ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2022

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 2 septembrie 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună următoarele măsuri:

(1) să constate nulitatea absolută a clauzelor privind obligația reclamanților de plată în favoarea împrumutătorului a unor daune moratorii în legătură cu rambursarea împrumuturilor anterior datei de scadență convenite, prevăzute în: (a) contractul de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015, așa cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018; (b) contractul de împrumut cu garanție imobiliară autentificat cu nr. x/08.05.2015, așa cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018;

(2) să constate nulitatea absolută a clauzelor privind plata unei penalități de 0,2% pe zi întârziere după data scadenței prevăzute în: (a) contractul de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015, așa cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018; (b) contractul de împrumut cu garanție imobiliară autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015, așa cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018;

(3) să constate, în temeiul art. 5 alin. (2) și (3) din Ordonanța nr. 13/2011, decăderea creditorului împrumutător C. din dreptul de a solicita și obține din partea reclamanților împrumutați plata dobânzii legale la sumele principale acordate cu titlu de împrumut conform contractului de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015 și a contractului de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai .2015, așa cum au fost modificate și completate prin actele adiționale autentificate sub nr. x și x din data de 16 martie 2018;

(4) să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015 în ceea ce privește garantarea obligației de plată a daunelor moratorii și penalităților prevăzute în contractul de împrumut autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015, așa cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018, cu ipotecă asupra imobilului proprietatea reclamanților, situat în municipiul București, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x), dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea funciară x a Sectorului 1 București (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x_5);

(5) să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, așa cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018, în ceea ce privește garantarea obligației de plată a daunelor moratorii și penalităților prevăzute în acest contract, cu ipoteca asupra imobilului proprietatea reclamanților, situat în municipiul București, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x), dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea funciară x a Sectorului 1 București (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x_5);

(6) să dispună rectificarea înscrierilor în cartea funciară a imobilului proprietatea reclamanților constituit garanție, situat în Municipiul București, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x), dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea funciară x a Sectorului 1 București (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x_5), în sensul de restrângere a sarcinilor constituite prin: contractul de ipotecă imobiliară autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2015 și, respectiv, contractul de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat cu nr. x din data de 8 mai 2018 exclusiv pentru garantarea plății sumelor principale pretins acordate cu titlu de împrumut, respectiv suma de 380.000 euro acordată conform contractului de împrumut autentificat cu nr. x și 1.130.000 euro în baza contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat cu nr. x, cu menționarea expresă a faptului că împrumutătorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală.

Reclamanții au formulat, de asemenea, o cerere de suspendare a executării silite demarate în dosarul de executare silită nr. x/2019, înregistrat la D., până la soluționarea prezentei cauze.

I.2. Hotărârile pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin încheierea de ședință din data de 25 septembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă: a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de a se lua act de renunțarea la judecată; a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de pronunțare a unei hotărâri de expedient; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în soluționarea cererii de chemare în judecată, invocată de pârât.

Prin sentința civilă nr. 1869 din data de 27 noiembrie 2020 pronunțată în dosar nr. x/2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite și a admis cererea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtului C., în sensul că:

- a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind obligația reclamanților de plată în favoarea pârâtului a unor daune moratorii în legătura cu rambursarea împrumuturilor anterior datei de scadență convenite, prevăzute în contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018 și în contractul de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018;

- a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind plata unei penalități de 0,2% pe zi de întârziere după data scadentei prevăzute în contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018 și în contractul de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat si completat prin actul adițional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018;

- a constatat, în temeiul art. 5 alin. (2) din Ordonanța nr. 13/2011, decăderea pârâtului din dreptul de a solicita și obține plata dobânzii legale la sumele principale acordate cu titlu de împrumut prin contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018 și prin contractul de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018;

- a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015 în ceea ce privește garantarea obligației de plată a daunelor moratorii și penalităților prevăzute în contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat sub nr. x din data de 16 martie 2018, cu ipoteca asupra imobilului teren în suprafață de 7.600 mp (suprafața terenului rezultată din măsurători cadastrale fiind de 7.419,7 mp), proprietatea reclamanților, situat în municipiul București, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x);

- a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de împrumut cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din data de 8 mai 2015, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional autentificat cu nr. x din data de 16 martie 2018, în ceea ce privește garantarea obligației de plata a daunelor moratorii și penalităților prevăzute în acest contract, cu ipoteca asupra imobilului teren în suprafață de 7.600 mp (suprafața terenului rezultată din măsurători cadastrale fiind de 7.419,7 mp), proprietatea reclamanților, situat în municipiul București, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x);

- a respins ca rămasă fără obiect cererea de rectificare a înscrierilor în cartea funciară a imobilului teren în suprafață de 7.600 mp (suprafața terenului rezultată din măsurători cadastrale fiind de 7.419,7 mp), proprietatea reclamanților, situat în municipiul București, str. x, număr cadastral x (număr cadastral vechi x);

- a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamanților la plata de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârile pronunțate în cauză de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 21 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă: a încuviințat proba cu înscrisuri pentru toate părțile; a respins proba cu interogatoriul apelantului-pârât și al apelantului-reclamant A. ca neutilă; a respins, ca inadmisibilă, proba testimonială solicitată de apelantul-pârât; a respins, ca neutilă, proba testimonială solicitată de apelanții-reclamanți; a respins, ca neutilă, proba cu mijlocul material de probă constând în înregistrarea audio a ședinței din data de 6 noiembrie 2020.

