ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1906/2023

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor deduse judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 6 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și autentificat sub nr. x/02.10.2013, pentru cauză ilicită, susținând că a fost încheiat în frauda intereselor reclamantei, pentru ca pârâții B. și C. să își creeze, cu rea-credință, o stare de insolvabilitate, în scopul de a se sustrage de la obligația de a achita ratele unui credit de 50.000 euro, în complicitate cu pârâții D. și E.; urmare a constatării nulității absolute a contractului menționat, să se dispună revenirea la situația anterioară; după repunerea părților în situația anterioară, să fie obligați pârâții B. și C. să acopere prejudiciul cauzat reclamantei, în sumă de 62.543,53 euro + 11.919,16 RON (reprezentând debitul rezultat împotriva reclamantei, prin titlu executoriu), cu cheltuieli de judecată; înscrierea, pe durata procesului, a mențiunilor corespunzătoare existenței litigiului în CF nr. x a sectorului 2, având nr. cadastral x, în care este înregistrat imobilul în legătură cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare lovit de nulitate absolută, pentru ca orice alt cumpărător sa cunoască situația imobilului.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1235, art. 1236, art. 1237, art. 1238, art. 1247 și ale art. 1249 C. civ.

La data de 30 septembrie 2015, reclamanta A. a depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că, pe lângă solicitările enumerate inițial, înțelege să solicite declararea, ca inopozabil, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții B. și C. și pârâții D. și E. întrucât acest contract a fost încheiat în frauda intereselor sale, prin crearea ori mărirea stării de insolvabilitate a pârâților Croitoru și punerea la adăpost a imobilului acestora, situat în București, Calea x.

În drept, reclamanta a indicat dispozițiile art. 1562 și ale art. 1669 din C. proc. civ. de la 1864, în vigoare la data contractului de credit și ale art. 2306 C. civ.

Prin încheierea din data de 22 februarie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a luat act de obiectul cererii reclamantei, modificat, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 2 octombrie 2013, ca urmare a constatării nulității absolute, repunerea în situația anterioară și obligarea pârâților la acoperirea prejudiciului rezultat din executarea silită, precum și declararea inopozabilității față de reclamantă a actului de vânzare-cumpărare încheiat în octombrie 2013, temeiul juridic al cererii fiind art. 1562 C. civ. și următ. din C. civ. (Legea nr. 287/2009).

Prin sentința nr. 1441 din 14 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E.; a declarat inopozabil, față de reclamantă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și autentificat sub nr. x/02.10.2013 de Biroul Notarial "F."; a respins celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate; a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, ca nefondată; conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâții B. și C. a sumei de 2.250 RON, respectiv către pârâții D. și E. a sumei de 2.480 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul avocațial; potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, au fost obligați, în solidar, pârâții la plata către stat a sumei de 5.585 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru acordată reclamantei cu titlu de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plată.

Prin decizia nr. 334A din 16 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâții B. și C., D. și E. împotriva sentinței nr. 1441 din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a respins cererile apelanților-pârâți privind obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 1733 din 29 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de pârâții B. și C., D. și E. împotriva deciziei nr. 334A din 16 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Competența de soluționare a cauzei de către secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost stabilită prin decizia nr. 169 din 24 iunie 2019 a Completului de 5 judecători al acestei instanțe, urmare a ivirii conflictului negativ de competență între cele două secții civile.

În rejudecarea apelurilor, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la 4 martie 2021, sub nr. x/2015**.

Prin decizia nr. 589A din 25 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile împotriva sentinței nr. 1441 din 14 noiembrie 2016 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă (dosar nr. x/2015), declarate de pârâții C. și B., E. și D., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Împotriva deciziei nr. 589A din 25 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții C. și B., precum și pârâții E. și D..

6.1. Recursul pârâților C. și B.

Recurenții au susținut că, prin decizia recurată, instanța de apel a interpretat greșit normele de drept în ceea ce privește termenul de la care curge prescripția dreptului la acțiune, privind proba cu înscrisuri, administrată împotriva intereselor lor, administrarea probelor în apel și motivarea hotărârilor în baza unor prezumții simple, fiind ignorată situația concretă a speței deduse judecății.

