parte dintr-o familie care a susținut-o financiar, existând mijloace materiale care să permită acest lucru și că a achiziționat terenul cu dorința de a construi un imobil la finalizarea studiilor și revenirea în țara. Menționează că se află în situația în care se consideră că a participat la un circuit fraudulos, fără a fi luată în considerare nicio probă pe care pârâta a administrat-o atât în fond cât și în apel, instanța de apel reținând că buna sa credință nu ar fi fost dovedită. La interogatoriul administrat în fondul cauzei, dar și în apel a arătat că a achiziționat terenul cu banii proveniți de la părinți; cu toate acestea în mod incorect Curtea de Apel Ploiești reține că nu pârâta a achitat prețul, că nu ar exista nicio dovadă credibilă de plată a prețului, deși contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2014 stipulează că plata a fost realizată în întregime, în numerar, vânzătorului de către cumpărătoare, la data semnării contractului, iar vânzătorul declară că a primit întreaga sumă la data autentificării. În ceea ce privește dobândirea sumei prețului plătit, arată că a făcut dovada provenienței sumelor de la părinți, precum și dovada veniturilor pe care părinții săi le-au obținut ca urmare a vânzării unor bunuri imobile, de unde rezultă fără putință de tăgadă că familia sa dispunea de sume de bani pentru realizarea și cumpărarea terenului în litigiu. Referitor la reținerea, de asemenea eronată a Curții de Apel (pag. 21 decizie) conform căreia contractul de vânzare cumpărare autentificat la data de 18.05.2012 nu prezintă nici ștampila băncii și nici semnătura unui reprezentant al acesteia fiind o copie simplă, necertificată de parte pentru conformitate cu originalul, arătă că nu are legătură cu vreo bancă, nefiind vorba despre un credit ipotecar și prin urmare nu necesita semnarea de către un reprezentant al vreunei bănci, tranzacția realizându-se între persoane fizice. Motivarea deciziei recurate în sensul comparării prețului achitat de diverșii cumpărători sau adjudecatari ai terenului în perioada 2011-2014, nu poate fi imputată pârâtei ca fiind o dovadă a relei-credințe. Prețul pe care l-a cerut vânzătorul a fost agreat și achitat de cumpărător, iar acest act de comerț nu conduce la reaua-credință a vreunei părți. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Apărările părților Reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că argumentele invocate nu reprezintă critici de nelegalitate. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată. II. Considerentele Înaltei Curți Apreciind cu prioritate asupra excepției privind nulitatea recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, se reține că aceasta este nefondată. Astfel, este adevărată afirmația intimatei în sensul că o bună parte dintre susținerile cuprinse în cererea de recurs îmbracă forma unor critici ce privesc modul de evaluare a probatoriului administrat, privind astfel temeinicia și nu legalitatea deciziei recurate și nesusceptibile de încadrare în cazul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu toate acestea, instanța de recurs are obligația, cuprinsă implicit în prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. - "Aceeași sancțiune (nulitatea, n.red.) intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488" - de a proceda la calificarea, respectiv încadrarea motivelor dezvoltate în mod corect în prevederile referitoare la cazurile de casare, ceea ce presupune atât identificarea corectă a chestiunilor invocate ce pot privi legalitatea deciziei, cât și subsumarea lor, dacă este posibil, unuia dintre cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ. În acest context, se observă că recurenta pârâtă a arătat, în argumentarea cererii sale de recurs, între altele, că instanța de apel nu a avut în vedere că buna sa credință era prezumată de lege - art. 14 C. civ. - și că revenea reclamantei sarcina probei relei-credințe ce caracterizează nulitatea pentru cauză ilicită invocată prin cererea de chemare în judecată și reținută de instanțele de fond. În același registru se situează și susținerile recurentei referitoare la absența oricărei înscrieri în cartea funciară a dreptului pretins de reclamantă la data la care s-a încheiat actul juridic prin care pârâta recurentă a dobândit dreptul de proprietate, împrejurare invocată în sprijinul susținerilor sale privind buna-sa credință. Firește că, în evaluarea acestor critici, instanța de recurs nu poate fi chemată a verifica valoarea probatorie a dovezilor reținute de instanța de apel în combaterea prezumției de bună-credință, dar se observă că întreaga economie a susținerilor ce privesc acest aspect se referă la absența unei argumentări adecvate a situației de fapt ce relevă, în opinia