Prin încheierea de ședință din data de 16 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a dispus amânarea pronunțării, pentru a se soluționa cererea de recuzare a membrilor completului de judecată formulată de apelantul-pârât, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, având nevoie și de timp pentru a delibera.

Prin încheierea de ședință din data de 17 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererea de recuzare a membrilor completului de judecată C4A, constituit din președinte E. și judecător F., formulată de apelantul pârât C., ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul principal declarat de apelantul-pârât C., împotriva încheierii din 25 septembrie 2020 și a sentinței civile nr. 1869 din data de 27 noiembrie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu reclamanții A. și B..

În baza art. 480 alin. (6) C. proc. civ. a anulat în tot încheierea de la termenul din 25 septembrie 2020 și, în parte, sentința.

Rejudecând, a respins acțiunea în fond, conform dispozițiilor art. 408 alin. (2) și alin. (3) teza ultimă C. proc. civ.

A obligat pe reclamanți, în solidar, la plata sumei de 26.457,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat în primă instanță.

A păstrat sentința primei instanțe în privința soluțiilor de respingere, ca rămasă fără obiect, a cererii de suspendare a executării silite și de respingere, ca rămasă fără obiect, a cererii de rectificare a înscrierilor în cartea funciară a imobilului teren proprietatea reclamanților.

A respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelanții -eclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1869 din data de 27 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019.

A respins cererea de intervenție accesorie în interesul apelanților-reclamanți formulată de intervenienta G. S.R.L.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Cererile de recurs

Reclamanții A. și B. au declarat recurs principal împotriva încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2021 și a deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Intervenienta G. S.R.L. a declarat recurs principal împotriva deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pârâtul C. a formulat recurs incident împotriva încheierilor de ședință din 21 octombrie 2021 și din 17 decembrie 2021, precum și a deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recursul principal formulat de reclamanții A. și B. împotriva încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2021 și a deciziei civile nr. 96 A din data de 27 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

II.1.1. Motivele de recurs formulate de reclamanții A. și B.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului promovat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs susținut în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurenții-reclamanți invocă faptul că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Astfel, aceștia arată că este unanim acceptat că instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești atunci când se pronunță pe cale de dispoziții generale, când încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică ori atunci când încalcă dreptul la un proces echitabil.

Menționează recurenții-reclamanți că depășirea atribuțiilor puterii judecătorești constituie și o formă specifică a încălcării/aplicării greșite a unor norme de drept material, în sensul că privește transgresarea unor norme constituționale referitoare la sfera atribuțiilor puterii judecătorești.

Printr-un prim argument adus în susținerea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin că, refuzând să examineze incidența O.G. nr. 13/2011, instanța de apel a comis o denegare de dreptate, neaplicând legea în vigoare, care obliga să se concluzioneze că în cauză operează o cauză de nulitate absolută (corect reținută de instanța de fond), care nu poate face obiectul unei renunțări sau confirmări din partea titularului dreptului subiectiv.

Subliniază că, raportat la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și art. 5 C. proc. civ., niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că, față de susținerile pe care le-au invocat formulat în cuprinsul întâmpinării formulate la motivele de apel, instanța a reținut – cu caracter general și abstract – că situației de fapt îi sunt aplicabile anumite dispoziții legale, enumerate ad literam [art. 14 alin. (1), art. 1535 alin. (1) prima teză și art. 1270 C. civ., art. 9 alin. (3) prima teză, art. 12 alin. (1), art. 269 alin. (1), art. 270, art. 309 alin. (5), art. 754 alin. (1) teza I și art. art. 755 alin. (1) C. proc. civ..], fără a dezvolta un raționament propriu și fără a aplica aceste dispoziții legale la susținerile părților și probele aflate dosarul cauzei.

Recurenții arată că instanța de apel nu a dezbătut și nu a argumentat în ce mod a aplicat dispozițiile legale invocate, în raport de susținerile detaliate prin întâmpinarea pe care au formulat-o și prin apelul incident (și nici chiar în raport de susținerile părții adverse), refuzând analizarea speței și, ca atare, aplicarea legii în vigoare.

Astfel, recurenții apreciază că dacă instanța de apel ar fi examinat incidența O.G. nr. 13/2011 nu ar fi putut ignora sancțiunea expres prevăzută de acest act normativ (nulitatea de drept) și nici sancțiunea complementară (decăderea creditorului din dreptul de a solicita plata dobânzii legale) și ar fi trebuit să coreleze aceste norme imperative, de ordine publică, cu regula de drept conform căreia părțile nu pot tranzacționa și nu pot face acte de dispoziție decât cu privire la drepturi de care ele pot dispune, iar nu și cu privire la cele reglementate de norme de ordine publică, ce instituie sancțiuni ope legis.

Totodată, recurenții consideră că validitatea renunțării la dreptul subiectiv pretins prin declarația nr. x nu ar putea fi judecată decât prin raportare la normele imperative prevăzute de O.G. nr. 13/2011.