Cu privire la termenul de la care curge prescripția dreptului la acțiune, au arătat că prin decizia recurată s-a statuat că acesta este reprezentat de data de 17.02.2015, când intimata-reclamantă a luat cunoștință despre existența contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013, în ședință publică, moment când aceasta a avut și reprezentarea prejudiciului.

Recurenții au arătat că, pe parcursul desfășurării proceselor, s-au evidențiat câteva date, de o importanță deosebită: 31.05.2013, notificarea intimatei-reclamante către recurenți cu privire la transferul ipotecii instituite pentru imobilul din București, str. x, la imobilul situat în București, Calea x, sector 2; 29.01.2014, data introducerii cererii de chemare în judecată, care avea ca obiect transferul ipotecii de pe imobilul din Laboratorului nr. 133 (proprietatea reclamantei), la imobilul din Calea x (proprietatea recurenților, dosarul nr. x/2014); 12.11.2014, începerea executării silite de către BEJ G.; 17.02.2015, data când intimata-reclamantă a primit actul de vânzare-cumpărare, în ședință publică, în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Tribunalului București; 19.06.2015, adjudecarea imobilului din Laboratorului nr. 133, sector 3; iulie 2015, introducerea cererii de chemare în judecată privind cauza pendinte; septembrie 2015, formularea cererii modificatoare vizând inopozabilitatea actului încheiat între pârâți; decembrie 2015, când reclamanta a recunoscut, prin interogatoriul din fața Tribunalului București, că a mers să consulte cartea funciară, însă nu a reușit, întrucât nu era proprietarul imobilului.

Recurenții au apreciat că, în mod părtinitor, s-a trecut cu vederea peste aspectul consultării cărții funciare, instanța de apel reținând numai poziția intimatei-reclamante, în sensul că a luat cunoștință despre conținutul actului în ședința de judecată din 17.02.2015.

Au susținut că, deși aceasta a afirmat că va depune la tribunal dovezi, cu rea-credință nu le-a prezentat instanței, deși se presupune că intrase în posesia acestora. În perioada 2013-2014, aceasta a primit o serie de notificări privind creanța de la H. S.A..

Recurenții au apreciat că momentul la care intimata-reclamantă a realizat existența unui posibil prejudiciu și a avut reprezentarea acestuia, nu poate fi reținut decât în luna mai 2013, sau cel târziu în luna ianuarie 2014, având în vedere că banii obținuți din contractul de credit x au fost folosiți exclusiv de aceasta. Creditul a fost făcut pentru a plăti creditul fiicei sale, I., contractat cu J., acest credit fiind achitat și în prezent de recurenți, întrucât nu a fost acoperit cu cel luat de la H. S.A., astfel cum se stipula în contract.

Au afirmat că intimata-reclamantă știa că ajutorul dat de către recurenți la plata creditului a fost sistat în 2012, având în vedere manevrele dolosive ale acesteia. Toate chestiunile penale apărute între părți au fost reclamate autorităților, care nu au demarat cercetările penale, lăsând dosarele în nelucrare, acestea fiind soluționate prin clasare.

Recurenții au susținut că au fost notificați de către intimata-reclamantă în luna mai 2013, prin intermediul executorului judecătoresc, în sensul transferării ipotecii și restituirii sumei de 1.533 euro, pe care aceasta i-a achitat în contul creditului. În plus, reclamanta a introdus o cerere de chemare în judecată, având ca obiect transferul ipotecii de pe imobilul proprietate personală asupra imobilului recurenților.

Au învederat că data de la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, născându-se dreptul de a solicita declararea inopozabilității contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP "F." sub nr. x/2013, a început să curgă de la 31.05.2013 sau cel târziu din ianuarie 2014, astfel că, raportat la momentul introducerii prezentei acțiuni (iulie 2015) sau chiar a cererii modificatoare (septembrie 2015), termenul de l an prevăzut, sub sancțiunea decăderii de art. 1564 C. civ., era împlinit.

Referitor la proba cu înscrisuri, ce ar fi fost administrată împotriva intereselor recurenților, aceștia au arătat că Tribunalul București, cu încălcarea legii, a verificat alte dosare și a administrat probe după încheierea dezbaterilor, încălcând dispozițiile art. 7, art. 9 și art. 16 C. proc. civ., chestiune reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție. Ulterior, fără a ține cont de împrejurarea că proba a fost administrată cu încălcarea legii, curtea a reținut că aceasta a rămas câștigată cauzei. Cât privește administrarea probelor în apel, curtea a constatat că a acordat tuturor părților posibilitatea de a administra orice probă și contraprobă, dispunând audierea intimatei-reclamante în cadrul unui interogatoriu, care a fost luat în ședința de judecată, fără a da posibilitatea părților de a-i adresa întrebări suplimentare.

