ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2446/2024

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 12.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., C. S.A. și D., în temeiul art. 563 C. civ., obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. x, compus din două construcții și teren în suprafață de 544 mp, imobil înscris în cartea funciară nr. x București, sector 5; în temeiul art. 907 și urm. C. civ., rectificarea cărții funciare nr. x, în sensul radierii din cartea funciară a pârâtei S.C. B. S.R.L. și intabularea dreptului de proprietate, recunoscut prin sentința civilă nr. 499/24.01.2001 a Judecătoriei Sectorului 5 București în dosarul nr. x/1999, rămasă definitivă potrivit deciziei civile nr. 1748A din 06.06.2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2001; în temeiul art. 908 și urm. C. civ., radierea contractului de ipotecă nr. x/20.12.2006, contractului de ipotecă nr. x/29.02.2008 și a actului adițional nr. x/01.04.2010, precum și a contractului de ipotecă nr. x/01.04.2010, contractele de ipotecă fiind încheiate cu C. S.A., cu excepția contractului de ipotecă nr. x/01.04.2010 care este încheiat atât cu C. S.A., cât și cu C., în calitate de mandatar Sucursala Londra; în temeiul art. 908 și urm. C. civ., radierea din cartea funciară a contractului de închiriere încheiat între S.C. B. S.R.L. și D., autentificat sub nr. x/04.10.2017; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5769/08.10.2020, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 19.11.2020, sub nr. x/2019.

Prin cererea depusă la data de 08.03.2021, pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a precizat cadrul procesual pasiv al cererii reconvenționale în sensul că alături de reclamantul-pârât A. a înțeles să cheme în judecată și pe E. (intervenientă forțată introdusă în cauză la termenul din 26.02.2021) și F..

La data de 29.04.2021, pârâta E. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a înțeles să invoce excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată.

La data de 29.04.2021, față de decesul reclamantului-pârât, A., s-a constatat transmisă calitatea procesuală a acestuia către E., (intervenientă forțată în cererea principală și pârâtă în cererea reconvențională).

Prin încheierea de ședință din data de 11.06.2021 au fost respinse excepțiile invocate de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. și pârâta G. cu privire la cererea principală și a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului F. pe cererea reconvențională și excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante pe cererea reconvențională.

Prin cererea formulată la data de 30.09.2021, H. S.R.L. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, iar prin încheierea de ședință din 25.11.2021, tribunalul a respins ca inadmisibilă această cerere.

Prin sentința civilă nr. 1943/22.12.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea principală și a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să lase reclamantei-pârâte E. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 544 mp și două corpuri de construcție. A dispus rectificarea cărții funciare nr. x București sector 5, în sensul radierii din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante S.C. B. S.R.L. și înscrierea în calitate de proprietar al imobilului a reclamantei-pârâte. A dispus radierea din cartea funciară nr. x București sector 5 a contractelor de ipotecă nr. x/20.12.2006 autentificat de I., nr. 548/29.02.2008 autentificat de J. și a actului adițional nr. x/01.04.2010 autentificat de același notar, precum și a contractului de ipotecă n. x/01.04.2010 autentificat de J.. A dispus radierea din cartea funciară nr. x București sector 5 a contractului de închiriere autentificat sub nr. x/04.10.2017 de J., încheiat între S.C. B. S.R.L. și pârâta D.. A anulat cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu pârâtul F. pentru lipsa capacității de folosință și a respins cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă E. pentru lipsa calității procesuale active. Totodată, a obligat-o pe pârâta-reclamantă, pârâta D. și pârâta G. la plata sumei de 9.000 RON, cheltuieli de judecată către reclamanta-pârâtă.

Împotriva încheierii de ședință pronunțate la data de 11.06.2021(în realitate împotriva celei din 25.11.2021) și a sentinței civile nr. 1943/22.12.2021, a formulat apel H. S.R.L..

Împotriva sentinței civile nr. 1943/22 decembrie 2021, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 11.06.2021, a încheierii de ședință din 29.04.2021 și a încheierii de ședință din data de 25.11.2021, pronunțate în dosarul nr. x/2019, a formulat apel pârâta S.C. B. S.R.L..

De asemenea, împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 11.06.2021 și a sentinței civile nr. 1943/22.12.2021, a formulat apel și pârâta G. S.A. (fostă C.).

Prin decizia civilă nr. 1932 A din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a dispus următoarele:

Au fost admise apelurile formulate de apelantele - pârâte G. S.A. (fostă C.) și S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 11.06.2021, a încheierii de ședință din 29.04.2021 și a încheierii de ședință din data de 25.11.2021, pronunțate în dosarul nr. x/2019, precum și apelul declarat de apelanta - intervenientă H. S.R.L. împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 11.06.2021 și a sentinței civile nr. 1943/22.12.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata - pârâtă D. și cu intimata - reclamantă E..

A fost anulată, în parte, sentința atacată, precum și încheierile din 11.06.2021 și 25.11.2021 și trimisă cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, cu privire la cererea reconvențională, cererea de intervenție voluntară principală și cererii de rectificare a cărții funciare prin radierea ipotecilor.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 1932 A din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta E. și pârâta S.C. B. S.R.L..

i) Recursul formulat de reclamanta E.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a invocat, în esență, următoarele aspecte:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 5 C. proc. civ., vizează greșita admitere în parte a apelului formulat de către B. S.R.L, în sensul "admiterii capătului din cererea formulată de B. S.R.L cu privire la cererea de intervenție în nume propriu formulată de către H. S.R.L."

