ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 761/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 la data de 12.10.2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de împrumut de consumație având încheierea de autentificare nr. x/10.03.2017, încheiat la C., pentru cauză ilicită în ceea ce privește clauza contractuală menționată la art. 3 din contract cu privire la penalitățile contractuale în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere, nulitatea absolută parțială a contractului de împrumut de consumație având încheierea de autentificare nr. x/10.03.2017, încheiat de C., cu privire la cuantumul sumei ce urmează a fi rambursată de către reclamantă, în sensul că suma împrumutată a fost de 5400 euro, iar cuantumul penalităților calculate și incluse până la data de 19.02.2018 este în cuantum de 54.054 euro, urmând ca instanța să facă aplicarea dispozițiilor art. 1541 C. civ. raportat la reducerea cuantumului penalităților de întârziere, cu atât mai mult cu cât prin contractul menționat nu s-a indicat faptul că acestea pot depăși cuantumul debitului datorat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1236 alin. (2), art. 1237, art. 1238, art. 1246-1247, art. 2502 alin. (2) pct. 3, art. 11 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

I.2 Sentința civilă pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București

Prin sentința civilă nr. 6748 din 21 iunie 2019, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

I.3 Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă:

Prin sentința civilă nr. 2319 din 22 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca nefondată.

Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel reclamanta A..

I.4 Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 1241A din 04 octombrie 2021, a admis apelul formulat de apelanta -reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2319 din 22.10.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

A schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea. A constatat nulitatea absolută parțială a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/10.03.2017 la C. în ceea ce privește clauza menționată la art. 3 din contract referitoare la penalitățile de întârziere în valoare de 1 % pentru fiecare zi de întârziere. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6123,91 RON reprezentând taxa judiciară de timbru. A admis cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată din apel. A obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 3061 RON reprezentând taxa de timbru.

I.5 Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1241A a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a arătat că, deși apelanta nu s-a prezentat în instanță, instanța a admis în totalitate probele solicitate de aceasta prin cererea de apel. A mai arătat că, deși apelantei i s-a încuviințat proba cu un martor, aceasta nu a fost în măsură să-1 prezinte și totuși, în lipsa altor probe suplimentare, i s-a admis apelul.

De asemenea, critică faptul că instanța, în mod nelegal, a constatat că au fost încălcate dispozițiile art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 5 din O.G. nr. 13/2011 și a anulat art. 3 din contractul de împrumut. A menționat că în mod corect, instanța de fond a constatat că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 nu sunt incidente în speță, întrucât domeniul său de aplicare privește exclusiv contractele de împrumut cu titlu oneros, iar în cauză este în discuție un contract cu titlu gratuit. Prin urmare, această interpretare greșită a dispozițiilor actului normativ sus-menționat a făcut ca decizia pronunțată să fie nelegală.

Recurentul și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I.6 Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică. Totodată, a invocat și excepția nulității recursului.

Intimata-reclamantă susține că, analizând probatoriul administrat, instanța de apel, în mod corect, a interpretat și aplicat dispozițiile art. 5 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, constatând așadar nulitatea absolută parțială a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/10.03.2017 de C. în ceea ce privește clauza menționată la art. 3 din contract, referitoare la penalitățile de întârziere în valoare de 1% pentru fiecare zi de întârziere. Cu titlu de jurisprudență relevantă în materie, intimata-reclamantă a indicat sentința civilă nr. 873/2017 a Tribunalului Sibiu.

Mai susține că în legătură cu valabilitatea unei asemenea clauze penale în contractele de împrumut s-a pronunțat în recurs în interesul legii și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XI din 24 octombrie 2005.

Totodată, învederează că recurentul nu a dezvoltat motivele pentru care instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea cererii de apel.

De asemenea, arată că, în ceea ce privește susținerea conform căreia apelul a fost admis în ciuda faptului că nu a fost administrată proba testimonială, la o simplă analiză a motivării hotărârii recurate reiese fără putință de tăgadă că probele existente la dosarul cauzei au fost întru totul relevante și pe deplin suficiente pentru clarificarea situației de fapt.

Totodată, intimata-reclamantă invocă și excepția nulității recursului, susținând că simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta în concret în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de lege cu nulitatea cererii.

În consecință, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor expuse de intimata-reclamantă.

