ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1273/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă la data de 30.06.2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții D. - moștenitorul defunctului E. și F., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză: să se constate că actul de împrumut de consumație încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din data de 09.02.2016, este simulat; să se constate că între părți a fost încheiat un contraînscris (contract secret) - un contract de împrumut prin care părțile au convenit ca suma reală împrumutată este de aproximativ 211.000 euro, suma reală împrumutată urmând a fi stabilită prin expertiza contabilă solicitata prin cererea inițială; să se înlăture efectele contractului simulat; să se înlăture efectele/să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013, urmând a se retine că acest contract a fost încheiat pentru garantarea sumei reale împrumutate, astfel cum a fost stabilită conform capătului de cerere 1.1, și nu pentru suma de 491.000 euro.

În subsidiar, au solicitat instanței: să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de împrumut de consumație încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din data de 09.02.2016, pentru inexistența parțială a obiectului contractului; să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013, urmând a se retine că acest contract a fost încheiat pentru garantarea sumei reale împrumutate, astfel cum a fost stabilită conform capătului de cerere 1, și nu pentru suma de 491.000 euro; să se constate care este suma datorată la data prezentei cereri în baza contractului de împrumut.

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 19.08.2020, reclamanții au arătat, în ceea ce privește cauza de nulitate, că renunță la judecarea în parte a cererii de chemare în judecată, respectiv renunță doar la apărările ce vizează "lipsa caracterului de titlu executoriu a contractului de împrumut de consumație din data de 19.12.2013, atestat de avocat G., sub nr. x/19.12.2013".

La data de 19.03.2020, reclamanții A. și B. au formulat o cerere modificatoare prin care au solicitat ca, în baza probatoriilor ce urmează a fi administrate, pronunțarea unei hotărâri prin care:

I. În principal:

II. În subsidiar,

La data de 21.04.2021, reclamanții au depus o nouă cerere precizatoare, prin care au menționat că obiectul cererii deduse judecății cuprinde următoarele capete de cerere:

În principal:

II. În subsidiar,

Prin sentința civilă nr. 986 din 1 iulie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții D. și F., ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 310A din 1 martie 2023, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 986 din data de 01.07.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F..

Împotriva deciziei nr. 310A din 1 martie 2023, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A. și B..

Prin memoriul de recurs, recurenții au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, subsumate de recurenți motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., aceștia au imputat instanței de apel o motivare insuficientă, prin raportare la lipsa analizării unor argumente esențiale cauzei expuse prin cererea de apel, precum și o motivare contradictorie cu privire la anumite aspecte ale cauzei.

Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel nu a motivat ori a motivat în mod eliptic sau lapidar aspectele referitoare la remiterea sumei de bani de către intimații-pârâți, respectiv a sumei de bani ce a făcut obiectul contractului de împrumut. În acest sens, au menționat că instanța de apel s-a limitat, în mod vădit, doar la redarea unor considerente strict teoretice, referitoare la natura contractului de împrumut de consumație și la a da eficiență absolută susținerilor intimaților-pârâți cu privire la aspectul relevat anterior.

Mai mult, au învederat că părțile în proces beneficiază de aceleași drepturi procesuale în fața instanței de judecată, fără nicio discriminare, egalitatea părților în drepturile procedurale fiind garantată prin lege și se asigură de către instanță prin crearea posibilităților egale, suficiente și adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale și probatorii pentru susținerea poziției asupra circumstanțelor de fapt și de drept, astfel încât niciuna dintre părți să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

Astfel, au susținut că instanța de apel a încălcat principiul egalității armelor și dreptul la un proces echitabil, analizând într-o manieră dezechilibrată, consecințele probatorii ale declarării sumei pretins a fi făcut obiectul contractului de împrumut, în declarația de avere a reclamantului-recurent, acordând acestui fapt al declarării sumei, ca având o valoare probatorie absolută, în sensul primirii sumei de bani. În schimb, împrejurarea că, la rândul său, pârâtul-intimat E. nu a declarat această sumă ca fiind acordată cu titlu de împrumut în declarația de avere, a fost aruncată într-un derizoriu.

Dimpotrivă, în opinia recurenților, faptul că intimatul E. nu a cuprins, în declarația sa de avere, pretinsa remitere către recurenți a sumei cu titlu de împrumut, arată, fără dubiu, faptul că acesta a evitat, în mod intenționat, această împrejurare pentru ca acest lucru să nu dea naștere unor verificări din partea inspectorilor de integritate.