Curții de apel, reaua-credință a recurentei pârâte la încheierea actului anulat. Atare critici pot fi subsumate, pe de-o parte, prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în măsura în care insuficiența motivării afectează raționamentul ce stă la baza dispozitivului hotărârii, iar pe de altă parte cazului de casare cuprins în art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în măsura în care viciile considerentelor se manifestă în sensul neanalizării unor chestiuni relevante invocate cu respectarea legii în calea de atac - în speță prin motivele apelului formulate în termenul legal. De aceea, apreciind că motivele dezvoltate se referă și la ignorarea unor apărări considerate esențiale pentru cauză de către recurenta pârâtă, Înalta Curte reține că în speță nu se impune aplicarea sancțiunii nulității recursului, deoarece o parte dintre criticile formulate pot face obiectul analizei de legalitate specifice recursului. Asupra recursului, se reține că acesta este fondat, pentru motivele ce succed. Examinând în contextul celor mai sus arătate criticile încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, urmată de încadrarea unei situații particulare, de speță, în ansamblul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. În speță, se impune a sublinia în primul rând absența din considerentele deciziei recurate a unor argumente convingătoare și pertinente privind răsturnarea prezumției de bună-credință, fiind necesar a observa omisiunea instanței de a expune mecanismul juridic în urma căruia instanța a ajuns la concluzia încheierii actului de către recurentă cu rea-credință. În cauza pendinte s-a susținut de către reclamantă că actul încheiat cu recurenta-pârâtă a fost fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, fiind invocate dispozițiile art. 1236 C. civ., ceea ce presupune existența unui numitor comun, respectiv reaua-credință a părților. Per a contrario, în măsura în care ambele părți sau cel puțin cumpărătorul au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită, astfel că sub acest aspect actul ar putea fi deplin valid. Unul dintre principiile efectelor nulității este acela a anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial - resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis - acest principiu fiind definit ca acea regulă de drept în virtutea căreia, anularea actului inițial (primar) atrage anularea și a actului subsecvent (următor), datorită legăturii sale cu primul. Acest principiu nu este unul absolut, ci primește excepții (situații în care actul subsecvent este menținut), excepții justificate de două principii de drept, și anume: principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros; principiul asigurării stabilității circuitului civil, care este o nevoie de ordin general, social. Astfel în ceea ce privește situația subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui bun imobil, doar în cazul în care terțul-cumpărător cu titlu oneros a cunoscut sau, cu diligențe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului - ceea ce trebuie dovedit, deoarece bona fides presumitur - operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea titlului subdobânditorului. Transpunând acest silogism la situația de fapt dedusă judecății, instanța de apel a constatat că este învestită cu controlul soluției date de tribunal ultimelor două petite, respectiv cu privire la anularea actului de adjudecare și a actelor de executare subsecvente, precum și a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2014, reținând că, în cauză, actele și persoanele implicate au relevat existența unui mecanism fraudulos ce a avut ca scop fraudarea societății reclamante, din probatoriul administrat neputând fi decelată buna-credință a subdobânditorilor. S-a reținut că susținerile pârâtei D. în sensul existenței bunei sale credințe sunt nefondate, instanța de apel raportându-se în acest sens la considerente referitoare la licitația publică finalizată cu actul de adjudecare, la declarațiile cu privire la modul de achitare a prețului, date de tatăl pârâtei și de vânzătorul C., la declarațiile de venit ale pârâtei și ale tatălui său, precum și la împrejurarea că o dispoziție de plată pentru o sumă de bani încasată în baza unui imobil vândut anterior de tatăl pârâtei nu este certificată pentru conformitate cu originalul de bancă, reținându-se, totodată, că sumele la care a fost tranzacționat terenul succesiv au fost derizorii. În cadrul memoriului de recurs, pârâta reliefează faptul că a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului, că nu putea cunoaște, nici cu minime diligențe, că actul de adjudecare care constituia titlul de proprietate al vânzătorului nu ar fi fost valabil și că la data