Decizia nr. 173/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 906/2020 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 19 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 27 august 2014 de Biroul Individual Notarial E. și a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din 27 august 2014 de către același notar public și să se dispună radierea dreptului de ipotecă întabulat în favoarea pârâtului D. asupra imobilului situat în București, str. x, proprietatea pârâtului C., compus din ap. 6B și 6C, boxa nr. 1, locurile de parcare nr. 2, nr. 3+4 și nr. 5+6, înscris în CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x și CF nr. x, precum și a cererilor de urmărire imobiliară din dosarele de executare nr. 304/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc F. și nr. 47/2017 al Biroului Executorului Judecătoresc G., cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 906 din 6 august 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D.. A constatat nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 27 august 2014 de Biroul Individual Notarial E. și a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din 27 august 2014 de același birou notarial. A dispus radierea dreptului de ipotecă întabulat în favoarea pârâtului D. asupra imobilului situat în București, str. x, proprietatea pârâtului C., compus din ap. 6B și 6C, boxa nr. 1, locurile de parcare nr. 2, nr. 3+4 și nr. 5+6, înscris în CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x și CF nr. x. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 1569A din 28 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a constatat ca fiind tardiv formulat motivul de apel suplimentar de ordine publică, înregistrat la dosar la 28 aprilie 2022. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul D. împotriva sentinței nr. 906 din 6 august 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și cu intimatul-pârât C..

Recursul Împotriva deciziei nr. 1569A din 28 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a declarat recurs pârâtul D.. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că, prin motivele de apel formulate a invocat neregularități ale procedurii de citare, pe care instanța de apel nu le-a sancționat. Motivele de apel inițiale au vizat încălcări ale Regulamentului (CE) 1391/2007, iar cele suplimentare, nerespectarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., din perspectiva faptului că recurentul nu a fost niciodată citat de prima instanță cu mențiunea obligației de a-și alege un domiciliu procesual în România. La termenul din 28 aprilie 2022, care a fost primul termen de judecată în apel, recurentul a arătat că a invocat nelegala sa citare atât pe parcursul întregii cercetării judecătorești în fața primei instanței, cât și la termenul când cauza s-a judecat, 25 iunie 2020, față de dispozițiile art. 153 raportate la art. 156 C. proc. civ. Instanța de apel a respins acest motiv suplimentar de apel ca tardiv formulat, făcând trimitere la dispozițiile art. 160 alin. (2) C. proc. civ., pronunțând o hotărâre nelegală, limitându-și analiza și considerentele la procedura de citare pentru termenul din data 29 noiembrie 2018. Legalitatea procedurii de citare trebuia să fie analizată și în raport de termenul din 25 iunie 2020, la care prima instanță a rămas în pronunțare. Însă, curtea a reținut că toate neregularitățile privind procedura de citare la fond se impuneau a fi invocate în fața primei instanțe, la termenele și în condițiile stabilite de dispozițiile legale incidente, invocarea acestora direct în calea de atac fiind tardivă. Recurentul a susținut că, potrivit art. 160 alin. (2) C. proc. civ., neregularitățile privind citarea la ultimul termen de judecată trebuie invocate sub sancțiunea tardivității cel târziu până la primul termen de judecată în fața instanței de control judiciar, aceste termen fiind respectat. Cu privire la data formulării motivului suplimentar de apel, depus în ședință publică la primul termenul de judecată din 28 aprilie 2022, a arătat că în mod corect instanța de apel a reținut că acesta a fost depus în termen, având în vedere că la dosar nu s-a regăsit dovada comunicării sentinței civile apelate către recurent, și din acest motiv termenul de 30 de zile pentru motivarea căii de atac nu a început să curgă pentru acesta. Referitor la nelegalitatea procedurii de citare la termenul la care cauza s-a judecat în primă instanță, 25 iunie 2020, recurentul a învederat că judecata pricinii a fost suspendată de drept, conform art. 63 alin. (11) din Decretul nr. 240/2020, ca urmare a stării de urgență, dosarul fiind repus pe rol la 20 mai 2020, fixându-se termen de judecată cu citarea părților pentru termenul din 25 iunie 2020. Prin urmare, motivele de apel care vizează neregularitatea