Prin cea de a doua critică dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin că instanța nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, contrar prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Aceștia apreciază că în mod greșit curtea de apel a reținut că "înțelegerea pluripartită intervenită pe parcursul executării silite, în al cărei conținut intră și declarația x, nu putea fi desființată unilateral de una dintre părți, în speță, debitorii, fără ca aceasta să formuleze măcar o contestație la executare. Dreptul de a denunța unilateral înțelegerea, în sensul art. 1166 C. civ., nu le-a fost recunoscut debitorilor reclamanți, pentru ca aceștia să poată obține întoarcerea parțială a executării sau revenirea asupra unei plăți valabil efectuate."

În opinia recurenților-reclamanți, dacă instanța de apel ar fi pus în discuția părților împrejurările reținute mai sus, ar fi trebuit să concluzioneze că încheierile D. din data de 16 iulie 2020 au fost contestate tocmai sub aspectul lipsei unui acord și a unui consimțământ valabil cu privire la plata sumei de 3.800.000 euro, pretinsă de creditor pe calea executării silite în fiecare dintre dosarele conexate la dosarul civil nr. x/2019

Recurenții consideră că instanța de apel a comis exces de putere, întrucât a ignorat complet chiar voința părților, exteriorizată expres prin înscrisurile aflate la dosar, încălcând și principiul disponibilității.

În plus, arată că, deși a manifestat rol activ în analiza cererii de constatare a renunțării la drept, formulată de recurentul-pârât direct în apel, la primul termen de judecată, este evident că instanța de apel a procedat la o schimbare a temeiului juridic care a stat la baza dezbaterilor vizând problema unei renunțări în fața instanței de fond, întrucât cele două instituții (renunțare la judecată și, respectiv renunțare la drept) nu pot fi confundate, iar în planul dreptului substanțial au efecte complet diferite.

De asemenea, recurenții-reclamanți, susțin și că instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat de C. proc. civ. și de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atunci când nu a dat curs rolului activ al instanței, limitându-se sumar la recalificarea temeiului juridic al renunțării, chiar fără a pune în discuția părților acest aspect și fără a observa că în fata tribunalului această chestiune nu a făcut obiectul dezbaterilor.

În plus, apreciază că lipsa rolului activ al instanței produce, în egală măsură, consecințe inacceptabile, întrucât conform instanței de apel, prin utilizarea instituției renunțării la dreptul subiectiv, subiecții de drept pot evita conformarea la norme imperative, de ordine publică ale sistemului de drept

Recurenții-reclamanți consideră că hotărârea recurată este criticabilă și din perspectiva faptului că instanța de apel nu a cercetat în mod obiectiv și nepărtinitor susținerile părților și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, din care rezultă în mod evident că pretinsa renunțare la judecată, întemeiată în mod expres pe art. 406 C. proc. civ., nu a fost expresia unui consimțământ liber și neviciat, ci a fost impusă de creditorul intimat și, mai mult, are drept efect chiar amputarea/lipsirea de efect a unei norme imperative de ordine publică și interes general; instanța de apel a admis implicit că un subiect de drept civil poate proceda – unilateral și chiar în contra voinței sale exprimate în mod expres în fața instanței de fond – la ignorarea unei norme imperative, pentru a gratifica un creditor urmăritor cu totalul sumelor pretinse în mod nelegal de acesta.

Subliniază recurenții că nu poate fi considerat valid consimțământul exprimat atunci când o astfel de renunțare intervine prin intermediul forței coercitive a statului și sub amenințarea vânzării bunului la un preț semnificativ mai mic, preț situat sub valoarea de piață a imobilului.

Arată că instanța de apel nu a avut în vedere nici raportul de evaluare întocmit de H., care confirmă în totalitate susținerile pe care le-au formulat în legătură cu subevaluarea bunului executat silit și emiterea declarației nr. x, precum și că a refuzat să analizeze excepția de nulitate (de drept material) pe care au invocat-o cu privire la declarația nr. x (atât în apel, cât și în fața tribunalului), care se impune prioritar, mai înainte de a se interpreta conținutul acestui act juridic.

Prin al doilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, astfel că, în cauză, în opinia acestora, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Apreciază că încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, [respectiv principiul contradictorialității, art. 14 C. proc. civ. principiul disponibilității, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. principiul dreptului la apărare, art. 13 C. proc. civ. și art. 6 parag. l și 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; principiul oralității, art. 15 C. proc. civ. principiul prevăzut de art. 8 C. proc. civ., cu raportare și la art. 11 C. civ., coroborat cu art. 13 și 1169 C. civ. și art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011], la pronunțarea unei hotărâri judecătorești, precum și neobservarea normelor reglementate de art. 478 C. proc. civ. și de art. 406-408 C. proc. civ., atrag nulitatea actului de procedură, în temeiul art. 175-176 C. proc. civ. (fiind vorba despre o nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări – art. 176 pct. 2 și 6 C. proc. civ. – cerințe extrinseci actului de procedură civilă).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții arată că instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul lor la apărare al (reglementat de art. 6 și art. 13 alin. (3) C. proc. civ., precum și de art. 24 din Constituția României) și nu a stabilit, în condiții de contradictorialitate, cadrul procesual cu privire la obiectul cererii incidentale ce viza solicitarea adresată instanței de a constata renunțarea la dreptul subiectiv, în temeiul art. 408 C. proc. civ.