Tot în ceea ce privește nemotivarea hotărârii, recurenții au susținut că instanța de apel nu s-a referit în analiza efectuată la argumentele dezvoltate în legătură cu lipsa dovezilor în sensul că intimatul-pârât ar fi avut resursele reale și efective pentru a acorda cu împrumut o astfel de sumă, precum și la inexistența unui înscris doveditor al remiterii banilor.

Un alt aspect neanalizat și nemotivat este, în opinia recurenților, cauza ilicită a contractului de împrumut, instanța de apel înlăturându-le din analiză argumentele expuse, ca nedovedite, fără ca acestea să fie analizate și înlăturate prin propriile considerente ale judecătorului.

În ceea ce privește ipoteza considerentelor contradictorii, recurenții au arătat că, pe de o parte, instanța de apel nu a argumentat motivul pentru care scopul ilicit al încheierii contractului de împrumut, respectiv înțelegerea intervenită între părți, cu privire la proveniența și folosirea sumelor facilitate a intra în societate de către E. nu ar putea fi apreciată ca o cauză ilicită a contractului de împrumut, câtă vreme aceeași instanță de apel a reținut faptul că respectivele operațiuni, prin care sumele erau obținute, ar releva un mecanism neobișnuit de gestionare a unor fonduri publice cu privire la care reclamantul A. a avut cunoștință și a facilitat desfășurarea lui, dar că acest aspect ar depăși limita raporturilor contractuale dintre părți.

Un alt aspect contradictoriu, în opinia recurenților, este cel al raporturilor juridice derulate între părțile litigante de-a lungul timpului. Astfel, au subliniat că, deși instanța a reținut existența unor raporturi juridice complexe derulate între părțile litigiului, instanța de prim control judiciar a redus contextul acestor raporturi juridice complexe la existența unui simplu împrumut de consumație dovedit exclusiv prin faptul că, în conținutul său tip, recurenții ar fi recunoscut primirea banilor.

Cu referire la încheierea de ședință din 23 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, criticată în calea de atac a apelului, prin care au fost respinse probele solicitate de recurenți, aceștia au învederat că motivarea dată înlăturării criticilor este insuficientă, fiind preluată motivarea judecătorului primei instanțe.

Prin motivele de recurs formulate la pct. II din memoriul de recurs, subsumate de recurenți motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenții au imputat instanței de apel încălcarea principiilor efectului devolutiv al apelului și rolului activ al judecătorului, precum și o interpretare și aplicare greșită a art. 1174 alin. (4) coroborat cu art. 1236, art. 1237, art. 1238, art. 1289-1292 C. civ., la situația de fapt stabilită greșit.

În ceea ce privește încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, recurenții au menționat că instanțele de fond s-au limitat la a reține situația prezentată în cuprinsul contractului de împrumut dedus judecății, judecătorii nefăcând niciun demers pentru aflarea adevărului, fiind stabilită în mod eronat situația de fapt.

Această situație de fapt stabilită greșit a condus la greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1236, art. 1238 și art. 1239 C. civ., prin ignorarea rolului activ, dar și prin modul discreționar al aprecierii probelor, și din perspectiva cauzei ilicite a contractului, invocată de reclamanți atât în constatarea nulității, cât și a fictivității împrumutului.

Detaliind, recurenții au arătat că instanțele de fond au ignorat toate argumente reclamanților, limitându-se la a da o eficiență absolută susținerilor neprobate, oscilatorii și contradictorii ale pârâților și apreciind că nu a fost probat caracterul ilicit al cauzei contractului, la a cita conținutul art. 1236, art. 1237 și art. 1239 C. civ., la a considera, fără fundament, că nu rezultă scopul ascuns urmărit la semnarea contractului, fără măcar să expliciteze, în sensul sintagmei "existența cauzei valabile se prezumă până la proba contrară", de ce toate împrejurările și aspectele învederate și probate nu au fost de natură să răstoarne prezumția existenței cauzei valabile, în sensul art. 1239 alin. (2) C. civ.

În acest sens, au menționat că între cele două părți, a existat o înțelegere secretă și anterioară încheierii actului public, respectiv a contractului de împrumut de consumație, înțelegerea concretă secretă fiind aceea de a încheia acest contract de împrumut pentru ca defunctul E. să își poată asigura sumele de bani obținute în scopul, în contextul și prin modalitatea anterioară expusă.

Instanța de apel a reținut că nu s-ar fi dovedit existența actului secret sub forma unui contra înscris, că singurul act cert ar fi contractul de împrumut.