perfectării tranzacției nu era înregistrată nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare, aspecte invocate și în fața instanței de apel, care a omis a purcede la o examinare a acestora. Din lecturarea hotărârii recurate de constată că instanța de apel nu a procedat la o examinare a atitudiunii pârâtei la momentul încheierii actului contestat, respectiv a relei-credințe a ultimei cumpărătoare, argumentele reținute în respingerea apelului fiind tangențiale și neconvingătoare, întrucât nu o vizează în mod direct pe aceasta ci pe ceilalți participanți la raporturile juridice litigioase (respectiv la actele juridice anterioare, anulate de prima instanță) și la tatăl recurentei, ce nu este parte în actul juridic anulat. Astfel, instanța de apel, în analiza bunei-credințe a pârâtei, nu a prezentat cronologic faptele, pentru a demonstra când a intervenit reaua-credință a acesteia, nu a stabilit, în concret, care a fost atitudinea pârâtei la momentul încheierii contractului și nici nu s-a raportat la susținerea pârâtei în sensul că a dobândit cu bună-credință un drept real tabular, cu referire la dispozițiile art. 901 C. civ. Având în vedere că buna-credință a subdobânditorului cu titlu oneros este prezumată, instanța de apel trebuia să analizeze prin raportare la elementele concrete ale speței, dacă existau premisele necesare pentru ca reclamanta să poată pretinde răsturnarea prezumției. De altfel, existența relei-credințe, condiție legală pentru anularea unui act, este supusă unor cerințe legale cumulative: cunoașterea "faptului relevant"- elementul obiectiv și intenția frauduloasă - elementul subiectiv. Niciuna dintre aceste condiții nu se substituie celeilalte, iar, dacă s-a apreciat că există elementul obiectiv, instanța de judecată trebuie să analizeze cu aceeași rigoare și existența elementului subiectiv. Deci, dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă. Or, în speță, instanța de apel nu a analizat existența relei-credințe în sensul arătat anterior, din lecturarea deciziei recurate neputând fi decelată nicio trimitere cu privire la atitudinea pârâtei cumpărătoare la momentul încheierii tranzacției. Mai mult, Înalta Curte reține că nici împrejurarea referitoare la seriozitatea/realitatea prețului contractului nu are valențele juridice pe care i le conferă instanța de apel și nu este un argument apt să răstoarne prezumția legală sus amintită, deoarece chestiunea reținută de curtea de apel nu este concretizată în situația de fapt, prin raportare la momentul concret al intervenirii intenției de a frauda a pârâtei. Prin urmare, raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte constată că, dezlegând doar chestiunea relei credințe a vânzătorilor/cumpărătorilor anteriori, instanța de apel a omis să analizeze acele elemente concrete ale speței care ar fi permis instanței să constate că prezumția bunei-credințe a pârâtei (ultim cumpărător) a fost răsturnată - chestiune care constituie o deficiență importantă a raționamentului jurisidicțional, decisivă pentru soluția pronunțată în cauză. Astfel, în pofida existenței unor argumente minime în decizie, concluzia privind răsturnarea prezumției de bună-credință este nemotivată prin raportare la exigențele mai sus prezentate ale considerentelor hotărârii judecătorești, instanța omițând să expună mecanismul juridic în urma căruia ar fi ajuns la acest raționament. Or, din această perspectivă, este de reținut că motivarea soluției pronunțate este insuficientă, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, sens în care Înalta Curte constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că, în absența acestei analize nu pot fi examinate criticile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Conex, este incident și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) și respectiv art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât argumentele omise de la analiză de către instanța de apel au fost cuprinse în apărările acesteia și în motivele apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, cărora Curtea de apel era ținută a le răspunde adecvat și argumentat. În rejudecare, urmează ca instanța să examineze cronologic și succesiunea înscrierii în Cartea Funciară a actelor de proprietate în discuție, cu observarea dispozițiilor art. 901 alin. (2) C. civ., să analizeze dacă a fost sau nu răsturnată prezumția bunei-credințe și să arate probele care susțin această ipoteză, cu respectarea art. 425 alin. (1) C. proc. civ. Pentru motivele anterior expuse, reținând incidența în cauză a motivelor de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, urmând ca rejudecarea să se realizeze corespunzător aspectelor de nelegalitate ce au fost anterior reținute. PENTRU ACESTE MOTIVE,