Se susține că, în speță, pârâta-reclamantă B. S.R.L putea invoca prin motivele de apel drepturile sale proprii, încălcate prin pronunțarea hotărârii apelate. Aspectele ce vizau cererea intervenientului în interes propriu erau la latitudinea acestuia, în sensul că numai acesta putea decide dacă formulează sau nu apel cu privire la soluția pronunțată de către prima instanță referitoare la cererea sa de intervenție în nume propriu.

În acest sens, critică decizia recurată prin aceea că instanța de apel nu se putea pronunța în mod legal pe acest motiv de apel formulat de către B. S.R.L., deoarece în cazul în care intervenienta în nume propriu H. S.R.L. nu ar fi formulat apel, admiterea apelului pârâtei reclamante ar fi încălcat principiul disponibilității, consacrat de dispozițiile art. 9 C. proc. civ., în condițiile în care cererea de intervenție în nume propriu este asimilată unei cereri de chemare în judecată, intervenientul în nume propriu invocând aceleași drepturi ca și reclamantul, calitatea acestuia putând fi asimilată reclamantului.

Principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum și de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și constă în faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, respectiv declanșarea acestuia și libertatea de a-i pune capăt, dar și posibilitatea stabilirii cadrului procesual. Așadar, principiul disponibilității cuprinde și posibilitatea părților de a efectua acte de dispoziție, acestea fiind desistarea (renunțarea reclamantului), achiesarea și tranzacția judiciară. Atât renunțarea la judecată, cât și la dreptul subiectiv pretins sunt acte de dispoziție care provin de la reclamant. Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Chiar dacă intervenienta în nume propriu H. S.R.L. a formulat apel, acest aspect nu conduce implicit la admiterea motivului de apel formulat de către pârâta-reclamantă B. S.R.L cu privire la cererea de intervenție, putând fi admis cel mult apelul formulat chiar de intervenientă.

Al doilea motiv de recurs vizează admiterea greșită de către instanța de apel al celui de-al doilea motiv de apel, respectiv calitatea procesuală activă a pârâtei-reclamante cu privire la pretențiile din cererea reconvențională. Consideră că au fost încălcate dispozițiile legale în materie, pe de-o parte hotărârea cuprinzând motive contradictorii, iar pe de altă. parte, instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale în materie, fiind incidente motivele de nulitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de apel, pârâta-reclamantă B. S.R.L a criticat sentința primei instanțe, motivând că tribunalul a admis excepția lipsei calității sale procesuale active cu privire la solicitarea contravalorii îmbunătățirilor, considerând că sunt efectuate de autoarea sa și nesocotind faptul că a solicitat inclusiv îmbunătățirile proprii aduse imobilului. Acest motiv de apel nu putea fi primit deoarece depășea solicitarea pârâtei-reclamante făcută prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă nemaiputând formula cereri noi în apel, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, susține că prin cererea reconvențională, s-a solicitat "plata către pârâta-reclamantă, B. S.R.L, a sumei de 150.000 Euro (echivalentul în RON al acestei sume fiind la data introducerii acțiunii de 725.000 RON, la un curs de schimb de în euro=4,834 RON)"- a se vedea fila x paragraf 1 din întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin urmare, în apel nu puteau fi solicitate îmbunătățirile proprii aduse de pârâta-reclamantă, în cazul în care ar fi existat, deoarece la data formulării cererii reconvenționale a solicitat doar îmbunătățirile aduse de autoarea sa, precizând cuantumul acestora și achitând taxa judiciară de timbru potrivit pretențiilor sale. Tot cu privire la această solicitare, recurenta-reclamantă a formulat apărări prin întâmpinare, astfel că este nelegală soluția instanței de apel.

Totodată, instanța de apel a dat o greșită interpretare dispozițiilor legale aplicabile, interpretând faptul că deși nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1673 alin. (2) C. civ., și, implicit nici dispozițiile art. 566 alin. (3) și (4) C. civ., fiind aplicabile dispozițiile vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, totuși instanța de apel afirmă că și în vechiul C. civ. existau dispoziții similare, fără a indica respectivele dispoziții. Recurenta susține că în vechiul C. civ. nu există corespondent al art. 566 alin. (2) și (3) C. civ., astfel că instanța trebuia să arate în mod expres care este temeiul juridic, de drept, care a condus la admiterea acestui motiv de apel.

În opinia sa, pe lângă faptul că în această situație cumpărătorul evins nu este în situația posesorului prevăzut de art. 566 din actualul C. civ., vechiul C. civ. nici măcar nu prevedea aceste dispoziții pentru a putea fi luate în considerare de către instanța de apel.

Dispozițiile legale aplicabile sunt cele prevăzute în titlul pârâtei-reclamante B. S.R.L, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.12.2004, contract prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Prin admiterea acțiunii în revendicare, cumpărătorul se regăsește într-o situație de evicțiune totală, caz în care cumpărătorul evins se poate îndrepta împotriva vânzătorului pentru restituirea prețului. Or, prin cererea reconvențională s-a solicitat sporul de valoare adus de autorul său, vânzătorul (H.), căruia i-a plătit prețul, prețul incluzând sporul de valoare . Cum în prețul de vânzare nu este evidențiată suma reprezentând sporul de valoare, pârâta-reclamantă nu avea calitatea de a solicita de la recurenta-reclamantă acest spor de valoare, deoarece trebuia să se îndrepte împotriva vânzătorului pentru restituirea prețului. În caz contrar, pârâta-reclamantă ar putea obține de la recurenta-reclamantă atât un presupus spor de valoare, al cărui cuantum sau procent din preț nu este stabilit, cât și de la vânzător o sumă egală cu prețul plătit. Astfel, chiar pârâta-reclamantă se află într-o situație de îmbogățire fără just temei, aceasta neputând cuantifica presupusul spor de valoare al autoarei sale, suma solicitată ca spor de valoare fiind net superioară prețului achitat pentru imobil.