Au menționat că operațiunea de simulație nu presupune lipsa de cauză a actului aparent. În acest caz, cauza actului exhibat public o ascunde doar pe cea a actului secret, ceea ce face ca ea să fie falsă, dar în această ipoteză, nu interesează decât analiza cauzei actului ascuns și a cauzei simulatorii spre a determina liciitatea simulației în ansamblul său.

Au mai subliniat că acțiunea în simulație poate fi dublată și de acțiunea în nulitate când simulația s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii sau este contrară ordinii publice și bunelor moravuri, opus celor reținute de instanță.

Mai mult, art. 1292 teza a II-a din C. civ. consacră o excepție în sensul că proba existenței actului secret se poate face prin orice mijloc de probă, dacă cel care invocă simulația invocă și caracterul ilicit al acesteia. Or, încălcând aceste norme de drept substanțial, așa cum rezultă din conținutul deciziei recurate, instanța de apel, preluând fără cenzură raționamentul instanței de fond și ignorând toate probele administrate, nu a făcut decât să constate faptul că reclamanții nu au făcut proba acordului simulator prin administrarea unui contrascris deși, din toate probele administrate, inclusiv din conținutul mail-urilor dintre A. și E., pe care instanța de apel le-a interpretat în defavoarea acestora, ignorându-le conținutul real, rezulta faptul că părțile au avut o înțelegere secretă contrară actului public respectiv contractului de împrumut.

Prin ultima critică formulată, recurenții au imputat instanței de apel încălcarea principiului efectului devolutiv al apelului, prin preluarea fără cenzură și fără filtrul propriei analizei, a raționamentului primei instanțe.

Intimata-pârâtă F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, sub rezerva verificării dovezilor de comunicare, și excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că instanța de apel, prin prisma efectului devolutiv al apelului, a aplicat în mod corect normele de drept material incidente raportat la situația de fapt reținută în urma întregului probatoriu administrat în cauză, respectând principiile de drept procedural.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurenții-reclamanți în fundamentarea motivelor subsumate ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea, în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, toate criticile recurenților, fie ele însoțite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către recurenți a multe dintre probele administrate cauzei, care implică aprecierea situației de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situației de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen (regăsite în număr foarte mare în cererea de recurs prezentă) menționate de recurenții-reclamanți în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a diverse dispoziții legale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reanalizarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, aspectele factuale contestate în prezent de recurenți, Înalta Curte nu poate decât să constate pe cale de consecință, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurenți, la situația de fapt tranșată definitiv de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei.

Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanța de recurs o va menționa și punctual, în continuare, în dezbaterea criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul.

În ceea ce privește situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, se reține că, la data de 19.12.2013, între defunctul E. și pârâta F., în calitate de împrumutători, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat contractul "de împrumut de consumație", atestat sub nr. x, în cuprinsul căruia s-a consemnat că reclamanții declară și recunosc că, în perioada cuprinsă între 01.03.2009 și 01.01.2013, au primit, cu titlu de împrumut din partea împrumutătorilor, diverse sume de bani, în euro și RON, atât în numerar, cât și prin viramente bancare succesive, până la concurența sumei de 491.000 euro și se obligă să o ramburseze împreună cu eventualele penalități, taxe, comisioane, cheltuieli de judecată/executare.

Data restituirii împrumutului a fost stabilită ca fiind 01.01.2016. Separat, printr-o altă clauză, reclamanții și-au asumat restituirea sumei de 16.800 euro, parte din suma împrumutată, în rate lunare începând cu luna ianuarie 2014. De asemenea, printr-o altă clauză, părțile contractante au stabilit posibilitatea de achitare anticipată a sumei împrumutate astfel: fie prin rambursarea integrală, în numerar, înainte de scadență, a diferenței dintre suma împrumutată și partea de restituit în rate, fie prin rambursarea în numerar a sumei de 121.000 euro până la data de 01.12.2014, precum și prin transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, b-dul x nr. 58, apt. 9, cu încheierea în formă autentică a actului de dare în plată.

La capitolul garanții, părțile au stabilit ca până cel mai târziu data de 01.09.2014, reclamanții să constituie în favoarea împrumutătorilor o ipotecă imobiliară de prim rang, asupra a trei imobile (astfel cum au fost individualizate în anexa la contract). În aceeași dată, autentificat sub nr. x s-a încheiat între aceleași părți (mai puțin reclamanta C.), contractul de ipotecă imobiliară pentru garantarea restituirii sumei de 491.000 euro din contractul de împrumut menționat mai sus, asupra imobilului situat în București.