Sub aspectul motivării hotărârilor în baza unor prezumții simple, fără a se ține cont de situația concretă a speței deduse judecății, recurenții au susținut că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, criticând punctual modul de soluționare a prezentei cauze, instanța de apel a reluat motivările instanțelor anterioare, care au fost pronunțate pe baza unor prezumții simple, refuzând să observe situația reală.

6.2. Recursul pârâților E. și D.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au susținut încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1562 C. civ., sub două aspecte: pe de-o parte, recurenții Croitoru nu au devenit insolvabili prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013, iar, pe de altă parte, în cauză nu s-a dovedit că terții contractanți au cunoscut mărirea stării de insolvabilitate sau crearea acesteia.

Au apreciat că nu este îndeplinită condiția măririi insolvabilității patrimoniului recurenților B. și C. prin încheierea actului a cărei inopozabilitate se cere, întrucât aceștia nu au devenit insolvabili prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013, autentificat de BNP F., și nici nu și-au mărit starea de insolvabilitate prin încheierea acestei convenții.

Astfel cum a reținut instanța de apel în decizia recurată, recurenții B. și C. au achitat timp de 10 ani ratele aferente contractului de împrumut nr. x/13.08.2009, contractat de I., în perioada ianuarie 2012- iunie 2021. Conform declarației din 6.09.2013, aflată la dosarul de apel, recurenții au achitat o creanță, în cuantum de 20.000 euro, în proximitatea datei încheierii contractului a cărei revocare se cere.

Au menționat recurenții că obțin venituri constante din activitatea pe care o desfășoară și venituri cu titlu de chirie, iar existența unor relații de familie tensionate nu poate fi confundată cu îndeplinirea condiției apariției sau măririi insolvabilității lor, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013.

Faptul că timp de 10 ani recurenții au achitat ratele contractului de împrumut x/13.08.2009, în cuantum de aproximativ 300 euro, lunar, și faptul că obțin constant venituri din chirii și salarii, nu permit aplicarea prezumției de insolvabilitate.

Au afirmat că, în mod nelegal, instanța de apel a pus semnul egalității între două situații care nu sunt echivalente, respectiv, insolvabilitatea și lipsa bunurilor imobile din patrimoniul unei persoane. Astfel, deși recurenții nu dețin bunuri imobile în patrimoniul lor, nu sunt insolvabili.

Au considerat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1562 alin. (1) C. civ. prin decizia recurată, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2013 nu a provocat sau mărit starea lor de insolvabilitate.

Au susținut că nu este îndeplinită condiția complicității la fraudă a terților cumpărători, recurenții D. și E., prevăzută de dispozițiile art. 1562 alin. (2) C. civ., întrucât la data de 2.10.2013, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2013, nu exista un dosar de executare silită, încheierea prin care s-a încuviințat executarea silită fiind pronunțată la 12.11.2014, la peste un an de la încheierea actului translativ de proprietate.

Au arătat că sunt terți față de contractul de împrumut și nu ar fi putut anticipa iminența unui litigiu între părți. Susțin că la 29 ianuarie 2014 a fost depusă cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, care avea ca obiect solicitarea de transfer a ipotecii de pe imobilul din Laboratorului nr. 133 (proprietate a reclamantei A.) asupra imobilului din Calea x, cumpărat de recurenții E. și D..

Executarea silită asupra imobilului din București, strada x nr. 133, a început la data de 12.11.2014, iar adjudecarea imobilului a avut loc la data de 19.06.2015.

Instanța de apel a reținut că, la data de 2.10.2013, recurenții E. și D., cumpărători ai imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2013, ar fi știut că prin actul ce se încheie se mărește starea de insolvabilitate a acestora, însă, în cauză, nu s-a administrat nicio probă din care să reiasă că ar fi cunoscut o astfel de împrejurare sau că vor prejudicia în viitor un creditor de un bun care ar fi putut fi urmărit silit.

Recurenții au apreciat că îndeplinirea condițiilor acțiunii revocatorii trebuie analizată la data de 2.10.2013, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2013, iar nu la momente ulterioare semnării acestuia.