De asemenea, afirmă că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 și art. 15 C. proc. civ., pronunțând o hotărâre cu încălcarea principiilor disponibilității și oralității, precum și a art. 478 C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului.

Precizează că obiectul cererii pârâtului adresate primei instanțe (prin cererea din data de 6 august 2020 și în cadrul dezbaterilor consemnate prin încheierea de ședință din data de 11 septembrie 2020) nu a fost niciun moment constatarea renunțării la dreptul subiectiv dedus judecății de către reclamant, în temeiul art. 408 C. proc. civ., ci de a se lua act, în temeiul art. 406 C. proc. civ., de renunțarea de către reclamanți la judecarea cererii de chemare în judecată și, corespunzător, de renunțarea la cererea de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia recurenților-reclamanți, acceptând, în mod greșit, că s-ar fi aflat în situația unei renunțări la dreptul subiectiv în calea de atac și ignorând limitele învestirii instanței de fond, curtea de apel a pronunțat, astfel, o hotărâre cu depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului, pe baza unor motive noi, invocate direct în cursul apelului.

Mai susțin și că schimbarea obiectului și temeiului juridic al cererii nu au fost puse în discuția părților de către instanța de apel, iar prin pronunțarea pe o cerere cu un alt obiect, pentru care nu s-au administrat probe la fond, au fost lipsiți de o etapă procesuală, fiind încălcat astfel și principiul dublului grad de jurisdicție.

Precizează că, în fața instanței de fond, solicitarea pârâtului ca instanța să ia act de încheierea unei presupuse tranzacții și respectiv, a unui renunțări la judecată, a fost discutată exclusiv din punct de vedere procedural; față de aceste cereri au invocat atât cauze de nulitate absolută, cât și de nulitate relativă. Nici prin cererea de apel apelantul-pârât nu a dezvoltat in extenso aspectul unei pretinse "renunțări la dreptul subiectiv", acesta depunând la termenul din data de 21 octombrie 2021, în fata instanței de apel, o cerere incidentală prin care a solicitat instanței de apel să constate o renunțare la drept.

Arată că le-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât, în contradictoriu, s-a discutat exclusiv natura juridică a solicitării (nu a declarației nr. x) făcute de către apelantul-pârât (ulterior termenului de motivare a apelului și pentru prima oară direct în apel), la momentul depunerii acesteia în ședința publică, și, chiar și aceasta, fără a se da cuvântul efectiv asupra respectivei cereri și fără ca instanța măcar să se pronunțe dacă acceptă sau nu acea solicitare, ca punct de dezbatere în apel.

Ca atare, în opinia recurenților-reclamanți, modul de soluționare de către instanța de apel a acestui incident procedural reprezintă, în egală măsură, atât o încălcare a dreptului la apărare, cât și a principiul disponibilității, soluția instanței de apel fundamentându-se, în mod greșit, exclusiv pe interpretarea dată de apelantul-pârât declarației nr. x, în condițiile în care, până în faza apelului nici măcar acesta nu a susținut că respectiva declarației ar conține o renunțare la dreptul subiectiv.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a procedat greșit și în ceea ce privește regulile de interpretare și administrare a probelor, omițând să cerceteze, să analizeze și să se pronunțe asupra tuturor cererilor/mijloacelor de apărare/aspectelor pe care le-au susținut cu privire la incidența nu doar a unor cauze de nulitate relativă a declarației nr. x, dar și a unor cauze de nulitate absolută, detaliate exhaustiv în cuprinsul întâmpinării din apel [prin susținerile referitoare la neîndeplinirea cerințelor art. 2273 alin. (1) coroborat cu art. 1225 alin. (2) și (3), cu art. 1226 alin. (2), cu art. 1236, dar și cu art. 1237 C. civ..].

Arată că mențiunea din declarația nr. x potrivit căreia "ulterior închiderii dosarului de executare silită, renunță la orice pretenții prezente și viitoare ce ar putea deriva din contractele de împrumut" este lovită de nulitate absolută, constituind mijlocul de prezervare de către creditor a unui avantaj injust și nelegal reprezentat de perceperea unor dobânzi remuneratorii și penalizatoare cu mult peste limita permisă de lege.

Subliniază că renunțarea la un drept este un act procedural de dispoziție și trebuie să fie expresă și neechivocă, invocată personal sau prin mandatar cu procură specială, fiind un act unilateral de voință liberă și neviciată; în plus, nu se poate renunța la drepturi de care părțile nu pot dispune.