Prin urmare, dacă în anul 2004, la data achiziționării imobilului, a plătit contravaloarea sumei de 67.503,90 Euro, potrivit cursului valutar de la acea dată, solicitarea achitării sumei de 150.000 Euro reprezintă chiar mai mult decât prețul plătit, actualizat, așa încât consideră că hotărârea instanței de apel este nelegală.

Nelegală este și prin prisma faptului că, pe de-o parte, instanța de apel consideră că prima instanță în mod eronat a admis excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante, deoarece "B. este îndrituită să pretindă de la intimata-reclamantă cheltuielile necesare și utile efectuate cu bunul în litigiu, indiferent de persoana care le-a suportat", iar pe de altă parte statuează că "acest posesor are calitatea unui cumpărător evins atunci când a dobândit bunul printr-un contract de vânzare-cumpărare" .

Ulterior, instanța de apel revine și arată că "dacă temeiul obținerii cheltuielilor necesare și utile de către posesor (...) rezidă în faptul că aceste costuri au fost incluse în prețul plătit de posesorul-cumpărător, atunci trebuie concluzionat că acest fundament nu se mai regăsește în situația în care posesorul-cumpărător-evins invocă garanția contra evicțiunii împotriva vânzătorului și solicită rezoluțiunea contractului de vânzare și restituirea prețului. În această din urmă ipoteză, cumpărătorul este dator să restituie ceea ce a încasat de la proprietar cu titlu de cheltuieli necesare și utile ale bunului revendicat, deoarece primind înapoi prețul plătit pe bun, acesta nu mai are nicio justificare pentru a reține respectivele sume".

Motivarea instanței de apel este eronată și contradictorie, amestecând dispozițiile din vechiul C. civ. cu dispozițiile noului C. civ. și dând o interpretare greșită textelor legale, deoarece tocmai evicțiunea totală dă dreptul cumpărătorului de a solicita de la vânzător restituirea prețului plătit.

Acest punct de vedere este confirmat de art. 1340 și art. 1341 vechiul C. civ., art. 1340 statuând că "stipulația prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie". Pe lângă faptul că prețul plătit pentru un imobil reprezintă valoarea întregului imobil, inclusiv eventuale investiții/cheltuieli/spor de valoare ale vânzătorului, în urma acțiunii în revendicare, posesorul ar putea solicita de la proprietar doar un eventual spor de valoare adus imobilului ulterior datei achiziționării imobilului. Dispozițiile art. 1341 vechiul C. civ. sunt clare și nu lasă loc de interpretare, fiind menționat în mod expres că, în cazul în care cumpărătorul este evins, acesta are dreptul să solicite de la vânzător restituirea prețului, fără a fi prevăzută posibilitatea obținerii de la proprietar a sporului de valoare adus de vânzător.

În fapt, atât pârâta-reclamanta, cât și intervenienta, respectiv vânzătorul și cumpărătorul, nu se pot prevala de dispozițiile legale (art. 1340 vechiul C. civ.) referitoare la evicțiune deoarece vânzătorul și cumpărătorul sunt reprezentate de același acționariat, K., și nu pot invoca buna-credință. Dacă dispozițiile legale nu îl îndreptățesc pe cumpărător să obțină prețul plătit (inclusiv îmbunătățiri/cheltuieli necesare și utile/spor de valoare) de la vânzător, deoarece cunoștea situația juridică a imobilului, cu atât mai puțin ar avea calitate și dreptul să solicite de la reclamantă un presupus spor de valoare, ținând cont că persoana prejudiciată prin lipsa de folosință a imobilului este chiar reclamanta.

Reaua-credință se aplică și autorilor pârâtei-reclamante și intervenientei, diversele persoane juridice care au deținut imobilul având același acționariat, K., succesiunea actelor de înstrăinare având ca scop punerea reclamantei în imposibilitatea de a-și mai recupera imobilul.

Prin prisma instanței de apel, așa cum rezultă din paragraful 8 de la fila x din decizia civilă nr. 1932/2022, cumpărătorul evins obține de la proprietar prețul și îl restituie vânzătorului, afirmația neavând nici logică, nici temei legal.

Dispozițiile legii îi dau dreptul cumpărătorului evins de a solicita prețul de la vânzător, în cazul în care a fost de bună-credință la încheierea contractului, vânzătorul având posibilitate să solicite un eventual spor de valoare de la proprietar, în măsura în care acel spor de valoare ar fi fost adus înainte de data la care a luat la cunoștință de promovarea acțiunii în revendicare.

Ca atare, pretențiile pârâtei-reclamante nu sunt admisibile, aceasta fiind doar un cumpărător, ocrotit de lege prin dispozițiile art. 1337 C. civ. și neputând susține recuperarea unor cheltuieli efectuate pentru lucrări pe care nu le-a făcut personal. Potrivit acestor dispoziții legale, cumpărătorul se poate îndrepta împotriva vânzătorului, care prin contractul de vânzare-cumpărare a garantat cumpărătorul împotriva oricăror evicțiuni din fapte personale sau din partea unui terț. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât prin decizia nr. 3482/07.11.2014 că prin garanția contra evicțiunii, cumpărătorul beneficiază, în temeiul legii, de promisiunea vânzătorului că nu-și va pierde dreptul asupra lucrului, fie pentru o cauză anterioară vânzării, fie printr-o faptă personală a vânzătorului, posterioară vânzării, respectiv că îl va apăra pe cumpărător de orice pagubă și îl va despăgubi dacă ea s-a produs. Acest punct de vedere întărește soluția primei instanțe de a admite excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante de a solicita un spor de valoare inclus în prețul plătit pentru imobil, instanța de apel fiind într-o gravă eroare la admiterea capătului din cererea de apel ce vizează soluționarea acestei excepții.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îl reprezintă greșita aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește admiterea apelului formulat de intervenienta în nume propriu H. S.R.L. cu privire la admiterea cererii sale de intervenție.