Au afirmat că eventualele îndoieli ce pot fi generate de încheierea contractului de închiriere nr. x/11.10.2013, reținute de instanța de apel ca motiv al respingerii apelului, nu pot constitui temei al menținerii soluției de admitere a acțiunii revocatorii, câtă vreme nu este dovedită condiția impusă de lege, respectiv împrejurarea că recurenții E. și D. cunoșteau că vânzătorii B. și C., prin încheierea actului, și-au mărit sau creat starea de insolvabilitate.

Au susținut că forța probantă a prezumției folosite de instanță, respectiv presupusa complicitate la fraudă a recurenților E. și D. este o prezumție simplă, care, necoroborată cu alte mijloace de probă, nu poate produce efecte.

La 14 noiembrie 2022, recurenții-pârâți C. și B. au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâții E. și D., prin care au solicitat admiterea acestuia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Printr-o primă critică formulată de recurenții-pârâți C. și B. s-a susținut greșita aplicare a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 1564 C. civ. privind momentul de la care curge termenul de prescripție extinctivă, critică ce poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurenții-pârâți susțin că momentul la care intimata-reclamantă a avut reprezentarea unui posibil prejudiciu ce rezultă din actul a cărui inopozabilitate a solicitat-o nu poate fi reținut decât la data de 31 mai 2013 sau, cel mai târziu, în ianuarie 2014.

Se constată că, învestită fiind cu analiza criticii vizând soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel a reținut că prejudiciul ce rezultă din actul atacat, a cărui inopozabilitate s-a solicitat a se constata prin acțiunea pendinte, a fost cunoscut și putea fi solicitat a fi reparat de la data de 17 februarie 2015, când contractul de vânzare-cumpărare a fost depus ca mijloc de probă în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, moment la care reclamanta a putut observa conținutul contractului atacat.

Înalta Curte constată că acțiunea revocatorie (pauliană), reglementată de art. 1562-1565 C. civ., este acea acțiune prin care creditorul urmărește obținerea inopozabilității pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale, scopul final constând în crearea condițiilor reparării prejudiciului cauzat creditorului. Rezultă că acțiunea pauliană este un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecția intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului.

Potrivit dispozițiilor art. 1564 C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat."

Trebuie observat că textul art. 1564 C. civ. stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data la care titularul acțiunii revocatorii a luat cunoștință de prejudiciul ce rezultă din actul atacat, precum și un moment obiectiv, constând în data la care același titular trebuia să cunoască despre existența prejudiciului.

Prejudiciul creditorului constă în faptul că debitorul și-a provocat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate existentă prin încheierea actului.

Referitor la momentul obiectiv la care creditorul trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, respectiv momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, Înalta Curte reține că acesta nu poate fi decât momentul la care creditorul putea să ia cunoștință efectiv de existența stării de insolvabilitate a debitorului.

În legătură cu aplicarea prevederilor art. 1564 C. civ., curtea de apel a reținut că noțiunea de "cunoaștere a prejudiciului" are legătură și cu situația patrimonială a creditorului reclamant în acțiunea pauliană, pentru că același act translativ de proprietate încheiat de debitor poate fi generator de prejudicii patrimoniale pentru creditor, la un anumit moment, pe când, la un alt moment, același act să nu reprezinte încă un act generator de prejudicii patrimoniale. Astfel, a apreciat că nu sunt lipsite de relevanță restul împrejurărilor factuale ce au generat litigiul de față, respectiv, faptul că intimata-reclamantă a fost executată silit abia la data de 19.06.2015, data actului de adjudecare a apartamentului său din str. x, executarea sa silită fiind încuviințată la data de 12 noiembrie 2014, prin încheierea Judecătoriei Sectorului 3 București din dosarul nr. x/2014.

Totodată, la data de 29 ianuarie 2014, intimata-reclamantă a inițiat litigiul obiect al dosarului nr. x/2014, prin care a solicitat obligarea pârâților Croitoru la instituirea unei ipoteci asupra apartamentului lor din Calea x, precum și radierea ipotecii instituite asupra apartamentului său din str. x, ulterior executat silit, intimata reclamantă susținând neachitarea ratelor la creditul contractat de către pârâții Croitoru (garantat de reclamantă prin ipotecă) și iminenta sa executare silită, față de somațiile ce i-au fost transmise de H. S.A..