La data de 09.02.2016, părțile au încheiat un act adițional, prin care, față de aspectul că suma împrumutată a fost rambursată parțial (16.800 euro), față de cuantumul sumei rămase de 474.200 euro, întrucât clauza privind rambursarea anticipată prin darea în plată a apartamentului și achitarea sumei de 121.000 euro, a devenit caducă, față de faptul că reclamanții nu și-au îndeplinit până la scadența inițială obligațiile asumate prin contractul de împrumut, stabilesc o nouă dată a scadenței la data de 01.01.2019. Cuantumul sumei de achitat parțial a fost stabilit la suma de 25.200 euro, în 36 rate lunare egale, începând cu luna ianuarie 2016. S-a mai stabilit consensual și că termenul maxim de constituire a garanției ipotecare asupra bunului imobil din extravilanul loc. Râșnov, jud. Brașov, este până la data de 30.04.2016, sub sancțiunea declanșării imediate a executării silite a obligațiilor asumate de reclamanți prin contractul de împrumut.

Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și modificată, reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut de consumație încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din data de 09.02.2016, pentru lipsa obiectului și a cauzei contractului; 2. să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013, fiind incident principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anularii actului inițial. În subsidiar, au solicitat să se constate caracterul simulat al contractului de împrumut de consumație încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din data de 09.02.2016 și al contractului de ipoteca imobiliara autentificat sub nr. x/2013; 2.să se constate că între părți a fost încheiat un contraînscris (contract secret), prin care părțile au convenit ca suma de 45.805, 93 euro, rezultată din înlesnirea unor contracte de către defunctul E. către firma H. S.R.L., să fie folosită de reclamantul A..

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, constatând, în urma materialului probatoriu administrat, că nu este dovedită incidența cauzelor de nulitate invocate, iar, în ceea ce privește simulația, nu a fost probat acordul simulatoriu.

Instanța de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a confirmat soluția primei instanțe, reținând că reclamanții nu au dovedit lipsa obiectului, a cauzei ilicite și imorale. În ceea ce privește caracterul simulat al contractului de împrumut de consumație și al contractului de ipotecă, instanța de prim control judiciar a reținut că reclamanții nu au probat acordul simulatoriu, prin probatoriul administrat în cauză fiind dovedită numai existența unor raporturi juridice complexe, care nu neagă și nici nu contrazic existența contractului de împrumut.

Recursul reclamanților a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., iar criticile concrete de nelegalitate, ce se impută deciziei curții de apel, pot fi sintetizate astfel:

- motivarea hotărârii este insuficientă; instanța nu a răspuns argumentelor invocate, cu respectarea cerințelor imperative ale art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv să indice motivele pentru care a înlăturat criticile reclamanților;

- hotărârea conține considerente contradictorii;

- instanța a încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamanților și principiile egalității armelor, rolului activ al judecătorului și efectului devolutiv al apelului;

- instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1174 alin. (4), art. 1236 - art. 1238, art. 1289 - art. 1292 C. civ.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed.

Primă critică de nelegalitate, subsumată de către recurenți dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) și 6) din C. proc. civ. vizează motivarea insuficientă a ipotezelor de nulitate a contractului de împrumut, cu referire la remiterea sumei și la cauza ilicită a contractului de împrumut, prin neanalizarea de către instanța de apel a argumentelor dezvoltate de reclamanți, precum și o motivare contradictorie. Totodată, s-a susținut încălcarea principiului egalității armelor, precum și încălcarea dreptului la un proces echitabil, fiind acordată eficiență absolută susținerilor intimaților-pârâți și limitându-se în privința argumentelor formulate de reclamanți la afirmații formale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția.

În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, partea reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a unui contract de împrumut de consumație și a unui contract de ipotecă imobiliară, pentru lipsa obiectului și pentru cauză ilicită și imorală, iar, în subsidiar, să se constate caracterul simulat al celor două acte juridice anterior menționate.

În acest context, astfel cum s-a menționat anterior, reanalizând situația de fapt, în raport cu toate probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut, în privința remiterii sumei de bani împrumutate, că aceasta rezultă atât din conținutul contractului de împrumut, prin care reclamanții au recunoscut primirea sumei atât în numerar, cât și prin viramente bancare succesive, cât și din actul adițional la acest contract. Astfel, făcând analiza și evaluarea probelor administrate - extrase de cont, adrese bancare, corespondență purtată între părți, prin raportare la dispozițiile legale incidente, instanța de apel a concluzionat că reclamanții nu au produs nicio dovadă contrară celor consemnate în actele juridice încheiate de părțile litigante, cu privire la remiterea sumei de bani împrumutate.