În acest sens, susține că instanța de apel a considerat că trebuia admisă în principiu cererea de intervenție în nume propriu, deoarece potrivit art. 61 alin. (2) C. proc. civ. este justificată cererea intervenientei, întrucât dreptul la sporul de valoare adus de autoarea sa este o solicitare ce reprezintă un drept strâns legat de dreptul dedus judecății. Rațiunea este complet eronată, deoarece suntem în fața unei cereri de intervenție în nume propriu, intervenientul urmând a avea calitatea de reclamant în raport de pârâta B., neputând fi schimbate calitatea părților în raport de obiectul dosarului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ., cererea de intervenție este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta, în sensul în care intervenientul pretinde pentru sine dreptul dedus judecății sau unul strâns legat de acesta, el tinzând să câștige pentru sine bunul litigios. În speță, această finalitate nu poate fi atinsă, deoarece prin cererea de intervenție principală intervenienta se îndreaptă împotriva reclamantei, cu pretenții proprii ce nu au o strânsă legătură cu cauza. Așa cum se poate observa, intervenienta nu cere pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății și nici nu cere un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci solicită presupusele sale drepturi, care nu au nicio legătură cu drepturile datorate de pârâtă reclamantei. Prin urmare, potrivit textului de lege și a jurisprudenței în domeniu, intervenientul principal tinde la valorificarea sau conservarea unui drept propriu, prin confruntarea sa cu părțile inițiale din procesul civil deja în desfășurare. Astfel, ca prezumtiv titular al unui "drept propriu", intervenientul principal nu poate avea în procesul civil în care el a intervenit decât calitatea de reclamant. Tocmai de aceea, intervenția în interes propriu a fost calificată ca fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, care este îndreptată împotriva ambelor părți inițiale din proces, reclamant și pârât.

Prin urmare, intervenientul trebuie totodată să "invoce un drept al său", aflat în strânsă legătură cu cel dedus judecății, numai din perspectiva necesității unei astfel de relații calificate fiind admisibilă extinderea obiectului litigiului, în întregul său. Mai mult, el trebuie să poată acționa pentru valorificarea prin justiție a acelui drept. Interesul său trebuie să fie, potrivit dreptului comun, juridic și legitim, născut și actual, direct și personal, pozitiv și concret. Astfel, analiza admisibilității cererii de intervenție principală trebuie să pornească de la analiza dreptului pe care reclamanta-recurentă 1-a valorificat în cadrul acțiunii introductive. Din conținutul cererii de intervenție se poate observa că nu există o strânsă legătură, însăși intervenienta precizând în mod expres că solicită admiterea cererii sale numai în cazul admiterii cererii mele. Prin urmare, dreptul pretins de intervenientă nu are o legătură strânsă cu dreptul valorificat de reclamantă prin cererea principală, obiectul cererii sale fiind un eventual drept distinct, independent de dreptul de proprietate al reclamantei, solicitarea sa putând fi doar un presupus drept de creanță, astfel că nu poate fi admisă cererea de intervenție principală.

De asemenea, pentru a fi admisibilă cererea de intervenție principală, intervenientul trebuie să dovedească un interes personal, propriu, condiția esențială a admisibilității acesteia fiind aceea că finalitatea cererii de intervenție să vizeze respingerea acțiunii. Or, admiterea cererii de intervenție principale nu ar conduce la respingerea cererii reclamantei, ci, cel mult la obligarea acesteia la plata unei sume de bani, sumă oricum nejustificată.

Pe de altă parte, intervenienta formulează cererea în ideea de a i se acorda acel spor de valoare doar dacă se admite cererea reclamantei, ceea ce arată, pe de-o parte, că a fost prematur formulată, iar pe de altă parte, că o soluție pronunțată în favoarea reclamantei nu are cum să conducă și o soluție de admitere a pretențiilor intervenientei, reclamanta neputând avea calitatea de pârât în cauza de față, raportat la o cerere de intervenție în nume propriu.

Al patrulea motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a admis apelul formulat de G. doar prin prisma admiterii în parte a celorlalte două apeluri, fără a motiva însă, potrivit dispozițiilor legale, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel cum se poate observa din decizia recurată, instanța de apel nu a analizat și nu a motivat de ce admite apelul G.. Menționarea faptului că dacă admite apelurile celor două părți, se impune admiterea și apelului G. nu reprezintă o motivare, mai ales că dreptul de ipotecă este un drept ce vizează dreptul de proprietate al reclamantei, admiterea revendicării fiind menținută și de către instanța de apel.

Admiterea apelului G. prin raportare la admiterea drepturilor B. S.R.L. și H. S.R.L. nu are nici cea mai mică legătura cu radierea ipotecii, întrucât apelurile celorlalte părți vizau îmbunătățirile și sporul de valoare, în timp ce ipoteca reprezintă un accesoriu al dreptului de proprietate asupra imobilului. Mai mult, valoarea sporului de valoare/îmbunătățirilor solicitate de pârâta-reclamantă și intervenienta în nume propriu este net inferioară valorii ipotecii înscrise în cartea funciară.