Ca atare, apreciază că instanța de apel le-a încălcat flagrant dreptul la apărare și, soluționând (în forma unui incident procedural) o cerere nouă în apel, a încălcat atât principiul disponibilității, cât și normele imperative ale art. 478 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți mai susțin și că instanța de apel a ignorat împrejurarea că, ulterior pretinsei închideri a dosarului de executare silită nr. x/2019, în baza acelorași titluri executorii și prin intermediul aceluiași executor, creditorul instrumentează o nouă executare silită pentru pretinsa diferență de penalități la care ar fi renunțat, executare care a format obiectul dosarului execuțional nr. x/2020, finalizată prin consemnarea sumei pe care au pretins-o, pentru a se suspenda de drept executarea silită până la soluționarea noii contestații la executare.

Print-o altă critică dezvoltată în cadrul motivului de recurs susținut în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă faptul că instanța de apel a ignorat și a aplicat eronat normele procedurale ale art. 406 și art. 408 C. proc. civ., precum și principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), concluzionând eronat că declarația nr. x ar fi conținut o "renunțare la dreptul subiectiv".

Față de dispozițiile art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., subliniază că disponibilitatea, în cazul actelor procedurale de dispoziție, nu este și nu poate fi absolută, deoarece instanța, în baza rolului activ și în temeiul legii, va supune controlului său aceste acte și nu le va da curs, ci va continua judecata, dacă urmăresc eludarea unor norme de ordine publică.

Menționează că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 sunt norme imperative (prohibitive), de ordine publică având drept scop declarat transpunerea în dreptul național a prevederilor unor directive ale Uniunii Europene, iar, potrivit art. 11 C. civ.: "Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri".

Arată că O.G. nr. 13/2011 este aplicabilă tuturor raporturilor în care părțile stipulează o dobândă remuneratorie sau convențională, constituind o reglementare specială (o limită a libertății de a contracta, în sensul art. 1169 C. civ. și, totodată, o limită a libertății de a dispune, în sensul art. 11 C. civ.); o atare interpretare este conformă cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

În opinia recurenților-reclamanți, față de consecința decăderii expres prevăzute de art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, nu poate opera o pretinsă renunțare la dreptul subiectiv, această interdicție fiind în spiritul legii și limitând cuantumul dobânzii doar în ipoteza expres prevăzută de art. 5 alin. (1) O.G. nr. 13/2011, respectiv în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

Recurenții-reclamanți susțin că validarea de către instanța de apel a unei pretinse renunțări la dreptul subiectiv de a contesta plata unor dobânzi remuneratorii și penalizatoare de peste 10 ori mai mari decât limita permisă de lege, în contra unor dispoziții legale care interesează ordinea publică, nu poate fi făcută decât prin ignorarea completă a rolului activ al instanței, dar și a normelor legale incidente (întrucât o eventuală renunțare era inoperantă în raport de norma citată).

Consideră că raționamentul instanței de apel care validează renunțarea la dreptul subiectiv reprezintă un caz de fraudă la lege, prohibit expres, întrucât o astfel de operațiune (ca negotium iuris) ar fi nulă absolut în sensul art. 1237 C. civ. respectiv, mai exact, renunțarea la dreptul subiectiv nu ar fi altceva decât mijlocul prin care s-ar eluda aplicarea art. 5 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 13/2011, dar și a celorlalte norme imperative în materie de nulitate absolută, incidente în privința unor clauze ale contractelor de împrumut din prezenta cauză.

În consecință, apreciază că instanța de apel a încălcat: principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., principiul dreptului la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ. și art. 6 parag. l și 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 22 alin. (1) și (6) C. proc. civ., precum și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susțin că hotărârea recurată nu este motivată în conformitate cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 6 parag. l din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel nu a stabilit corect situația de fapt la care a aplicat legea și și-a întemeiat soluția pe motive străine de pricină, împrejurare care face imposibilă chiar exercitarea controlului judiciar.

Arată că o mare parte din criticile formulate prin primele două motive de recurs reprezintă argumente ce susțin și incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, precizează că instanța de apel a reținut existența unei pretinse "renunțări la însuși dreptul dedus judecății", în condițiile în care în cursul judecății în primă instanță s-a dat declarația nr. x ce constată expres o "renunțare la judecată", întemeiată pe dispozițiile art. 406 C. proc. civ., și apreciază că această împrejurare constituie un motiv străin de pricină, pe care se fundamentează integral soluția din apel și care a atras aplicarea eronată a mecanismului procedural al art. 408 și următoarele C. proc. civ.

Totodată, apreciază că omisiunea instanței de apel de a analiza prioritar, motivele de nulitate (ineficacitate) a declarației nr. x, ce trebuiau cercetate mai înainte de a-i recunoaște acesteia vreun efect, constituie o încălcare flagrantă a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și o încălcare a dreptului la apărare, a principiului disponibilității, precum și o veritabilă nemotivare a deciziei pronunțate.

Consideră că instanța de apel a reținut eronat o altă situație de fapt decât cea care rezultă în mod vădit din cererile și declarațiile părților, precum și din ansamblul probator al dosarului, ceea ce echivalează cu pronunțarea asupra a altceva decât obiectul învestirii, situație apreciată unanim în jurisprudență drept o nemotivare.