Recurentul-pârât susține că întâmpinarea părții adverse este semnată de doamna avocat D., care a depus și în dosarul de apel o împuternicire avocațială, însă nu s-a prezentat niciodată în fața instanței.

De asemenea, susține că întâmpinarea formulată în dosarul de recurs este însoțită de o copie a unei împuterniciri avocațiale în cuprinsul căreia este menționat numele domnului avocat E., însă nu se face dovada că acesta face parte din Cabinetul individual de avocat al primului avocat.

Prin urmare, solicită să se pună în vedere avocatului care se prezintă în instanță să prezinte o copie a contractului de angajament pentru a se verifica cu cine a încheiat intimata contract de asistență juridică.

În ceea ce privește întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, recurentul-pârât susține că aceasta a indicat o anumită practică judiciară, fără a detalia motivele pentru care recursul nu este fondat.

Totodată, învederează că a precizat în mod clar în motivele de recurs că motivul de casare este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) corob. cu art. 5 din O.G. nr. 13/2011 și a anulat art. 3 din contractul de împrumut.

În ceea ce privește proba testimonială admisă dar neadministrată de instanță, consideră că atât timp cât instanța a considerat-o ca fiind o probă utilă în favoarea apelantei, neadministrarea ei din culpa apelantei dovedea lipsa de sinceritate a acesteia, cât și lipsa de sinceritate a celorlalte susțineri.

În concluzie, recurentul-pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Procedura de filtru

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reținut că partea are deschisă calea de atac a recursului, că aceasta a fost promovată în termen, precum și că a fost legal timbrată.

Prin încheierea de ședință din data de 13 decembrie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A., a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1241A din 4 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 9 mai 2023, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În mod prealabil, Înalta Curte constată că la fila x, se regăsește transmisă prin e-mail împuternicirea care atestă datele avocatului ce reprezenta la acea dată partea intimată reclamantă, iar apartenența acestuia la cabinetul de avocat menționat rezultă din chiar cuprinsul împuternicirii, împuternicire ce potrivit art. 126 alin. (1) din Statutul Profesiei de Avocat se eliberează în baza contractului de asistență juridică pentru a face dovada acestuia în raport cu terții. Așadar, criticile recurentului pârât din răspunsul la întâmpinare pe care le-a formulat în acest sens sunt nefondate.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Faptele relevante recursului de față, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond, sunt, pe scurt, următoarele:

La data de 10 martie 2015, între părți a intervenit contractul de împrumut de consumație autentificat sub nr. x de către notarul public F. din cadrul C., contract prin care recurentul-pârât B. a acordat cu titlu de împrumut intimatei-reclamante A. suma de 5400 euro, pe o durată de 6 luni începând din data de 01 martie 2015, respectiv până la data de 31 august 2015, data de restituire fiind 01 septembrie 2015.

În contract, la art. 3 - "Natura contractului", s-a menționat că "Prezentul împrumut este cu titlu gratuit, nu se percepe nicio dobândă", iar la art. 3 - "Penalități" s-a menționat că "Dacă împrumutatul nu restituie suma de 5400 euro la data de 01.09.2015 atunci acesta va suporta penalități de 1% pentru fiecare zi de întârziere".

Prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă din prezenta cauză a solicitat în cuprinsul primului capăt de cerere, nulitatea clauzei penale prevăzute de art. 3 din contractul de împrumut autentificat sub nr. x din 10 martie 2015 pentru cauză ilicită, susținând că nici una dintre părți nu a fost de bună-credință la semnarea contractului. Astfel, reclamanta a semnat contractul fără acordul soțului, iar pârâtul a inserat în contract o penalitate cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 13/2011.

Instanța de fond, respectiv Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a considerat nefondată acțiunea formulată de reclamanta A., cu argumentarea că inserarea unei clauze penale prin care a fost prevăzută o penalitate de 1% pe zi de întârziere în cazul în care împrumutatul nu restituie suma împrumutată la termenul stabilit nu este ilicită. Totodată, a reținut că O.G. nr. 13/2011 nu este incidentă în raportul juridic încheiat între părți, întrucât domeniul de aplicare al acesteia privește exclusiv contractele de împrumut cu titlu oneros (cu dobândă remuneratorie sau penalizatoare), iar în speță contractul de împrumut este fără dobândă, astfel cum părțile au prevăzut expres în art. 3.