În ceea ce privește motivul de nulitate constituit de cauza ilicită și imorală, reținând dispozițiile art. 1239 alin. (2) C. civ., după analizarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, înscrisuri la care s-a făcut trimitere în decizia atacată, instanța de prim control judiciar a concluzionat că susținerile făcute de reclamanți nu sunt susținute de probele administrate și că proba contrară clauzei valabile nu a fost realizată în cauză.

Cu referire la caracterul simulat al contractului de împrumut de consumație și al contractului de ipotecă, instanța a reținut că reclamanții nu au probat acordul simulatoriu, reușind să dovedească numai existența unor raporturi juridice complexe, care nu neagă și nici nu contrazic existența contractului de împrumut.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluției pronunțate în dosar, instanța de apel expunând, într-o manieră logică, raționamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că solicitările reclamanților sunt neîntemeiate.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanța nu are obligația legală de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părți textelor de lege invocate în susținerea cererilor. Instanța trebuie să examineze aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, și poate să abordeze argumentele părților într-o manieră globală, printr-un raționament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv.

Drept urmare, faptul că instanța de apel nu a analizat în detaliu fiecare argument apreciat de recurenții-reclamanți ca fiind determinant pentru admiterea cererii sale nu poate echivala cu nemotivarea hotărârii atacate, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, au fost expuse considerentele relevante pentru care s-a ajuns la soluția pronunțată, astfel că nu se poate reține ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ.

În ceea ce privește nemotivarea soluției date asupra criticilor formulate în apel împotriva încheierii de ședință din 23 aprilie 2021, recurenții susțin că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a criticilor formulate prin cererea de apel.

Verificând decizia contestată cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat înlăturarea criticilor formulate cu privire la probele solicitate și respinse de prima instanță, reținând că, în mod corect, prima instanță a încuviințat probatoriul util soluționării cauzei, probele respinse nefiind utile, cu atât mai mult cu cât reclamanții, prin aceste probe, au dorit să dovedească suma reală împrumutată și inexistența unui contraînscris, aspecte pentru dovedirea cărora proba cu expertiză contabilă nu era utilă soluționării cauzei.

În ceea ce privește preluarea argumentelor expuse de tribunal, se reține că, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză. O astfel de motivare nu reprezintă o lipsă de analiză, ci reflectă caracterul concis și eficient al actului de justiție, mai ales în cauzele în care aspectele de drept și de fapt au fost deja temeinic analizate.

Cât privește motivarea instanței, deși aceasta este sumară, ea este suficientă, clară și coerentă, respectând cerințele de motivare prevăzute de lege, având în vedere că motivarea unei soluții nu trebuie să fie excesiv de detaliată, ci doar să permită părților și instanțelor de control judiciar să înțeleagă raționamentul pe care se bazează soluția adoptată.

În acest context, împrejurarea că recurenții-reclamanți nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel și cu soluția pronunțată în cauză nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale, pe această ipoteză, va fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce privește critica potrivit căreia motivarea instanței de apel conține considerente contradictorii, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată.

În acest sens, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raționamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. Contradicția trebuie să fie evidentă, astfel încât să rezulte că decizia este lipsită de claritate și consistență, fapt ce poate duce la o lipsă de previzibilitate în aplicarea legii.

Prin criticile formulate, recurenții invocă o presupusă contradicție între considerentele deciziei atacate în ceea ce privește, pe de o parte, presupusa cauză ilicită a contratului de împrumut, iar, pe de altă parte, complexitatea raporturilor juridice dintre părți.

În acest sens, au arătat, cu referire la cauza ilicită a contractului, faptul că instanța de apel, a reținut, pe de o parte, că reclamanții nu au făcut dovada unei astfel de clauze ilicite, deși, pe de altă parte, a reținut că proveniența sumelor ce au făcut obiectul contractului poate releva un mecanism de gestiune a fondurilor publice "cu caracter ilicit".

În ceea ce privește raporturile juridice dintre părți, au susținut că motivarea este contradictorie, întrucât instanța de apel a redus contextul raporturilor juridice complexe existente între părți la existența unui simplu contract de împrumut de consumație, dovedit exclusiv prin conținutul său.