Apreciază că sunt străine de natura cauzei mai multe argumente reținute de către instanța de apel pentru adoptarea soluției pronunțate (presupusa inexistență a unei contestații la executare și presupusa existență a unei "înțelegeri pluripartite", a unei "tranzacții"; "Renunțarea la dreptul pretins, făcută de reclamanți prin act autentificat la notariat, trebuia validată de prima instanță", în condițiile în care, în fata primei instanțe, nu a fost susținută teza unei așa-zise "renunțări la însuși dreptul pretins"; că declarația nr. x ar cuprinde și o "renunțare la drept").

De asemenea, recurenții-reclamanți arată că motivarea de la fila x parag. 1 și 2 din decizia recurată dovedește o veritabilă nemotivare, câtă vreme, ca rezultat al aplicării eronate a art. 408 și următoarele C. proc. civ., acest mecanism este aplicat nelegal și artificial; nu puteau fi ignorate excepțiile de nulitate și critica pe ineficacitate a declarației nr. x, cuprinse în întâmpinarea la apel și în apelul incident, ci acestea trebuiau analizate prioritar, mai înainte de a se da efecte acestei declarații.

Mai susțin și că, în analiza revocabilității sau, după caz, a irevocabilității actului juridic unilateral (declarația nr. x), instanța de apel confundă o parte a raportului juridic (recurentul-pârât) cu un terț (penitus extranei) și, în plus, mai reține și o așa-zisă "bună-credință" a acestuia, în condițiile în care, pe de o parte, activitățile și comportamentul contractual ale acestuia sunt prohibite ope legis, iar, pe de altă parte, acesta nu-și respectă o obligație pe care i-o impune legea (radierea ipotecii), condiționând ridicarea ipotecii de darea declarației nr. x de către recurenții-reclamanți.

Recurenții-reclamanți precizează că instanța de apel a acceptat, de principiu, că declarația autentificată sub nr. x din data de 16 iulie 2020 are aceeași forță juridică ca declarația autentificată sub nr. x din data de 5 august 2020, însă efectele celor două declarații se produc doar cu respectarea siguranței circuitului juridic civil și a drepturilor persoanelor care s-au bazat pe acestea; potrivit art. 15 C. civ.: "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe."

Subliniază că, în realitate, au dat declarația nr. x constrânși de către creditor (recurentul-pârât), pentru a li se permite vânzarea directă a terenului ipotecat și pentru a obține un preț mai bun decât ar fi obținut prin vânzarea la licitație în cadrul executării silite, în condițiile în care aceasta din urmă presupunea costuri suplimentare, iar prețul de vânzare a imobilului ipotecat era de plano subevaluat.

Reiterează susținerea potrivit căreia instanța de apel a reținut în mod greșit situația de fapt, așa cum a fost detaliată atât prin întâmpinare, cât și prin apelul incident, ceea ce conduce la o argumentare a deciziei străină de pricină, dar și la ignorarea completă a unor probe, inclusiv a clarificărilor solicitate cu ocazia dezbaterii apelului și prezintă pe larg circumstanțele în care a intervenit revocarea declarației nr. x, la data de 5 august 2020, prin declarația autentificată sub nr. x, depusă la dosarul cauzei la aceiași dată, împreună cu solicitarea expresă de continuare a judecății, notificată recurentului-pârât prin executor judecătoresc la data de 9 septembrie 2020.

Recurenții-reclamanți apreciază și că instanța de apel a reținut în mod greșit că, procedând în maniera solicitată de creditorul urmăritor, și-ar fi exercitat abuziv drepturile, cu scopul de a vătăma sau păgubi pe acesta, contrar bunei-credințe.

Considerând că, în realitate, recurentul-pârât și-a exercitat abuziv drepturile și a acționat cu rea-credință, recurenții-reclamanți au invocat și faptul că instanța de apel a omis să observe că bunul înstrăinat a fost afectat de dreptul de ipotecă, drept la care nu s-a renunțat decât după primirea sumelor pretinse în contul personal de către recurentul-pârât.

În plus, susțin caracterul contradictoriu al motivării hotărârii recurate în ceea ce privește chestiunea vizând posibilitatea de revocare a actelor juridice unilaterale, în condițiile în care irevocabilitatea are ca scop protejarea intereselor terților de bună-credință, iar creditorul nu poate fi considerat a fi "terț", fiind chiar parte a raportului juridic obligațional, și, în niciun caz, nu poate fi considerat "de bună-credință".

Reafirmă faptul că exercițiul abuziv al drepturilor de către creditorul intimat este evident, iar instanța de apel ar fi trebuit să observe că acesta a emis acordul de radiere a ipotecii doar după primirea în contul personal al sumelor solicitate.

Recurenții-reclamanți apreciază că este contradictorie și motivarea instanței de apel care extinde sfera irevocabilități inclusiv cu privire la pretinsul interes licit și pragmatic al creditorului.

Consideră că este greșit și contradictoriu a se aprecia că un creditor, care, într-un raport juridic care nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, percepe dobânzi remuneratorii de aprox. 35% pe an și respectiv dobânzi penalizatoare de 73% pe an și care solicită imperativ debitorului aflat sub iminența vânzării silite pentru un preț mult inferior valorii de piață, să renunțe la litigiile promovate, manifestă un interes "licit", este o interpretare, în mod egal, greșită și contradictorie.

Subliniază că, în prezența unor dobânzi de camătă, interesul creditorului este în toate cazurile pragmatic – aspect subliniat corect de instanța de apel – însă nu și licit.