Instanța de apel, în schimb, a apreciat sub un prim aspect, că O.G. nr. 13/2011 nu face vreo distincție între contractele de împrumut cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit și că actul juridic încheiat între părți reprezintă un contract cu titlu gratuit prevăzut însă, cu dobândă penalizatoare, O.G. nr. 13/2011 nu face distincție sub aspectul dobânzii, astfel că prevederile acesteia sunt incidente în prezenta cauză. De asemenea, a mai reținut instanța de apel și faptul că este ilicită clauza inserată în contractul de împrumut încheiat de părți, întrucât penalitatea de întârziere de 1% pe zi depășește cu mai mult de 50% dobânda legală pe an, în cauză fiind incidente astfel dispozițiile art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În aceste coordonate, recurentul-pârât a reproșat instanței de apel greșita interpretare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 din O.G. nr. 13/2011, critică arondată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

În fundamentarea acestei critici, consideră recurentul-pârât că instanța de fond în mod corect a constatat că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 nu sunt incidente în speță, întrucât domeniul său de aplicare privește exclusiv contractele de împrumut cu titlu oneros, iar în cauză este în discuție un contract cu titlu gratuit.

Potrivit argumentelor expuse în decizia recurată, instanța de recurs observă că instanța de apel a calificat penalitatea de 1% pe zi de întârziere stabilită de părți în contractul de împrumut pe care l-au încheiat ca fiind de fapt o dobândă penalizatoare.

Așadar, având în vedere această calificare juridică a instanței de apel, precum și faptul că această statuare ține de interpretarea contractului încheiat între părți, instanța de recurs nu mai poate reevalua acest aspect, fiind obligată, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., să se grefeze pe situația de fapt stabilită definitiv de instanța de apel.

Practic, se observă că de fapt, prin ansamblul criticilor din recurs, recurentul pârât dorește ca de fapt, instanța de recurs să reinterpreteze probele administrate cauzei, să reevalueze situația de fapt, pentru a ajunge la concluzia că voința părților contractante a fost alta decât cea înscrisă în cadrul contractului civil referitor la dobânda penalizatoare.

Acest fapt este prohibit însă, în recurs, deoarece potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai reglementează în cadrul reglementării art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunțată din vechiul cod de procedură) concluzia că greșita calificare a unui act juridic nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa.

Din această perspectivă expusă, se constată de către prezenta instanță de recurs faptul că criticile de acest gen nu pot fi subsumate nici motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum greșit a invocat recurentul, calificarea juridică a conținutului concret al unui act civil nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanțelor devolutive ale fondului cauzei.

Prin urmare, grefat pe situația de fapt stabilită, ilustrată anterior, instanța de recurs apreciază că motivul de recurs invocat de recurentul-pârât este nefondat, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate cu recurs, în cauză s-a realizat de către instanța de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, sub un prim aspect, se impune a se menționa faptul că, pe lângă prevederile legale din C. civ. referitoare la cuantumul legal al daunelor-interese în materie de obligații pecuniare, există și norme speciale în materie, în acest sens avându-se în vedere, în principal, Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești. Acest act normativ prevede la art. 1 următoarele:

"(1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. (2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie. (3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare. (4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanță privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare. (5) Prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului."

Prin art. 2 din același act normativ se prevede că "În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală", iar art. 3 alin. (1)-(2) statuează următoarele:

"(1) Rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României. (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale."

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 din ordonanța menționată "(1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. (2) Orice clauză prin care se încalcă dispozițiile alin. (1) este nulă de drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. (3) Valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării".

Înalta Curte constată că O.G. nr. 13/2011 stabilește reguli suplimentare în raport cu cele cuprinse în C. civ.. Astfel, o primă regulă ar fi aceea a evaluării daunelor-interese în materie de obligații pecuniare. Această evaluare trebuie să țină seama de clasificarea legală a acestora în dobândă legală remuneratorie (dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii scadenței obligației - art. 1 din O.G. nr. 13/2011) și dobândă legală penalizatoare (dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență - art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011).