procedurii de citare trebuiau analizate inclusiv pentru termenul din 25 iunie 2020, la care recurentul nu a fost legal citat și la care instanța a declarat cercetarea judecătorească încheiată. Deși, potrivit art. 229 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., părțile trebuiau citate după repunerea pe rol, citația destinată recurentului pentru termenul din 25 iunie 2020 nu a fost tradusă în limba germană, limba oficială a statului membru U.E. în care acesta domiciliază, fiind încălcate dispozițiile art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 (în vigoare la data termenului de judecată), respectiv dreptul părții de a refuza primirea actului în cazul în care acesta nu este redactat într-o limbă oficială a statului de destinație sau o limbă pe care o înțelege. A menționat că nu a fost citat cu mențiunea obligației alegerii unui sediu procesual în România, aspect ce contravine dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. Recurentul a invocat vătămarea pentru nerespectarea dispozițiilor art. 156 alin. (2) și art. 153 C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 497 din același act normativ. A susținut, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că decizia recurată a fost pronunțată și cu aplicarea greșită a art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, care stipulează că declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane. Astfel, dacă un terț față de contractul de ipotecă și contractul de împrumut (cum sunt intimații-reclamanți) contestă conținutul anumitor declarații menționate în înscrisul autentic, în sensul că remiterea sumei de bani nu ar fi avut loc, atunci era nevoie de înscrierea în fals, fapt care în speță nu s-a întâmplat, iar prima instanță și instanța de apel nu au observat incidența normelor privind înscrierea în fals. Recurentul a arătat că instanța de apel a reținut, cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale mai sus menționate, că sarcina probei în procesul civil este împărțită între reclamant și pârât, în funcție de pretențiile și apărările formulate în cauză. Textul art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 nu este echivoc atunci când statuează că declarațiile din cuprinsul unui înscris autentic au putere de probă, iar aceasta nu poate fi răsturnată decât prin proba contrară administrată de persoana care contestă realitatea declarației. Curtea a constatat că aspectul reținut de tribunal referitor la remiterea materială a sumei de bani împrumutate s-a bazat pe lipsa unor mijloace de probă contrare, privind o altă modalitate de remitere a acesteia, ceea ce reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Legea nr. 36/1995. Recurentul a menționat că mijlocul de probă administrat cu privire la remiterea banilor este înscrisul constatator al operațiunii de împrumut în care este consemnată declarația părților, dată în fața notarului cu privire la remiterea banilor, prin care împrumutătorul a făcut dovada remiterii banilor până la proba contrară administrată de persoanele interesate. Astfel, curtea de apel și tribunalul în mod eronat au reținut că nu s-a probat remiterea sumei de bani menționate în contractul de împrumut și că sarcina probei remiterii sumei împrumutate revine recurentului, deși proba acestei operațiuni o constituie contractul de împrumut, ca negotium iuris. În realitate, intimații-reclamanți sunt cei care nu au administrat probe contrare, limitându-se la o serie de afirmații speculative care nu au putere probatorie. A precizat recurentul că nu a răspuns la interogatoriul solicitat de intimații-reclamanți în fața primei instanțe din cauze neimputabile, întrucât acesta nu a fost tradus în limba germană și a susținut că este un creditor de bună credință întrucât nu a cunoscut faptul că la momentul încheierii contractului de împrumut debitorul său încheiase o promisiune de vânzare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat, în principal, respingerea recursului, ca tardiv formulat, iar în subsidiar, ca nefondat. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimații-reclamanți.