Totodată, apreciază că este contradictorie motivarea instanței de apel prin care aceasta a reținut că declarațiile cuprind manifestările de voință ale debitorilor și ale creditorului cu privire la desfășurarea executării silite, aceste manifestări de voință producând efecte juridice și fiind încuviințate, respectiv, valorificate de executor, cu consecința încetării executării silite ca urmare a stingerii debitului prin virarea unei părți din suma obținută de terțul cumpărător în contul de consemnare al executorului; această constatare a instanței de apel contrazice flagrant principiul legalității executării silite, ce nu poate fi anihilat de principiul disponibilității, pentru a susține că părțile ar avea libertatea absolută de voință de a condiționa un anumit curs al executării silite sau de a impune renunțări de orice natură.

Recurenții-reclamanți arată și că, admițând - ad absurdum - că s-ar afla în prezența unei renunțări la "dreptul subiectiv", instanța de apel a ignorat chiar manifestările exprese ale creditorului care nu a susținut până în faza apelului, teza unei renunțări la dreptul subiectiv; astfel, raționamentul instanței de apel este contrazis flagrant și de poziția procesuală a recurentului-pârât, astfel cum rezultă din circumstanțele cauzei la care fac referire în cuprinsul cererii de recurs.

Subliniază că, dacă oricare dintre părți, în special recurentul-pârât, ar fi avut reprezentarea că a solicitat sau a obținut o renunțare la "dreptul subiectiv", ar fi susținut-o expres și, eventual, nu ar fi negat posibilitatea încheierii unei tranzacții, ci ar fi confirmat existența tranzacției deja încheiate, având ca efect renunțarea la dreptul subiectiv.

De asemenea, apreciază că instanța de apel a reținut în mod eronat și contradictoriu că ne-am afla în prezența unei tranzacții complexe, fiind evident că declarația nr. x este privită și analizată nu individual, ci ca parte a unei înțelegeri complexe.

Subliniază că există contradicție între considerentele care rețin pretinsa înțelegere cu caracter complex și cele care susțin sumar că declarația nr. x cuprinde și următoarea precizare expresă: "Totodată, declarăm că renunțam la înaintarea ulterior închiderii dosarului de executare nr. 202/2019, a oricărui litigiu ce privește contractele mai sus indicate", cu consecința că renunțarea la dreptul pretins, făcută de reclamanți prin act autentificat la notariat, trebuia validată de prima instanță.

De asemenea, apreciază că raționamentul curții de apel nu este nici argumentat și nici detaliat în raport de susținerile pe care le-au formulat și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, din care reiese că declarația nr. x nu a reprezentat o manifestare liberă de voință și neviciată și, cu atât mai puțin, nu a reprezentat o renunțare la dreptul subiectiv de a refuza plata dobânzilor remuneratorii și penalizatoare pretinse și obținute de creditor cu încălcarea legii și ordinii publice.

Mai arată că, deși a apreciat în mod greșit că drepturile creditorului ar fi afectate urmare a revocării, instanța de apel nu precizează în niciun fel cum sunt sau cum ar fi afectate drepturile dobânditorului de bună-credință (terțul cumpărător).

În opinia recurenților-reclamanți, a admite că, dincolo de primirea sumelor pretinse cu rea-credință și sub amenințarea executării silite, creditorul ar avea dreptul să condiționeze în orice mod un eventual acord de vânzare (așa cum reține instanța de apel) sau că ar face o concesie prin emiterea declarației de radiere a ipotecii ulterior primirii sumelor pretinse, înseamnă o deturnare a legii de la scopul ei.

Învederează că, față de existența unor cauze de nulitate absolută, un creditor nu poate impune orice tip de renunțare, iar radierea dreptului de ipotecă după primirea sumei garantate, reprezintă o obligație și nu un drept, potrivit art. 2.419 C. civ. or, asupra acestor susțineri, instanța de apel a omis să se pronunțe.

Totodată, recurenții-reclamanți apreciază că este străin de pricină și argumentul prin care instanța de apel a arătat că "înțelegerea pluripartită intervenită pe parcursul executării silite, în al cărei conținut intră și declarația x, nu putea fi desființată unilateral de una dintre părți, în speță debitorii, fără ca aceasta să formuleze măcar o contestație la executare".

În plus, susțin că este evident că, dacă instanța de apel – în virtutea rolului activ și al disponibilității – ar fi pus în discuția părților existența unei contestații la executare împotriva încheierilor D. din 16 iulie 2020, ar fi concluzionat că actele de executare au fost contestate tocmai sub aspectul lipsei acordului cu privire la plata sumei de 3.800.000 euro și încheierea unei tranzacții, motivat de imposibilitatea confirmării nulității absolute, menționându-se expres că nu a existat niciun acord însușit privind plata nelegală a sumei menționate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În plus, apreciază că se încadrează în sfera de aplicare a acestui motiv de casare și ipoteza în care instanța nu a aplicat normele sau principiile de drept substanțial incidente, prin raportare la situația de fapt stabilită în cauză, cu atât mai mult cu cât partea/părțile s-au referit în mod explicit la ele sau chiar în aplicarea principiului înscris în art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire".