În acest context factual, instanța de apel a reținut că, și în ipoteza aflării despre vânzare la finele anului 2013 (teza propusă de apelanții-pârâți Croitoru), această situație nu ar fi presupus neapărat cunoașterea de către intimata-reclamantă a prejudiciului rezultat din actul de vânzare atacat, în condițiile în care executarea silită împotriva sa a început în noiembrie 2014, moment de la care patrimoniul său a început să fie efectiv urmărit pentru datoria pârâților Croitoru.

Relativ la susținerile pârâților Croitoru vizând faptul că termenul de prescripție a început să curgă în perioada noiembrie- decembrie 2013, întrucât intimata reclamantă a declarat la interogatoriul administrat în fața tribunalului că în luna noiembrie sau decembrie, ulterior vânzării imobilului din Calea x, a fost la cartea funciară a Sectorului 2 București, instanța de apel a reținut că împrejurarea deplasării la biroul de carte funciară nu conduce la concluzia implicită că intimata reclamantă a și observat conținutul cărții funciare a apartamentului din Calea x și, cu atât mai puțin, că ar fi văzut/citit contractul de vânzare cumpărare al apartamentului, nefiind administrate probe în sensul dovedirii faptului că aceasta cunoștea numărul cărții funciare a apartamentului pentru a solicita observarea cuprinsului cărții funciare. Totodată, la interogatoriul administrat, în rejudecarea apelurilor, intimata reclamantă a arătat că a fost la cartea funciară după ce a aflat că apartamentul se vânduse, fără a preciza când anume, dar i s-a comunicat că nu poate primi relații, nefiind proprietar. În cadrul aceluiași interogatoriu, intimata reclamantă a arătat că a aflat de vânzarea apartamentului din Calea x la tribunal, într-un proces cu fiul ei, când avocata acestuia i-a dat contractul de vânzare, dar nu știe anul.

Așa cum în mod pertinent au apreciat instanțele de fond, momentul la care intimata reclamantă creditoare a cunoscut prejudiciul este momentul la care a luat cunoștință de conținutul contractului atacat, când aceasta a constatat că recurenții debitori și-au creat starea de insolvabilitate și nu mai au bunuri care să poată fi executate silit, iar împotriva sa, în calitate de garant ipotecar, era demarată executarea silită de către H. S.A..

Interesul de a acționa al reclamantei s-a născut la momentul la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască despre crearea sau mărirea stării de insolvabilitate prin actul încheiat de debitor a cărui inopozabilitate se solicită a fi declarată prin acțiunea revocatorie.

Chiar dacă reclamanta creditoare ar fi aflat despre vânzarea bunului imobil al debitorilor săi, acest fapt nu poate constitui momentul subiectiv la care se naște dreptul la acțiunea revocatorie, înseși dispozițiile art. 1564 din C. civ. făcând trimitere explicită la formarea clară a percepției existenței unui prejudiciu - prin prisma fraudei debitorii săi (ori și a terților), precum și al conturării stării de insolvabilitate.

S-a reținut că, în cauză, prejudiciul ce rezultă din actul atacat, a cărui inopozabilitate s-a solicitat a fi constatată prin acțiunea înregistrată la data de 6 iulie 2015, modificată la 30 septembrie 2015, a fost cunoscut și putea fi solicitat a fi reparat la 17 februarie 2015, data la care contractul de vânzare-cumpărare a fost depus ca mijloc de probă în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, moment de la care prescripția a început să curgă, astfel încât, la data modificării cererii de chemare în judecată, când reclamanta a dedus judecății pretenții circumscrise unei acțiuni pauliene, data de 30 septembrie 2015, termenul de prescripție extinctivă de 1 an, instituit de art. 1564 C. civ., nu era împlinit.

Având în vedere că instanța de apel, raportat la situația de fapt stabilită, a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1564 C. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica recurenților privind momentul de început al curgerii termenului de prescripție.

O altă critică de recurs formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a reținut ca fiind câștigate cauzei înscrisurile administrate de către instanța de fond, în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor art. 7, art. 9 și ale art. 16 din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Modalitatea în care instanța de apel a înțeles să examineze critica vizând administrarea de către tribunal a unor înscrisuri, după reținerea cauzei în pronunțare, nu le creează recurenților vătămarea prevăzută de legiuitor pentru a se putea reține incidența acestui motiv de casare.