Însă, lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat într-un mod clar și coerent soluția de respingere a apelului, fără a exista considerente ambigue sau care pot crea confuzii cu privire la soluția pronunțată, cum de altfel nu există contradicție între considerente și dispozitiv. În analiza efectuată asupra cauzei contractului de împrumut dedus judecății, instanța de apel a reținut că, raportat la dispozițiile art. 1239 alin. (2) C. civ., care statuează că existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contră, recurenții nu au reușit să facă o astfel de probă contrară, probatoriul administrat neconducând la concluzia că actul juridic a fost încheiat cu scopul de a eluda dispozițiile legale.

Nicăieri în considerentele hotărârii nu se regăsesc argumentele invocate de recurenții-reclamanți în susținerea prezentei critici, în sensul că proveniența sumelor ce au făcut obiectul contractului poate releva un mecanism de gestiune a fondurilor publice "cu caracter ilicit".

Ceea ce în realitate a reținut instanța de prim control judiciar este că "susținerile acestora (reclamanților) referitoare la modul în care numitul E. ar fi asigurat societăților la care era asociat facilități ca urmare a funcției sale, menționându-se și că sumele intrate în societate prin intermediul contractelor facilitate de defunct (E.) în calitatea sa de funcționar public, sume provenind din bani publici, erau lăsate la dispoziția defunctului, (…) prin această manieră de redare a situației faptice, se expune unui mecanism neobișnuit de gestionare a unor fonduri publice cu privire la care reclamantul susține că avea cunoștință, ba chiar a facilitat desfășurarea lui, aspect care depășește limita raporturilor contractuale dintre părți."

Drept urmare, instanța de apel a redat susținerile reclamanților și a răspuns criticilor formulate, fără a reține un astfel de caracter ilicit al acțiunilor financiare sau al cauzei contractului. Referirea instanței la un mecanism neobișnuit de gestionare a fondurilor publice nu echivalează cu o constatare a caracterului ilicit al cauzei contractului, cum greșit afirmă recurenții în încercarea lor de a construi un silogism bazat pe noi premise, care să genereze un raționament care să conducă la o soluție contrară celei din decizia atacată.

În ceea ce privește reținerile referitoare la raporturile juridice între părți, Înalta Curte constată că nici în această privință decizia curții de apel nu conține considerente contradictorii, instanța expunând clar și coerent raționamentul juridic.

Astfel, din întreaga motivare a deciziei atacate rezultă că instanța de apel a făcut o complexă analiză a situației de fapt și a probatoriului administrat, concluzionând că este incontestabilă existența relațiilor de afaceri derulate între părți, relații desfășurate atât în cadrul societății H. S.R.L., cât și în cadrul societății I., fiind dovedită existența unor raporturi juridice complexe. Însă, totodată, a reținut că aceste relații complexe de afaceri nu neagă și nici nu contrazic existența contractului de împrumut și, analizând cauza, a constatat netemeinicia solicitărilor formulate de reclamanți.

Drept urmare, raționamentul expus nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, față de circumstanțele reținute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodământului judiciar, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de către reclamanți.

În realitate, critica recurenților vizează nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a interpretat și a apreciat probele administrate, însă, diferențele de opinie cu privire la interpretarea probelor nu echivalează cu incidența unei motivări contradictorii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Prin criticile subsumate de recurenți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., aceștia au imputat curții de apel încălcarea dreptului la un proces echitabil și a principiului egalității armelor.

În dezvoltarea criticii, recurenții au susținut că instanța de apel a analizat, într-o manieră dezechilibrată, consecințele probatorii ale declarării sumei pretins a fi făcut obiectul contractului de împrumut, în declarația de avere a recurentului-reclamant, acordând acestui fapt - al declarării sumei - ca având o valoare probatorie absolută, în sensul primirii sumei de bani. În schimb, împrejurarea că, la rândul său, pârâtul-intimat E. nu a declarat această sumă ca fiind acordată cu titlu de împrumut în declarația de avere, a fost aruncată într-un derizoriu.

Analizând criticile, în limita controlului de legalitate, prin excluderea argumentelor care vizează restabilirea situație de fapt și reevaluarea probelor, Înalta Curte reține următoarele:

Principiul egalității armelor este o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, consacrat atât de C. proc. civ., cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acesta presupune ca fiecare parte să beneficieze de oportunități egale în prezentarea cazului său, fără ca una dintre părți să fie dezavantajată în raport cu cealaltă.

Egalitatea armelor nu impune ca toate probele să fie tratate în mod identic, ci presupune asigurarea unei proceduri care să permită ambelor părți să își susțină punctele de vedere în condiții de paritate.