O a doua regulă este aceea că dobânda legală (adică dobânda aplicabilă în toate situațiile în care părțile nu au prevăzut cuantumul dobânzii) este stabilită de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, astfel: 1. rata dobânzii legale remuneratorii este egală cu a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României; 2. rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale; 3. în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ., rata dobânzii legale se stabilește potrivit celor două reguli prezentate mai sus, diminuat cu 20%; 4. în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

A treia regulă este că părțile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru sumele datorate în baza contractului dintre ele (art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011) cu anumite limite: 1. în cazul obligațiilor pecuniare izvorâte din orice alte raporturi, altele decât cele legate de exploatarea unei întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) C. civ. (adică în raporturi civile, iar nu comerciale), dobânda convențională nu poate depăși cu peste 50% dobânda legală. În cazul nerespectării acestei limite, sancțiunea este drastică, ea presupune decăderea totală a creditorului din dreptul de a pretinde dobânzi, deci chiar și din dreptul de a pretinde dobânda legală (art. 5 din Ordonanță); 2. rata dobânzii convenționale trebuie stabilită prin act scris; în caz contrar, creditorul nu va avea dreptul decât la dobânda legală (art. 6 din Ordonanță); 3. în principiu, este interzisă capitalizarea dobânzii sau anatocismul (art. 8 alin. (1) din Ordonanță), de la această prohibiție existând însă, și unele excepții importante; 4. plata anticipată a dobânzilor este permisă numai în condițiile art. 7 din O.G. nr. 13/2011, adică pentru cel mult 6 luni și nu este supusă restituirii indiferent de fluctuațiile dobânzii legale survenite ulterior momentului plății.

Dând eficiență acestor considerații cu caracter teoretic în speța prezentă dedusă judecății, instanța de recurs remarcă în mod convergent instanței de apel că într-adevăr dispozițiile O.G. nr. 13/2011 nu fac distincție după cum contractul este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ci instituie un mecanism unitar de aplicare a dobânzii. Or, cât timp în contract există prevăzută dobânda penalizatoare, iar instanța de apel a stabilit că actul juridic intervenit între părți (contractul de împrumut) a fost unul cu titlu gratuit, un contract cu titlu gratuit putând avea prevăzută o dobândă penalizatoare, atunci acest act normativ este aplicabil, astfel cum în mod just s-a reținut prin decizia recurată.

De asemenea, instanța de recurs observă că prevederile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din aceeași ordonanță, la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu mai mult 50% pe an.

Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a unor dobânzi penalizatoare al căror cuantum depășește dobânda legală cu mai mult 50% pe an.

În recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 123 din 09 februarie 2006), s-a pronunțat relevant pentru speța prezentă, statuând că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că este nulă absolut pentru cauză ilicită clauza menționată la art. 3 - Capitolul penalități din contractul de împrumut încheiat între părțile din prezenta cauză, având în vedere că prin acest contract a fost stabilită o dobândă penalizatoare de 1% pe zi care depășește cu mai mult de 50% dobândă legală stabilită pentru anul 2017.

În virtutea tuturor acestor argumente expuse, prezenta instanță de recurs apreciază că în cauză, nu au fost încălcate de către instanța de apel, prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În privința criticii referitoare la faptul că, deși apelanta nu s-a prezentat în instanță, instanța a admis în totalitate probele solicitate de aceasta prin cererea de apel și deși apelantei i s-a încuviințat proba cu un martor, aceasta nu a fost în măsură să-1 prezinte și totuși, în lipsa altor probe suplimentare, i s-a admis apelul, Înalta Curte constată că prevederile art. 255 și urm. C. proc. civ. nu impun prezența obligatorie a părții procesuale ce a propus în mod legal o probă, la termenul de dezbatere a încuviințării probelor.

În egală măsură, evaluarea situației de fapt a unei cauze se realizează de către instanța de judecată potrivit art. 264 C. proc. civ.:

"Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare".

Așadar, neadministrarea unei probe propuse de o parte și încuviințate de instanță își are repercusiuni asupra stabilirii situației de fapt a cauzei, stabilire la care proba respectivă nu va mai contribui, Legiuitorul nu impune prezumții de lipsă de sinceritate a părții ce a propus proba, în cazul în care ea nu este administrată cauzei.

Din această perspectivă, criticile în acest sens, întemeiate corect pe prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în referire la normele procesuale enunțate, calificare pe care instanța de recurs o poate realiza în temeiul art. 489 C. proc. civ., sunt și ele nefondate.

Așadar, nefiind incidente în cauză motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 8 C. proc. civ. în referire la normele de drept substanțial invocate în calea de atac formulată, dar și cele de ordin procesual menționate supra, instanța de recurs conchide în sensul caracterului nefondat al prezentului recurs, date fiind prevederile art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1241A din 4 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 mai 2023.