Pârâta B. S.R.L. își poate transfera/prelua ipoteca legală pe alte bunuri imobile ce se află în patrimoniul său, având în vedere dispozițiile art. 2343 și art. 2344 C. civ.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1257/07.05.2015, hotărâre prin care s-a statuat că în cazul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil ipotecat de către cumpărător în favoarea băncii, nu este aplicabilă teoria anulării actului subsecvent, ci aceea a încetării contractului, ca urmare a faptului că un contract de ipotecă nu mai poate exista cât timp constituitorul ipotecii și-a pierdut titlul în baza căruia a fost încheiat contractul de ipotecă. Prin admiterea acțiunii în revendicare, constituitorul ipotecii și-a pierdut titlul de proprietate asupra imobilului, acesta fiind invalidat prin admiterea revendicării și fiind asimilată situației constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai precizat că, în speță, nu suntem în situația vânzării-cumpărării imobilului ipotecat pentru ca imobilul să rămână grevat de sarcina ipotecii chiar dacă trece în mâinile altei persoane decât constituitorul ipotecii, ci suntem în situația pierderii titlului de către constituitorul ipotecii, banca nefiind în situația dobânditorului de bună-credință (pentru că nu a cumpărat imobilul) pentru a beneficia, în continuare, de existența ipotecii asupra imobilului respectiv.

Astfel, în mod eronat a fost admis apelul formulat de G. și în mod greșit a fost menținută înscrierea ipotecii în cartea funciară din moment ce a fost admisă și revendicarea. În prezent, pârâta-reclamantă B. S.R.L. nu mai deține un titlu valabil de proprietate asupra imobilului situat în str. x, București, deci banca nu are temei legal pentru menținerea ipotecii legale pe acest imobil.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, în vederea rejudecării apelurilor formulate.

ii) Recursul formulat de pârâta B. SRL

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut, în esență, următoarele:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488, alin. (1), pct. 8) C. proc. civ., îl constituie faptul, că în raport de cele două titluri de proprietate pe care le-a comparat, instanța de apel a greșit acordând preferință titlului reclamantei-pârâte.

Instanțele au avut de comparat, pe de o parte, pretinsul titlu de proprietate al reclamantei-pârâte, constând în sentința civilă nr. 499/24.01 2001, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr. x/1999, cu titlul recurentei-pârâte de proprietate, constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.112005 la BNP J..

Consideră că instanța de apel a greșit când a considerat, contrar prevederilor legale, că titlul de proprietate al reclamantei - respectiv sentința civilă nr. 499/2001, îi este opozabil recurentei-pârâte, în condițiile alin. (2) ale art. 435 C. proc. civ. ce prevede că hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară. Or, este evident că prin contractul de vânzare-cumpărare, care constituie titlul pârâtei de proprietate, aceasta din urmă a făcut dovada contrară sentinței civile nr. 499/2001, deci acea sentință nu îi este opozabilă.

În acest context, înțelege să invoce și faptul că, spre deosebire de pârâtă, care a înscris în Cartea funciară nr. x București Sectorul 5, număr cadastral x 205484 - terenul în suprafață de 543 mp număr cadastral x 205484 - CI, clădire în suprafață desfășurată de 179 mp număr cadastral x 205484 - C2, clădire în suprafață desfășurată de 29 mp., intimații-reclamanți-pârâți nu au înscris în cartea funciară vreun drept în legătură cu imobilul în discuție. Astfel încât, potrivit art. 565 C. civ., și din acest punct de vedere, sentința civilă nr. 499/2001 nu îi este opozabilă.

Iată de ce consideră nelegală argumentarea instanței de apel în sensul că "Este lipsit de relevanță că autorii intimatei-reclamante nu și-au înscris titlul sau litigiul în cartea funciară, deoarece hotărârea judecătorească i-a devenit opozabilă apelantei-reclamante prin faptul că asociații și administratorii săi cunoșteau situația juridică a imobilului". Argumentul respectiv este evident contrar legii, întrucât S.C. B. S.R.L nu a fost parte în vreun litigiu cu partea potrivnică până la acest dosar, hotărârea menționată în argumentul contestat nu este dată în contradictoriu cu această parte, astfel că sentința civilă respectivă nu îi este opozabilă. Arată că S.C. L., autorul îndepărtat al recurentei-pârâte, a dobândit imobilul în cadrul unei licitații publice și că a aflat despre pretențiile părții potrivnice la momentul introducerii de către aceasta a acțiunii de față la instanța de judecată,

Pe de o parte, așa cum a subliniat și dovedit și în etapele procesuale anterioare (la fond și în apel), titlul reclamantei, respectiv sentința civilă nr. 499/200l este unul discutabil, în condițiile în care aceea sentință nu este în realitate una definitivă.

Aceasta pentru că obținerea deciziei civile nr. 1784 A/06.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2001, decizie prin care sentința menționată ar fi devenit definitivă, este rezultatul încălcării unor prevederi legale, astfel încât, contrar celor .reținute de instanța de apel, nu sunt îndeplinite cerințele alin. (3) al art. 563 C. civ., care arată că, "dreptul de proprietate dobândit, cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut", în sensul că, în opinia sa, aceea sentința a fost obținută cu rea-credință.