Astfel, cu privire la aspectul administrării de către instanța de fond a înscrisurilor constând în încheierea de ședință din 17 februarie 2015 a Tribunalului București, secția a V a civilă, în dosarul nr. x/2014 și sentința civilă nr. 498 din 28 aprilie 2015, pronunțată în același dosar, instanța de apel a reținut că, prin depunerea la dosar, din oficiu, după reținerea cauzei în pronunțare, a unor înscrisuri, pe care apoi tribunalul și-a sprijinit soluția, fără ca acestea să fie aduse la cunoștință părților și să fie puse în dezbaterea contrarie a acestora, prima instanță a nesocotit dreptul la apărare al părților și contradictorialitatea în procesul civil.

Însă, instanța de apel, în rejudecare, a apreciat că admiterea apelurilor exclusiv pentru nesocotirea de către tribunal a prevederilor art. 7, art. 14 și ale art. 16 din C. proc. civ. ar fi determinat o anulare a sentinței cu evocarea fondului de către curtea de apel, ceea ce oricum instanța de apel a realizat, grație efectului devolutiv al apelului, iar părțile în rejudecarea apelului au avut posibilitatea să ia cunoștință de aceste înscrisuri, să propună și să administreze probe/contraprobe suplimentare, fiind încuviințate și administrate probele solicitate de părți.

Înalta Curte constată în acest sens că la primul termen acordat în rejudecare, după casare, recurenților le-a fost încuviințată cererea de acordare a unui termen în vederea pregătirii apărării și pentru formularea unor alte eventuale cereri de probe și completării probei cu înscrisuri, astfel cum reiese din consemnările încheierii din 3 decembrie 2021.

Or, câtă vreme în virtutea efectului devolutiv al căii de atac a apelului, astfel cum este consfințit de art. 476-478 din C. proc. civ., instanța de apel, în rejudecare, a acordat recurenților posibilitatea de a lua cunoștință de toate înscrisurile aflate la dosar, inclusiv cele depuse la tribunal după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare, curtea acordând tuturor părților posibilitatea administrării oricăror probe și contraprobe, în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., nu se poate reține că s-a produs recurenților vreo vătămare, în înțelesul art. 174-175 din C. proc. civ., nefiind incident ca atare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

De asemenea, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticii recurenților referitoare la modalitatea de administrare a probei cu interogatoriu din oficiu de către instanța de apel, critică ce vizează imposibilitatea părților de a propune și de a adresa întrebări în ședință publică, în condițiile în care din mențiunile încheierii de ședință de la termenul de judecată respectiv nu rezultă că recurenții au avut vreo solicitare în acest sens, iar, în plus, trebuie remarcat că prin cererea de apel aceștia nu au solicitat decât administrarea probei cu înscrisuri, fiind astfel aplicabile prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Printr-o altă critică, ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii atacate, recurenții au susținut că instanța de apel a reluat motivările instanțelor anterioare, bazate pe prezumții simple, refuzând să observe situația familială a celor implicați în proces, achitarea creditului contractat la H. S.A. ca un ajutor acordat familiei recurentului B., plângerile penale formulate împotriva reclamantei și beneficiarul real al creditului anterior menționat.

În conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază, totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important de reținut că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată cererii, iar nu obligația de a răspunde, separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină această cerere.

Din analiza considerentelor instanței de apel rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se atât normele juridice pe care aceasta le-a apreciat incidente, cât și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt, a ilustrat, de asemenea, faptul că normele juridice invocate de apelanți au fost respectate de tribunal, a expus raționamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile acțiunii pauliene, arătând și faptul că restul aspectelor expuse de părțile în litigiu privind aspectele tensionate dintre apelantul B. și intimata reclamantă A., plângerile penale formulate între aceștia și pretinse agresiuni fizice invocate nu au relevanță juridică în privința temeiniciei acțiunii, în raport de ansamblul argumentelor expuse pentru care a apreciat ca fiind întemeiată acțiunea pauliană.