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 2 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimații-reclamanți, și a admis în principiu recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 1569A din 28 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține nelegalitatea hotărârii instanței de apel cu privire la dezlegările date neregularităților invocate referitoare la procedura de citare. Arată că, prin motivarea cererii de apel, a criticat nerespectarea Regulamentului 1393/2007 privind îndeplinirea procedurii de citare pentru necomunicarea citației traduse în limba statului de destinație, iar printr-un motiv suplimentar de apel, faptul că nu a fost citat de prima instanță potrivit dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. cu mențiunea obligației de a-și alege un domiciliu procesual în România. Acest motiv suplimentar a fost formulat la primul termen de judecată în apel astfel că, în mod greșit, instanța de prim control judiciar a respins, ca tardiv, acest motiv. Apreciază că neregularitatea a fost invocată la termenul următor producerii ei, prin prisma termenului din 25 iunie 2020, termen la care prima instanță a rămas în pronunțare în condițiile în care procedura nu era legal îndeplinită. Această neregularitate putea fi invocată cel târziu până la primul termen de judecată în apel, ceea ce a și făcut. Arată că judecata cauzei a fost suspendată pe perioada pandemiei conform Decretului nr. 240/2020 și a fost repusă pe rol cu citarea părților pentru termenul din 25. 06.2020, dar la acel termen nu a fost legal citat în sensul că citația nu a fost tradusă în limba germană, limba statului de domiciliu, conform dispozițiilor Regulamentului nr. 1393/2007. Cu toate acestea, instanța de fond a reținut cauza în pronunțare, astfel că vătămarea ce i-a fost adusă nu poate fi remediată decât prin constatarea nulității hotărârii. În ceea ce privește aspectul referitor la motivul suplimentar de apel pe care recurentul l-a formulat la prima zi de judecată în apel și prin care a invocat o altă cauză de nulitate a hotărârii decurgând din nelegala citare cu mențiunea alegerii unui domiciliu în România, afirmă că instanța de apel a analizat circumstanțele formulării acestuia și a considerat eronat că a fost tardiv formulat. Critica, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este nefondată. Astfel, verificând considerentele instanței de apel, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului, că nu formularea motivului de apel suplimentar a fost respinsă ca tardivă, din această perspectivă curtea apreciind că termenul de motivare a apelului nici nu a început să curgă, întrucât hotărârea de primă instanță nu i-a fost legal comunicată părții litigante. Ceea ce s-a analizat și s-a apreciat ca fiind tardivă a fost invocarea neregularității privind procedura de citare a apelantului pârât în fața primei instanțe, cu încălcarea dispozițiilor art. 160 alin. (2) C. proc. civ. În acest sens, instanța de apel a reținut că "apelantul pârât a invocat neregularitatea citării sale din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 156 teza I C. proc. civ., pentru termenul din data de 29.11.2018 (la cele două termene anterioare fiind lipsă de procedură cu el, lipsă constatată de tribunal), pentru acest din urmă termen tribunalul dispunând citarea sa, la adresa din Germania, prin serviciu specializat de poștă, cu citație și acțiune traduse în limba germană. (...) citația și acțiunea au fost traduse și expediate prin serviciul de curierat specializat H.. (...) Or, în atare situație, potrivit dispozițiilor art. 160 alin. (2) C. proc. civ., eventuala neregularitate trebuia invocată la termenul următor, respectiv la termenul din data de 12.12.2018, sub sancțiunea decăderii, respingerii ca tardiv invocată, ulterior. Așa cum mai jos va expune Curtea, apelantul pârât a avut termen în cunoștință după primirea citației, sub semnătură, pentru termenul din data de 29.11.2018, astfel că la termenul următor era legat citat, în sensul dispozițiilor art. 160 alin. (2) C. proc. civ.." Prin urmare, instanța de apel nu a respins ca tardivă formularea motivului de apel în raport de dispozițiile art. 468 C. proc. civ., ci a sancționat neinvocarea in limine litis a criticii conținute în motivul de apel, respectiv neregularitatea procedurii de citare, ce putea fi invocată până la următorul termen de judecată în fond. Cu alte cuvinte, instanța de apel a arătat că împrejurarea că citația pentru prezența la instanța de fond nu a menționat și obligativitatea alegerii unui domiciliu în România ar fi trebuit să fie expusă în fața primei instanțe și că invocarea acesteia în calea de atac este tardivă, prin urmare apreciind că nu mai poate analiza motivul suplimentar de apel. Or, din această perspectivă, recurentul nu a combătut raționamentul juridic al instanței de apel. În ceea ce privește încălcarea prevederilor Regulamentului nr. 1393/2007, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că pârâtul a fost citat în conformitate cu dispozițiile art. 14 din acest act normativ, pentru termenul din data de 27.09.2018, fiindu-i comunicat actul de sesizare și citația traduse în limba germană și, pe de altă parte, că acesta a avut termen în cunoștință la data de 25.06.2020 când cauza a fost repusă pe rol și au avut loc dezbaterile, termen pentru care pârâtul a semnat personal dovada de înmânare a citației. Recurentul a susținut că pentru termenul din 25.06.2020 nu a fost legal citat întrucât i s-a înmânat o citație netradusă