Faptul că instanța de apel a conferit o anumită valoare probatorie declarației de avere nu constituie o încălcare a acestui principiu, întrucât recurenții au avut posibilitatea de a contesta această probă și de a propune alte probe în susținerea afirmațiilor lor.

În plus, instanța nu a aplicat un tratament discriminatoriu între părți. Recurenții au avut acces egal la toate mijloacele procedurale pentru administrarea probelor, au beneficiat de dreptul de a depune înscrisuri și de a propune orice probă în susținerea afirmațiilor făcute. În acest context, simpla nemulțumire față de concluziile instanței nu poate constitui temei pentru susținerea unei pretinse încălcări a principiului egalității armelor ori a dreptului la apărare.

Mai mult, este esențial de subliniat faptul că analiza pe care o realizează judecătorul cu privire la valoarea probatorie a fiecărui mijloc de probă constituie o componentă fundamentală a activității instanțelor de fond. Această atribuție derivă din prerogativa de apreciere a probelor, conferită în mod exclusiv acestor instanțe, și reflectă principiul independenței și imparțialității în procesul de judecată.

Evaluarea probelor nu reprezintă o activitate pur formală, ci presupune o apreciere complexă și aprofundată a tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză. Judecătorul are obligația de a analiza fiecare probă în parte, dar și în ansamblul probatoriului administrat, pentru a stabili veridicitatea și relevanța acestora în raport cu obiectul litigiului. De asemenea, trebuie să țină cont de contextul în care au fost administrate probele, de coerența și concordanța acestora, precum și de orice elemente care ar putea influența credibilitatea lor.

Astfel, acordarea unei valori probatorii mai mare unei anumite probe, în detrimentul alteia, este rezultatul aprecierii judecătorului și reprezintă convingerea sa formată pe baza ansamblul probator.

Aprecierea probelor este o prerogativă firească a instanței, iar o ierarhizare a acestora, justificată rațional și legal, nu afectează dreptul la apărare sau egalitatea armelor.

În ceea ce privește criticile formulate referitoare la adevărata valoare probatorie a mențiunilor din declarațiile de avere ale părților litigante (în opinia recurenților-reclamanți), acestea nu pot fi primite, având în vedere că sunt referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, în realitate, recurenții solicitând instanței de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor.

Astfel cum s-a dezvoltat anterior, instanța de recurs nu are competența de a reevalua probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată în urma administrării probatoriului, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație factuală nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Nefundamentate juridic sunt și criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) C. proc. civ., prin care recurenții-reclamanți au invocat încălcarea principiilor efectului devolutiv al apelului și cel al rolului activ al judecătorului, în ceea ce privește proba raportului juridic de drept material.

Înainte de a dezvolta considerentele pentru care au fost găsite nefondate criticile din recursul declarat, trebuie făcută observația că textele de lege referitoare la probe, ce se regăsesc în C. proc. civ., au atât componente de ordin procesual (condiții de admisibilitate, încuviințare, administrare a probelor, cheltuieli, etc), cât și componente de ordin material - cum este cazul dispozițiilor art. 288 C. proc. civ., care se referă la proba raportului juridic de drept material și sunt strâns legate de acesta.

Prin urmare, încălcarea sau greșita aplicare a acestor componente de drept material ale unor dispoziții legale regăsite în C. proc. civ. se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5) și 8) C. proc. civ.

Referitor la încălcarea principiilor efectului devolutiv al apelului și al rolului activ al judecătorului, recurenții susțin că instanța s-a limitat la conținutul contractului, reținând remiterea sumei împrumutate exclusiv pe baza recunoașterii făcute de reclamanți cu privire la primirea banilor. Aceștia critică faptul că instanța nu a întreprins niciun demers pentru aflarea adevărului, deși, în opinia lor, au dovedit neremiterea sumei, iar pârâții nu au produs proba contrară.

Analiza acestor critici trebuie să pornească de la natura reală a actelor a căror nulitate se solicită a fi constatată - contractul de împrumut de consumație și actul adițional la contractul de împrumut.

Conform art. 2158 din C. civ.:

"(1) Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate."

Pornind de la această definiție legală a contractului de împrumut de consumație rezultă că acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) din C. civ., întrucât pentru însăși validitatea sa este necesară remiterea bunului împrumutat.

Totodată, contractul de împrumut de consumație este un contract unilateral, conform art. 1171 din C. civ., chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din momentul încheierii lui, dă naștere la obligații doar pentru împrumutat căruia îi revine atât obligația de restituire, cât și cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp ce împrumutătorul nu are obligații izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului.