Împotriva sentinței civile nr. 499/2001 pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București, pretinsul titlu al reclamantei, autoarea îndepărtată a recurentei-pârâte, societatea S.C. L. a declarat apel, constituindu-se astfel dosarul nr. x/2001 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Din motivele de apel invocate de L. și reproduse în decizia civilă nr. 1784 A/06.06.2019 a Tribunalului București, secția a IV, rezultă că aceasta a invocat în apărare eroarea comună și invincibilă, precum și calitatea de dobânditor de bună-credință. În demonstrarea, calității de cumpărător de bună credință și a bunei credințe a vânzătorului, a învederat că a cumpărat imobilul, participând la o licitație publică organizată de vânzătorul S.C. M., licitație anunțată la 15.11.1997 și 02.11.1997, publicată în ziarele N. și Lumea Afacerilor. Caracterul public al licitației și întreaga procedură a vânzării au creat convingerea indubitabilă că vânzătorul, este adevăratul proprietar al imobilului cu atât mai mult cu cât, pe parcursul procedurilor de licitație, nu a existat nicio opoziție sau intervenție a reclamanților său a altor persoane.

Decizia de a cumpăra se întemeiază pe eroarea comună și invincibilă, fiind de notorietate și cu caracter general cunoscut că S.C M. S.A era la data când a vândut prin licitație proprietara imobilului, neavând niciun indiciu care să le creeze vreo îndoială privind dreptul vânzătorului de a vinde valabil imobilul din proprietatea sa.

Această teorie a aparenței care protejează drepturile cumpărătorului de bună-credință a fost constant îmbrățișată în practica instanțelor, iar doctrina a susținut-o prin comentarii semnificative.

Constatând realitatea susținerilor, instanța de apel trebuia să respingă acțiunea reclamanților împotriva apelantei, deoarece dreptul de proprietate asupra imobilului este opozabil și protejat de calitatea de cumpărători de bună credință în condițiile existenței unei certe erori comune și invincibile.

În situația aceasta, reclamanții, ca titulari reali ai dreptului, au o acțiune împotriva titularului aparent (S.C. M.) pentru a fi obligat să restituie prețul încasat de apelantă.

Astfel, deși aveau o hotărârea de fond care le era favorabilă, respectiv sentința civilă nr. 499/200l, intimații-reclamanți din acel dosar au solicitat, la termenul de judecată din data de 14.06.2001, suspendarea judecății în acel dosar, potrivit posibilității oferite de art. 47 din Legea nr. 10/2001, recurgând astfel la procedura administrativă pentru recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, teren și construcții, situat în București.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că timp de peste 18 ani dosarul administrativ deschis la Comisia de soluționare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționat (și că în cele din urmă, reclamanții au revenit și solicitat soluționarea apelului de către instanța de judecată) face dovada că persoanele care au revendicat imobilul nu au avut documentele necesare și solicitate pentru soluționarea notificărilor de către Comisia de pe lângă Municipiul București. În principal, probabil lipsa documentelor care să facă dovada că notificatorii au fost acceptanți ai succesiunii proprietarilor de la care imobilul a fost trecut în proprietatea statului. Reamintește că, într-o primă etapă a demersurilor judecătorești făcute de autorii reclamantului, instanța a respins cererea acestora, prin care au revendicat imobilul, pentru lipsa calității procesuale active, în lipsa certificatelor de moștenitor.

Urmare situației mai sus menționate, la data de 06.06.2019, s-a solicitat și s-a dispus, repunerea pe rol a dosarului de apel nr. x/2001 de la Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În opinia pârâtei, repunerea pe rol a dosarului s-a făcut cu încălcarea legii, cu ignorarea prevederilor art. 423 C. proc. civ., perimarea instanței. Consideră că în acel dosar, instanța de apel era obligată, în raport de caracterul imperativ al textului legal să constate că, în raport de data la care s-a produs suspendarea judecății în dosarul nr. x/2001 - 14.06.2001 - au trecut mai mult de 18 ani până la data repunerii pe rol. Astfel, cum dosarul a rămas în nelucrare timp de 18 ani, a intervenit perimarea de drept a aceluia "chiar în lipsa unor motive imputabile părții".

Ca atare, modalitatea de soluționare a apelului din dosarul nr. x/2001 evidențiază reaua-credință a părții potrivnice, care a evitat să se judece cu adevăratul și actualul proprietar al imobilului în discuție.

Este clar, de asemenea, faptul că în intervalul de timp de la data suspendării - 14.06.2001 - la data repunerii pe rol - 06.06.2019- în legătură cu imobilul în discuție s-au produs mai multe schimbări, în sensul că de la societatea L., care a achiziționat imobilul, de bună-credință, la o licitație publică, acesta a trecut în proprietatea mai multor societăți.

Toate aceste modificări au fost publice, iar la momentul repunerii pe rol a dosarului nr. x/2001, faptul că S.C. B. S.R.L. era, din anul 2004, proprietarul imobilului disputat este evidențiat în Cartea funciară în care se menționează, în "Partea II. Proprietari și acte", sub nr. x/2005, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13.12.2004 emis de BNP J.; intabulare drept de proprietate dobândit prin cumpărare, cota actuală S.C. B. S.R.L., dobândit prin cumpărare.

Prin urmare, simpla consultare a cărții funciare era suficientă pentru a se cunoaște situația imobilului, faptul că la data repunerii pe rol a dosarului nr. x/2001, proprietar al acestuia era S.C. B. S.R.L..

Reaua-credință a intimaților-reclamanți-pârâți este evidentă în condițiile în care, la momentul repunerii pe rol a dosarului nr. x/2001, respectiv la data de 06.06.2019, deși cunoșteau că imobilul teren și construcție nu mai este în proprietatea S.C. L., au preferat "să se judece" cu o societate la acel moment inexistentă, deși pentru o legală judecată, sub aspectul cadrului procesual al părților în dispută, aveau obligația legală să indice proprietarul de la acel moment a imobilului, adică societatea S.C. B. S.R.L.