Înalta Curte reține, așadar, că instanța de apel a răspuns, în mod argumentat și punctual, criticilor invocate de apelanți în susținerea căii de atac formulate, ceea ce face posibil controlul instanței de recurs asupra legalității sale, iar reținerea unei alte situații de fapt decât cea agreată de aceștia și interpretarea într-o altă modalitate a îndeplinirii condițiilor acțiunii pauliene nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest context, nu se poate reține că hotărârea instanței de apel nu cuprinde considerentele pe care se întemeiază, pentru a fi incident motivul de casare invocat de recurenți în susținerea cererii de recurs, decizia recurată corespunzând exigențelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.,

Recurenții-pârâți E. și D. au criticat decizia atacată invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1562 C. civ., susținând, în esență, că nu s-a mărit insolvabilitatea recurenților B. și C. prin încheierea actului a cărei inopozabilitate se cere, precum și nedovedirea faptului că terții contractanți au cunoscut mărirea stării de insolvabilitate sau crearea acesteia.

În ceea ce privește neîndeplinirea condiției existenței prejudiciului constând în mărirea insolvabilității recurenților B. și C. prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013, au arătat că recurenții pârâți Croitoru au achitat timp de 10 ani ratele aferente contractului de împrumut contractat de I., sora recurentului B., precum și că au achitat o creanță, în cuantum de 20.000 euro, în proximitatea datei încheierii contractului a cărei revocare se cere. Au mai menționat că aceiași recurenți obțin venituri constante din activitatea pe care o desfășoară și venituri cu titlu de chirie.

Se reține că proba prejudiciului actual incumbă creditorului în acțiunea pauliană, acesta urmând a dovedi insolvabilitatea debitorului său, respectiv depășirea valorică în patrimoniul debitorului a elementelor active de către elementele pasive, cu consecința imposibilității pentru creditori de a obține plata datoriilor scadente prin executarea silită.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin art. 1417 alin. (2) C. civ., text de aplicabilitate generală, incident, în temeiul regulilor generale de interpretare înscrise în art. 1 alin. (2) C. civ., se prevede, în mod expres, că "Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea".

Prin decizia recurată, reținând conduita pârâților Croitoru, care au încetat, începând cu anul 2012, să mai achite ratele creditului contractat la 1 martie 2010 de la H. S.A., context în care reclamanta a fost nevoită să achite unele rate de credit, în calitate de garant ipotecar, instanța de apel a constatat că, din faptul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui inopozabilitate se solicită se deduce intenția de creare de către acești pârâți a unei stări de insolvabilitate, prin înlăturarea din patrimoniul lor, ca urmare a neachitării creditului contractat de aceștia de la H. S.A. la 1 martie 2010, a unicului imobil deținut în proprietate comună, susceptibil de a fi urmărit și executat, cu scopul de a diminua gajul general și de a împiedica eventuale urmăriri silite îndreptate împotriva lor.

În urma analizei și sintezei probelor administrate în cauză, instanța de apel a mai reținut conduita caracterizată de rea credință a recurenților pârâți Croitoru care pentru o perioadă semnificativă de timp, ianuarie 2012- iunie 2021, au înțeles să achite benevol sume de bani în contul unui credit ai cărui debitori împrumutați nu erau, optând ca pentru aceeași perioadă de timp să nu achite ratele unui credit pentru care aveau calitatea de debitori împrumutați, conduită urmată apoi de înstrăinarea unicului imobil bun comun, la data de 2 octombrie 2013. Astfel, a constatat că acest act de înstrăinare are un caracter prejudiciabil pentru creditori, fiind menit a diminua gajul lor general, respectiv să agraveze starea de insolvabilitate, chiar dacă recurenții Croitoru au plătit benevol sume de bani în contul unui credit contractat de o terță persoană.

În acest context factual, se constată, în cauza pendinte, o valorificare corespunzătoare de către instanța de apel a înțelesului sintagmei "stare de insolvabilitate" din cuprinsul art. 1562 C. civ., cu referire la actul juridic încheiat de debitori în frauda drepturilor creditoarei, din moment ce s-a considerat că cerințele de aplicare a normei sunt întrunite chiar dacă debitorul doar și-a agravat starea de insolvabilitate, apreciindu-se că existența unei stări de insolvabilitate, chiar dacă nu totală, care a caracterizat situația patrimonială a apelanților pârâți Croitoru a rezultat din neachitarea ratelor aferente creditului pe care aceștia l-au contractat de la H. S.A., precum și urmărirea silită întreprinsă de banca creditoare împotriva reclamantei, garant ipotecar, pentru executarea ipotecii asupra imobilului adus drept garanție.