în limba germană, situație în care era îndrituit să refuze primirea notificării potrivit art. 8 din Regulamentul nr. 1393/2007, și nici nu a fost citat potrivit dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., cu mențiunea obligației alegerii unui sediu procesual în România, iar în cazul nulităților expres prevăzute de lege vătămarea este prezumată. Or, în mod corect instanța de apel a statuat că, odată ce a semnat de primire citația pentru termenul din data de 25.06.2018, recurentul a fost legal citat, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 160 alin. (2) C. proc. civ., sub sancțiunea neluării în considerare, acesta era termenul la care putea invoca oricare altă vătămare în legătură cu procedura de citare. Având în vedere faptul că pârâtul nu s-a prevalat de posibilitatea conferită de art. 8 alin. (1) din Regulament de a refuza sau a returna actul comunicat, semnarea actului de procedură echivalează cu îndeplinirea procedurii de citare, motiv pentru care o eventuală vătămare procesuală nu putea fi invocată decât, in limine litis, la acel termen. În plus, este de reținut că, potrivit dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., înștiințarea cu privire la obligația alegerii unui domiciliu procesual în România se face pentru primul termen de judecată, iar în cazul neîndeplinirii acestei obligații, comunicările se fac prin scrisoare recomandată, astfel cum s-a dispus în cauză. Or, corect a reținut instanța de apel că, și în această situație, o eventuală vătămare procesuală nu putea fi invocată direct în apel. Recurentul a mai criticat decizia instanței de apel în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că hotărârea a fost dată cu aplicarea sau încălcarea greșită a dispozițiilor art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 potrivit cărora "declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada până la proba contrară atât între părți, cât și față de oricare alte persoane". Din această perspectivă a susținut că, pentru a contesta că suma de bani ce reprezenta obiect al împrumutului nu a fost remisă, respectiv încasată, era necesar ca terțul să se înscrie în fals, procedură la care reclamanții nu au recurs. De asemenea, recurentul a arătat că nu s-a făcut o dovadă contrară declarației conținute într-un înscris autentic, administrată de persoana care contestă realitatea declarației, astfel că dezlegarea din apel denotă o greșită înțelegere a sarcinii probei, reclamații fiind cei care trebuiau să administreze o probă contrară și nu părțile din contractul de împrumut. A apreciat că nu a răspuns la interogatoriu în fața primei instanțe din cauze neimputabile lui și că nu a cunoscut faptul că la momentul încheierii contractului de împrumut debitorul său încheiase o promisiune de vânzare, fiind creditor de bună credință Critica este nefondată. Astfel, în mod greșit recurentul a invocat, într-o primă critică, faptul că împotriva declarațiilor părților cuprinse în actul autentic terțul trebuia să recurgă la procedura înscrierii în fals. Potrivit art. 270 C. proc. civ., legiuitorul stabilește puterea doveditoare a înscrisului autentic în funcție de conținutul său, distingând între constatările personale ale agentului instrumentator și declarațiile părților cuprinse în înscris care sunt sau nu în legătură cu raportul juridic dintre ele. Mențiunile din înscrisul autentic referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator percepute ex propriis sensibus fac dovada deplină, față de orice persoană, până la declararea ca fals a înscrisului printr-o procedură specifică reglementată de lege. În schimb, declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare altă persoană, soluție justificată prin aceea că agentul instrumentator nu poate cunoaște realitatea acestora, ci numai împrejurarea că părțile au făcut o declarație și textul acesteia. De altfel, puterea doveditoare a acestor declarații rezultă din chiar semnătura părților de pe înscrisul autentic. Prin urmare, și în cauza pendinte, constatările personale ale notarului public fac dovadă până la înscrierea în fals, însă declarațiile părților consemnate în cuprinsul înscrisului, cum ar fi aceea că suma de bani ce constituie obiect al împrumutului ar fi fost remisă anterior încheierii actului autentic, fac dovadă până la proba contrară, cum de altfel prevăd și dispozițiile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995. În cauză, plata prețului nu a constituit un fapt material constatat personal de către cel care a autentificat înscrisul, nefiind consemnat că suma de bani a fost remisă la data semnării contractului, în fața notarului public. Ca atare, reclamanții nu aveau obligația ca, pentru a combate declarațiile părților, să recurgă la procedura înscrierii în fals, ci doar să administreze o dovadă