Acest lucru era imperativ obligatoriu din moment ce obiectul cererii inițiale, constituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților și anularea contractului încheiat în urma licitației publice prin care S.C. L. a achiziționat imobilul, trebuia să se judece în contradictoriu cu cel care avea proprietatea bunului la momentul repunerii pe rol, pentru că imobilul numai era în proprietatea S.C. L..

Că partea potrivnică cunoștea că la momentul repunerii pe rol a dosarului nr. x/2001 S.C. L. nu mai era proprietarul imobilului în discuție rezultă și din conținutul acțiunii introductive din acest dosar, acțiune depusă la instanța de judecată la data de 12.12.2019 (deci la 6 luni de "la finalizarea" dosarului nr. x/2001, finalizare care a avut loc la data de 06.06.2019) în care reclamantul A. arată că titlul său de proprietate este preferabil, citează:

"...față de dreptul, de proprietate invocat la acea dată de către L., devenit ulterior L. S.A., societate care a transmis pretinsul ei drept de proprietate către S.C. H. S.R.L., iar aceasta a înstrăinat imobilul către S.C. B. SRL", o dovadă concludentă a faptului că în dosarul nr. x/2001, acesta a fost de o totală rea credință, judecându-se cu o societate radiată din Registrul Comerțului, în condițiile în care cunoștea în proprietatea cui se afla imobilul în discuție.

Din aceasta perspectivă este nelegal argumentul curții de apel care recunoaște existența unui efect juridic legal unei decizii pronunțate împotriva unei societății comerciale radiate, deci într-un dosar în care nu exista un pârât, devenit apelant în cauză:

"Curtea nu poate reține că, urmare a respingerii apelului societății L. ca fiind formulat de o persoană fără capacitate procesuală de folosință, sentința civilă nr. 499/24.01.2001, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, ar fi devenit caducă, deoarece ar însemna să se nege însăși existenta și efectele unei hotărâri judecătorești pe alte căi decât cele prevăzute de lege, ceea ce nu poate fi admis.".

Mai mult, instanța de apel, fără vreun temei legal, reține și că "Totodată, nu prezintă nici relevanță faptul că societatea L. a rămas în apel fără capacitate procesuală de folosință, deoarece, în acest fel, obligația stabilită în sarcina sa de către prima instanță s-a consolidat". Acest argument nu poate fi acceptat în condițiile în care partea potrivnică cunoștea că, la momentul soluționării apelului, imobilul în discuție nu mai era în proprietatea S.C. L., astfel încât nu știm ce "obligație" se mai consolida. Dovada elocventă a faptului că acest argument al instanței de apel este unul nelegal, este însăși existența acestui dosar în care intimații-reclamanți-pârâți au chemat în judecată pe proprietarul actual al imobilului, invocând o sentință civilă discutabilă sub aspectul, caracterului ei definitiv.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îl constituie faptul că instanța de apel, contrar realității și modalității în care imobilul în discuție a intrat în proprietatea autorilor pârâtei-recurente și a făcut obiectul unor tranzacții legale succesive, a respins motivul de apel prin care pârâta a contestat că a fost de rea-credință la momentul preluării imobilului și mai apoi, prin operațiunile legale care au urmat cu privire la acel imobil.

Astfel, arată că în anul 1989, imobilul în discuție a intrat în proprietatea S.C. M., iar în anul 1997, în urma unei licitații publice, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.12.1997, imobilul, teren și construcție, a intrat în proprietatea S.C. L.. Prețul la care imobilul a fost achiziționat a fost de 731.000.000 RON, cca 90.000 dolari USD la vremea respectivă.

Ulterior achiziționării imobilului, L. S.A. (fostă SRL) investește sume considerabile pentru consolidarea și refacerea acestui imobil în valoare de cca 250.000 USD, îl păstrează în proprietate o perioadă de timp, iar în anul 2004, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție este transferat prin divizare, împreună cu toate imobilele deținute de L. S.A., spre noua societate, specializată pe gestionarea problemelor imobiliare, H. S.R.L..

Așa cum rezultă din proiectul de divizare a societății L. S.A., publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1268/30.04.2004, decizia L. S.A. de a proceda la divizarea societății a avut rațiuni de natură comercială și funcțională, aceasta societate având activități în diferite domenii, așa cum acestea sunt menționate în proiectul de divizare.

Cum potrivit aceluiași proiect, la adresa imobilului din București, str. x se desfășura activitatea unui punct de lucru, S.C. H. S.R.L. a vândut către S.C. B. S.R.L. imobilul în discuție, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.12.2004 la BNP J., pentru prețul de 2.617.417.967 RON + TVA (sumele au valorile anterioare denominării).

Divizarea, a avut ca scop separarea activităților, în sensul că S.C. L. S.A. a continuat să realizeze doar activități de distribuție en gross de medicamente și parafarmaceutice, o altă companie a preluat comerțul cu amănuntul (farmaciile), iar S.C. H. S.R.L., așa cum rezultă și din denumire, a avut ca destinație administrarea patrimoniului imobiliar.

În consecință, consideră că instanța de apel a încălcat legea, respectiv prezumția bunei-credințe, prevăzută în art. 14 alin. (1) și (2) C. civ., atunci când, fără vreo probă, a apreciat că simplul fapt că asociații și administratorii cunoșteau faptul că imobilul în discuție era revendicat și că exista sentința civilă nr. 499/2001 îi pune în situația de a fi posesori de rea-credință. Aceasta cu ignorarea modului în care autorul lor a dobândit imobilul - prin licitație publică, precum și aprecierea greșită a faptului că transferul succesiv al imobilului, respectiv între persoane juridice care aveau asociați persoane fizice în mare parte comuni în acele societăți, ar fi un lucru ilegal.