Raportat la reglementarea "renunțării la judecată" și a "renunțării la dreptul subiectiv" (pe care o expun în cuprinsul cererii de recurs), recurenții-reclamanți consideră că declarația nr. x nu conține o renunțare la dreptul subiectiv, iar în măsura în care conține o renunțare, o astfel de renunțare nu este valabil dată, fiind lovită de nulitate absolută, în principal pentru încălcarea unor dispoziții legale imperative instituite pentru ocrotirea unui interes general [art. 1247 alin. (1) C. civ..].

Susțin recurenții-reclamanți că instanța de apel a interpretat eronat că ultima frază din declarația nr. x ("Totodată, declarăm că renunțăm la înaintarea ulterior închiderii dosarului de executare nr. 202/2019, a oricărui litigiu ce privește contractele mai sus indicate") ar viza "o renunțare expresă la dreptul pretins în prezenta acțiune" și, ca atare, a calificat declarația nr. x ca fiind o renunțare la drept, iar nu o renunțare la judecată.

Arată că, în speță, instanța de apel a considerat în mod greșit că ne aflăm în situația în care părțile ar putea confirma sau renunța la dreptul subiectiv de a invoca o cauză de nulitate absolută prevăzută ope legis, decurgând din încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, dispoziții pe care, de altfel, a refuzat să le analizeze.

Totodată, afirmă că instanța de apel nu putea limita cercetarea actului (declarația în discuție) doar la efectele acestuia, fiind obligată să se asigure că și sub aspectul încheierii acestuia au fost respectate cerințele legii, având în vedere că, potrivit art. 1325 C. civ., actul juridic unilateral trebuie să respecte dispozițiile legale privitoare la încheierea contractelor.

Mai invocă și că instanța de apel a ignorat toate susținerile formulate cu privire la neîndeplinirea cerințelor art. 2273 alin. (1) coroborat cu art. 1225 alin. (2) si (3), cu art. 1226 alin. (2), cu art. 1236, dar și cu art. 1237 C. civ., aplicabile în mod egal pretinsului act juridic unilateral, și nici nu motivează de ce nu le reține sau de ce le înlătură.

Apreciază că, instanța de apel, concluzionând că s-ar afla în prezența unei "tranzacții complexe pluripartite", a ignorat toate apărările pe care le-au formulat în legătură cu lipsa oricărei tranzacții (în sensul dispozițiilor art. 2267 și următoarele C. civ.); prin întâmpinarea depusă în apel, au arătat și că valabilitatea și efectele declarației de renunțare nr. x ar fi trebuit apreciate de instanță și în raport de dispozițiile art. 11 C. civ.

Totodată, arată că, deși instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1325 C. civ., dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, a omis să analizeze încheierea și efectele declarației nr. x prin prisma cerințelor prevăzute de art. 1179, art. 1225, 1236-1238 C. civ., texte care reglementează condițiile de validitate a contractelor, și nu a analizat nici excepția de nulitate relativă (vicierea consimțământului prin violență), invocată prin întâmpinarea la apel.

Mai susțin recurenții-reclamanți că instanța de apel, în interpretarea și aplicarea textelor legale menționate, nu a verificat scopul mediat urmărit de părți prin emiterea declarațiilor nr. x, nr. 499 și nr. 1020, respectiv intenția reală și determinantă a părților, ci a analizat scopul imediat așa cum a fost reținut tocmai prin actele de executare și încheierile D., contestate în dosarele care vizează contestațiile la executare (dosarele conexate la dosarul civil nr. x/2019).

Consideră că instanța de apel, în mod nelegal, a decis că există un "scop licit și pragmatic" în privința creditorului urmăritor, atunci când, condiționând emiterea acordului de vânzare, a urmărit doar să-și prezerve folosul nelegal decurgând din perceperea de dobânzi remuneratorii și penalizatoare cu mult peste limita maximă permisă de dispozițiile O.G. nr. 13/2011 și, totodată, a aplicat greșit dispozițiile art. 408 C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 1179, art. 1225, art. 1236-1238, art. 1216 și următoarele C. civ., neanalizând scopul părților la emiterea declarației nr. x, prin raportare la cerințele de validitate a contractului și intenția lor reală.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți susțin că, instanța de apel nu a analizat existența cauzei ilicite și frauda la lege prin raportare la circumstanțele în care a fost emisă declarația nr. x, or, motivele de nulitate pe care le-au invocat nu sunt ulterioare încheierii actului juridic, ci contemporane cu nașterea actului juridic.

Subliniază că aspectele deduse judecății în prezentul dosar (care vizează, printre altele, o nulitate absolută expresă declarată conform O.G. nr. 13/2011 pentru încălcarea unor norme imperative, de ordine publică) nu sunt susceptibile de confirmare, renunțare și/sau conversiune, în conformitate cu dispozițiile art. 1247 C. civ.

Arată că, instanța de apel, considerând eronat că, în cauza de față, partea are libertatea de a renunța la dreptul subiectiv, a validat în realitate un comportament nelegal, nici C. civ. și nici O.G. nr. 13/2011 nepermițând părților ca, prin voința lor, să se sustragă, în raport