contrară, ceea ce, în accepțiunea instanțelor devolutive, au și făcut. Sub acest aspect, recurentul susține că instanța de apel a pus în sarcina sa necesitatea dovedirii faptului pozitiv al remiterii efective a sumei de bani, ceea ce denotă o greșită înțelegere a sarcinii probei. Susținerea este eronată. Astfel, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe în sensul că nu s-a indicat în contract că banii ar fi fost predați în fața notarului sau că predarea s-ar fi făcut prin virament bancar anterior prezentării la notar, neexistând dovada unui astfel de transfer, respectiv a unei remiteri materiale a sumei de 400.000 euro. Curtea de apel a apreciat că declarația părții din contractul de împrumut litigios face dovada până la proba contrară, însă, în prezența unei apărări formulate de un terț față de contract, căruia i se opune această declarație, apărare în sensul că remiterea sumei de bani nu a avut loc (fapt negativ afirmat), sarcina probei este răsturnată, revenind părții de la care emană declarația sarcina de a proba contrariul (faptul pozitiv contrar), respectiv remiterea sumei de bani. A considerat că intimații reclamanți au prezentat instanței împrejurări vecine, conexe, faptului afirmat (neremiterea sumei de bani), susținute probator de înscrisurile de la dosar. S-au avut astfel în vedere: succesiunea actelor juridice încheiate și a procedurilor execuționale demarate, precum și istoricul litigiului finalizat cu titlul executoriu obținut de intimații reclamanți Istrate din care rezultă încheierea contractului de împrumut imediat după promovarea de către intimații reclamanți Istrate a acțiunii civile ce a format obiectul dosarului nr. x/2015; relația de familie dintre părțile contractului de împrumut (frați); faptul că, după pronunțarea deciziei civile nr. 772A/29.09.2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința dobândirii caracterului executoriu al sentinței primei instanțe, apelantul pârât a demarat executarea silită a fratelui său împrumutat, deși contractul de împrumut avea scadență și valoare de titlu executoriu încă din luna august a anului 2015; lipsa oricăror dovezi privind faptul material al remiterii sumei de bani împrumutate între cei doi frați (proba faptului remiterii sumei de bani fiind permisă cu orice mijloc de probă, nefiind identic regimul probator cu cel al probei existenței/încheierii contractului de împrumut). În atare situație, a considerat că revenea apelantului pârât și intimatului pârât, deopotrivă, sarcina probării faptului pozitiv contrar, respectiv remiterea sumei de bani indicate în contractul de împrumut litigios, ceea ce nu s-a realizat în cauză, nici în fond și nici în faza apelului, în condițiile în care apelantul pârât nu a făcut vreo referire cu privire la modul în care s-a realizat remiterea sumei de bani împrumutate (loc, timp, modalitate), rezumându-se la negarea concluziei reținute de tribunal cu privire la acest aspect litigios al cauzei. Nu se poate aprecia că, prin raționamentul aplicat, instanța de apel ar fi interpretat greșit textul de lege care dispune cu privire la sarcina probei, în condițiile în care a validat analiza instanței de fond asupra circumstanțelor factuale probate în cauză ca fapte vecine și conexe și aplicarea prezumțiilor judiciare despre care a precizat că nu au fost răsturnate în apel. Reținând, în baza acestui mecanism probator, că suma de bani, obiect al contractului de împrumut, nu a fost remisă, nu înseamnă că instanța a inversat sarcina probei. Nici împrejurarea că apelantul nu ar fi răspuns la interogatoriu nu a căpătat o semnificație probatorie majoră, astfel cum a susținut acesta, dimpotrivă, instanțele nu au valorizat o prezumție de recunoaștere izvorâtă din lipsa la interogatoriu, ci celelalte probe administrate în baza cărora au ajuns la concluzia existenței unei conivențe frauduloase între părțile contractului, care au și calitatea de frați, în detrimentul reclamanților din prezenta cauză, creditori ai unei obligații de restituire a avansului în urma rezoluțiunii promisiunii de vânzare, obligație stabilită în sarcina intimatului copârât printr-un titlu executor supus executării silite. Prin urmare, reținând cauza ilicită a contractului de împrumut ce atrage sancțiunea nulității absolute a acestuia, în condițiile în care perfectarea contractului a constituit un mijloc de eludare a dispozițiilor legale referitoare la executarea hotărârilor judecătorești definitive, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, în raport de care recurentul nu a adus alte argumente în susținerea, cu temei, a motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fond, formulată de intimații B. și A. urmează a fi respinsă, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu reprezintă cheltuieli efectuate în această fază procesuală.