În cazul concret dedus judecății, prin contractul de împrumut de consumație, reclamanții au recunoscut că în perioada cuprinsă între 1 martie 2009 și 1 ianuarie 2013 au primit cu titlu de împrumut de la familia Anastasiu diverse sume de bani, de până la concurența sumei de 491.000 euro și se obligă să o ramburseze până la data 01.01.2019. Prin actul adițional la contractul de consumație, s-a menționat că a fost rambursată parțial suma de 16.800 euro din totalul de 4191.000 euro, astfel că suma actualizată împrumutată la data semnării actului adițional este de 474.200 euro, data scadenței fiind la 01.01.2019.

Drept urmare, în litigiul pendinte, cele două acte juridice menționate sunt acte recognitive, respectiv acte juridice prin care se recunoaște existența unui drept, a unei obligații sau a unei situații juridice preexistente, fără a crea, modifica sau stinge un raport juridic nou. Aceste acte nu au un efect constitutiv, ci doar declarativ, având rolul de a confirma o realitate juridică deja existentă.

Înalta Curte reține că potrivit art. 288 C. proc. civ., înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.

Astfel, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă este sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului citat, se opune debitorului însuși, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia.

În consecință, recunoscând existența împrumuturilor anterioare, reclamanții au recunoscut niște împrumuturi considerate a priori valabile de către părți, căzând în sarcina acestora să probeze o eventuală nulitate a lor, iar nu în sarcina pârâtului să le probeze validitatea; simpla recunoaștere a datoriei anterioare de către reclamantul-debitor face dovadă împotriva sa de existența datoriei, pârâtul fiind dispensat de a aduce alte probe suplimentare.

Drept urmare, raportarea instanțelor de fond la conținutul contractului de împrumut și actului adițional, respectiv la recunoașterea remiterii sumelor de bani împrumutate, este perfect legală, fiind în concordanță cu dispozițiile legale în materia probațiunii actului recognitiv.

Totodată, trebuie menționat că la pronunțarea deciziei atacate, instanța de apel a avut în vedere, contrar alegațiilor recurenților, pe lângă recunoașterea acestora cuprinsă în cele două acte recognitive, un întreg ansamblu probator, respectiv extrase de cont, adrese bancare, declarații de avere, corespondență purtată între părțile litigante, în urma cărora a concluzionat că recurenții nu au reușit să probeze o altă situație decât cea recunoscută prin contractul de împrumut atacat.

Drept urmare, se constată că, în cadrul căii de atac a apelului, instanța a exercitat un control deplin asupra cauzei, analizând atât aspectele de fapt, cât și cele de drept, în limitele devolutive ale căii de atac. Faptul că instanța a reținut în considerentele sale existența și remiterea împrumutului în temeiul contractului încheiat nu reprezintă o încălcare a principiului efectului devolutiv, ci o concluzie justificată pe baza probelor administrate.

De asemenea, trebuie menționat că rolul activ al judecătorului nu implică substituirea instanței de judecată în obligația părților de a administra probe sau de a-și susține pretențiile și apărările. Judecătorul are obligația de a analiza obiectiv probele propuse de părți și de a clarifica aspectele esențiale ale cauzei, însă nu poate suplini lipsa de diligență a părților în administrarea probelor. În speță, instanța a analizat întregul material probator și a motivat în mod detaliat și logic concluziile la care a ajuns, ceea ce exclude orice pretinsă pasivitate sau încălcare a rolului său activ.

Mai mult, prin criticile formulate, recurenții nu fac decât să încerce să inverseze sarcina probațiunii, contrar dispozițiilor imperative ale art. 249 și art. 288 din C. proc. civ., care stabilesc în mod clar că obligația de a dovedi pretențiile revine părții care le formulează și susține, nu părții care se apără. Astfel, recurenții încearcă să impună instanței responsabilitatea de a aduce probe suplimentare în favoarea lor, ceea ce este contrar normelor procesuale, în care rolul judecătorului este de a evalua probele deja administrate și nu de a suplini lipsa de probatoriu a uneia dintre părți.

Criticile subsumate următorului motiv de recurs, prin care recurenții au afirmat, în esență, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1236, art. 1238 și art. 1239 C. civ., prin ignorarea rolului său activ, dar și prin modul discreționar al aprecierii probelor și din perspectiva cauzei ilicite a contractului, precum și cele referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor care reglementează materia simulației, respectiv art. 1289-1292 C. civ., nu pot face obiect de analiză pentru instanța de co