Cât privește pretinsele venituri constante obținute de pârâții Croitoru din activitatea pe care o desfășoară, precum și cele cu titlu de chirie, care ar fi trebuit luate în considerare de instanța de apel, se constată că recurenții K. tind, prin invocarea acestor aspecte, la reaprecierea situației de fapt stabilite în această fază procesuală, repunând în discuție circumstanțele factuale reținute în ceea ce privește atât veniturile obținute de recurenții pârâți Croitoru, cât și privitor la dezechilibrul financiar pe care aceștia și l-au creat prin încheierea contractului de vânzare- cumpărare. Or, o atare finalitate este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, control limitat la verificarea legalității deciziei, nu și a temeiniciei acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

Instanța de recurs nu are deci competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile recurenților vizând condiția prejudiciului din cuprinsul art. 1562 C. civ. sunt nefondate și le va respinge ca atare.

Nu pot fi primite nici susținerile recurenților K. în ceea ce privește condiția vizând complicitatea terțului la frauda debitorului, respectiv, nedovedirea faptului că terții contractanți au cunoscut mărirea stării de insolvabilitate sau crearea acesteia, instanța de apel făcând o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 1562 C. civ. la situația de fapt stabilită.

În cazul unui act cu titlu oneros, în aplicarea principiului protecției dobânditorului cu titlu oneros de bună-credință, pentru revocarea actului se cere a fi dovedită și complicitatea la fraudă a terțului dobânditor, întrucât, până la proba contrară, acesta a achitat un preț (o contraprestație) pentru bunul respectiv, pe care ar trebui să îl recupereze de la transmițător, respectiv de la același debitor insolvabil.

În sensul stabilirii conținutului noțiunii de "complicitate la fraudă", trebuie subliniat că art. 1562 alin. (2) C. civ. prevede că "Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate", fiind determinat înțelesul noțiunii de "rea-credință" a terțului contractant care se manifestă sub forma cunoașterii de către acesta a faptului că prin încheierea acestui act debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate.

Instanța de apel a reținut că, în speță, în condițiile în care pârâții K. au acceptat încheierea unui contract de închiriere pentru o chirie modică de 400 RON lunar, pe o perioadă de timp nelimitată, la câteva zile de la încheierea cu pârâții Croitoru a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 2 octombrie 2013, poate fi acceptată, în mod rezonabil și plauzibil, teza potrivit căreia aceștia au cunoscut, chiar dacă nu în detaliu, situația patrimonială a vânzătorilor Croitoru, faptul că aceștia nu dețineau alt imobil pentru satisfacerea nevoilor de locuit și că prin vânzarea efectuată și-au diminuat patrimoniul cu o valoare însemnată, ceea ce înseamnă crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate a vânzătorilor Croitoru, în dauna creditorilor acestora din urmă, chiar dacă pârâții K. nu au cunoscut efectiv încheierea contractului de credit cu H. S.A..

Prezumțiile deduse de instanța de apel, în condițiile art. 327- 329 din C. proc. civ., coroborate cu celelalte probe administrate, au condus la concluzia că încheierea între părți a contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 2 octombrie 2013, prin care debitorii au înstrăinat apartamentul nr. x din Calea x, a fost de natură a crea un prejudiciu intimatei reclamante și s-a făcut cu complicitatea terților dobânditori la fraudarea creditoarei.

Față de aceste împrejurări reținute de către instanța de apel, a rezultat că recurenții-pârâți K. au conștientizat că, prin încheierea actului dedus judecății, pârâții Croitoru și-au creat sau și-au mărit o stare de insolvabilitate, în sensul art. 1562 alin. (1) C. civ.

Relativ la criticile recurenților potrivit cărora demonstrarea complicității la fraudă s-a făcut pe baza unor prezumții simple fără suport probatoriu, se reține că prezumțiile sunt mijloace de probă, iar ceea ce rezultă din faptele conexe pe care acestea se bazează nu sunt aspecte care să poată fi subsumate noțiunii de legalitate.

În consecință, având în vedere toate considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții C. și B., precum și de pârâții E. și D. împotriva deciziei nr. 589A din 25 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții C. și B., precum și de pârâții E. și D. împotriva deciziei nr. 589A din 25 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.