Această logică a instanței de apel este contrară legii, dar și a modului de desfășurare a relațiilor comerciale. Faptul că unele persoanele indicate în motivare de către judecătorul apelului ca fiind asociați sau administratori atât ai S.C. L. S.A, cât și ai S.C. H. S.R.L., este rezultatul faptului că cea de-a doua societate a luat ființă prin divizarea celei dintâi, ceea ce conduce la identitatea acționariatului.

Este important de subliniat, pentru a elimina pretinsa rea-credință faptul că toate imobilele aflate în proprietatea S.C. L. S.A. s-au transferat către S.C. H. S.R.L.; că operațiunea s-a realizat prin divizare, care are o procedură de publicitate explicită, cu publicare în Monitorul Oficial, astfel încât orice persoană interesată putea să cunoască această operațiune și să facă, eventual, opoziție la divizare; toate transferurile dreptului de proprietate, au fost realizate cu înscrierea acestora în Cartea Funciară; din data de 14 iunie 2001 până la 06.06.2019, dosarul pentru revendicarea imobilului de la L. S.A., aflat în faza procesuală a apelului, a fost suspendat la cererea intimaților-reclamanți-pârâti, care mai mult, au stat în pasivitate și nu au făcut niciun demers legat de monitorizarea situației acestui imobil.

Or, evident că, activitatea acelor societăți nu a putut fi înghețată în așteptarea unei soluții finale în legătură cu imobilul din str. x. În aceste condiții, sunt greșite aprecierile instanței de apel referitoare la faptul că recurenta-pârâtă ar fi fost de rea-credință pentru că a cunoscut faptul că există o dispută cu privire la acel imobil și pentru faptul că există un acționariat relativ comun al societăților care, la un anumit moment, în raport de cerințele funcționale și comerciale, au avut în proprietate imobilului în litigiu.

Un al treilea motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, tot pe prevederile art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privește faptul că nici la acest moment, nu este clarificată întinderea dreptului de succesoare a intimatei-reclamante-pârâte, E., precum și faptul dacă are sau nu calitate procesuală activă în raport de certificatul de moștenitor depus la dosar.

Aceasta a depus la dosarul cauzei, pentru prima oară în apel, certificatul de moștenitor nr. 41/18 mai 2022, emis de notarul public O., în urma decesului lui A., persoana care a inițiat acest proces. Din acel certificat rezultă că E. este moștenitoarea aceluia, "în calitate de soră și unică moștenitoare, căreia îi revine întreaga masă succesorală".

Or, în masa succesorală înscrisă în acest certificat de moștenitor nu este menționat imobilul din str. x, imobil care face obiectul prezentului dosar și a cărei revendicare este făcută în bază unor hotărâri judecătorești care datează din anii 2001 și 2019, hotărâri pe care partea potrivnică le consideră ca fiind titlul ei de proprietate.

Este posibil ca masa succesorală este doar cea menționată în certificatul de moștenitor, dat fiind faptul că probabil relațiile dintre defunct și sora sa nu erau dintre cele mai bune, o dovadă în acest sens fiind faptul că acțiunea introductivă din acest dosar a fost inițiată numai de defunctul A., cu ignorarea surorii sale.

Se mai arată că nu are nici o informație dacă nu cumva defunctul a înstrăinat înainte de deces cota care i-ar fi revenit din imobilul în discuție către o terță persoană.

În opinia pârâtei, este posibil ca notarul instrumentator al certificatului de moștenitor sa fi refuzat să înscrie acel bun în masa succesorală în raport de conținutul hotărârilor judecătorești (prezentate probabil aceluia) și care au fost considerate de notar ca insuficiente pentru a face dovada dreptului exclusiv de proprietate al defunctului A., în condițiile în care în dosarul nr. x/1999 în care au fost pronunțate sentința civila nr. 499/24.01.2001 a Judecătoriei Sectorului 5 București și decizia civilă nr. 1748A/06.06.2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, apăreau mai mulți beneficiari ai hotărârilor sus arătate.

Astfel, așa cum se poate observa, sentința civilă nr. 499/24.01.2001 a Judecătoriei Sectorul. 5, invocată ca titlu de proprietate de către reclamantul inițial, defunctul A., este pronunțată într-un dosar în care reclamant a fost și fratele defunctului, numitul P., respectiv F., domiciliat tot în Mun. București, însă F. nu mai apare în decizia civilă nr. 1784A pronunțată de Tribunalul București la data de 06.06.2019, atașată de altfel la dosar de către reclamantul inițial al cererii introductive, dar această situație nu înseamnă că F. nu a invocat, inițial, calitatea de coproprietar al imobilului sau că și-a pierdut această calitate.

În condițiile în care certificatul de moștenitor nu cuprinde nicio referire la imobilul din București, str. x, reclamanta-pârâtă nu poate invoca nicio calitate în legătură cu acel imobil, astfel încât E. nu are calitate procesuală activă în acest dosar, cu consecința admiterii recursului și respingerea acțiunii introductive de instanță, ca fiind promovată de o persoană care nu are calitate procesuală activă.

Recurenta-reclamantă E. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat, de asemenea, întâmpinare la recursul recurentei-reclamante, prin care a invocat excepția nulității recursului reclamantei și în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă și recurenta-pârâtă au depus, fiecare, răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părții adverse și admiterea recursului său.

La termenul de judecată din 31 octombrie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de către reclamantă, pentru considerentele reținute în acea încheiere, rămânând în pronunțare asupra ambelor recursuri.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, iar recursul reclamantei este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul pârâtei S.C. B. S.R.L..

Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs în analiză, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca examinarea criticilor de nelegalitate în calea de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici in