ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1350/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, la data de 10.02.2021, sub nr. de dosar x/2021 s-a solicitat: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 184.045,6 euro (în echivalent RON, 897.130,28 RON la data introducerii cererii) cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul produs prin neexecutarea obligațiilor B. rezultate din Contractul de închiriere nr. x/19.09.2019 și actualizarea acestei sume cu rata inflației de la data de 15.12.2020 și până la data plății efective a sumelor acordate de instanță; 2. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 897.130,28 RON, de la data de 15.12.2020 până la data introducerii cererii de chemare în judecată în cuantum de 13.157,31 RON și ulterior, până la data plății efective a sumelor acordate de instanță; 3. obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Pârâta a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamatei-pârâte la plata sumei de 87783,1485 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pârâtei-reclamante prin ruperea negocierilor cu privire la finalizarea contractului cu încălcarea principiului bunei-credințe.

Prin sentința civilă nr. 47/11.02.2022 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta reclamantă B. S.R.L..

Totodată, s-a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 905/2022 din 14 octombrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea situației de fapt și soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta a susținut că înțelege să critice decizia instanței de apel în sensul aplicării greșite de către instanța de fond a normelor de drept material, care reglementează interpretarea contractului, precum și operarea clauzei penale, dar și interpretarea și aplicarea greșită în sensul restrângerii nepermise a art. 8.1 lit. a), propoziția finală, ipoteza a 2-a coroborat cu art. 8.1. lit. a) partea introductivă și art. 3.4 din Contract, contractul reprezentând legea părților.

Sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept substanțial în privința aplicabilității clauzei de penalități, recurenta a susținut următoarele:

Instanța de apel a menținut soluția instanței de fond în privința cererii recurentei, considerând că nu există o clauză penală contractuală care să vizeze și neîndeplinirea obligației esențiale de predare a imobilului la împlinirea termenului limită de 7 luni, ci doar neîndeplinirea obligației de remediere a viciilor/defectelor majore/neconformităților de utilizare a imobilului constatate fie cu ocazia predării efective a imobilului prin Procesul-verbal de predare primire la data predării, fie cu ocazia verificării spațiului închriat ce avea loc cu cel puțin 15 zile înainte de data predării.

În acest fel instanța de apel a restrâns în mod nepermis și greșit aplicabilitatea clauzei penale - prin raportare la un pretins caracter specializat al acesteia - strict nu în privința celor două aspecte menționate anterior, restricționând acordarea de daune-interese moratorii cuantificate anticipat tocmai pentru neîndeplînirea obligației esențiale de predare a imobilului, în contra voinței reale a părților, deci cu încălcarea normelor privind interpretarea contractului și a dispozițiilor contractuale.

În lumina dispozițiilor prevăzute în partea introductivă și partea finală, a 2-a ipoteză a art. 8,1 lit. a) din contract, precum și a clauzei 3.4 din contract, recurenta a susținut că va demonstra greșita interpretare și aplicare de către Curtea de Apel Bacău a normelor de drept substanțial incidente.

În acest sens, în ceea ce privește temeinicia cererii de reparare a prejudiciului produs prin fapta culpabilă a societății B., prin raportare la penalitățile stabilite contractual și cu privire la interpretarea corectă a contractului, recurenta a susținut că obligația esențială a societății B. față de recurentă era de a construi, de a asigura folosința asupra spațiului închiriat, care urma să se construiască, și de a preda acest spațiu în stare corespunzătoare de folosință în termen de 7 luni de la data încheierii contractului de închiriere (20.04.2020). În mod corelativ, obligația esențială a recurentei era de a achita chiria și celelalte sume în sarcina sa, de la data predării spațiului către acesta.

Amintind dispozițiile art. 3.4 teza a 4-a și a 5-a din contract, care prin voința părților instituie un pact comisoriu de ultim grad, în condițiile art. 1553 și 1554 C. civ., și art. 3.4. teza a 2-a din contract privitoare la cauzele de prelungire a termenului de 7 luni, recurenta a conchis că, per a contrario, ivirea altor cauze de întârziere în predare sunt imputabile proprietarului, care va fi penalizat contractual.

Cu privire la obligarea B. la plata sumelor reprezentând daune-interese din neexecutarea culpabilă a obligației societății B. de a preda spațiul închiriat, recurenta a susținut că a invocat art. 8.1 lit. a) coroborat cu art. 3.4 din Contract, prin raportare la conținutul acestora, interpretarea a contrario evidențiată anterior, precum și la art. 1322, 1350, 1518 și 1530 - 1549 C. civ.

Recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit cele două clauze contractuale, omițând să constate că penalitatea contractuală, constând în dublul chiriei zilnice pentru fiecare zi de întârziere, era incidentă în temeiul art. 8.1. lit. a), partea centrală coroborată cu art. 8.1 lit. a), propoziția finală, teza 1 (pentru cazul neremedierii viciilor/defectelor majore/neconfirmităților de utilizare) și în temeiul art. 8.1 lit. a), partea introductivă coroborat cu art. 8.1, propoziția finală, teza a 2-a - pentru situația nepredării spațiului închiriat în termenul de 7 luni prevăzut la art. 3.4.

Instanța de apel își sprijină întregul raționament juridic pe caracterul specializat al clauzei penale, în ideea că părțile nu ar fi înțeles să dea efectivitate clauzei penale și în ipoteza unei neexecutări totale - deci în caz de nepredare în niciun fel a imobilului -, ci doar în caz de predare neconformă.

Celălalt caz în care se aplica penalitatea era neremedierea viciilor, reglementată tot în art. 8.1 lit. a), partea centrală coroborate cu art. 8.1 lit. a), propoziția finală, teza 1.

Suntem astfel în situația în care prejudiciul suferit de A. a fost evaluat convențional pentru mai multe cazuri alternative de încălcare a contractului, unul dintre ele fiind exact situația nerespectării termenului de predare (unicul termen de predare) de 7 luni de la data încheierii contractului.

Totodată, raționamentul instanței de apel ignoră regulile simple de interpretare a clauzelor unui contract, recurenta redând dispozițiile art. 1266 C. civ. și art. 1267 din același cod și prezentând concluziile sale ce rezultă din metoda de interpretare a contractului.

Cu privire la solicitarea de obligare la plata dobânzii legale penalizatoare, recurenta a arătat că societatea B. era de drept în întârziere cu privire la plata daunelor-interese, relevant fiind art. 2 pct. 15 din contract.

Astfel, la data operării rezilierii, societatea B. datora daune-interese în cuantum de 184.045,6 euro, pentru 232 zile de întârziere, B. fiind de drept în întârziere cu privire la depășirea termenului de predare a imobilului.

Potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, societatea B. datorează și sumele reprezentând actualizarea daunelor cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare, din ziua următoare expirării termenului de plată de 5 zile acordat de recurentă (termenul de plată împlinindu-se pe 14.12.2020) până la data plății efective a sumelor.

Printr-o altă critică recurenta a susținut încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, recurenta a criticat omisiunea Curții de Apel Bacău de a recalifica în apel asupra considerentelor, motivul său de apel referitor la faptul că nu a operat suspendarea de drept a termenului de predare a imobilului în timpul stării de urgență din 2020 - dacă ar fi să considerăm că aceste considerente ale instanței de fond nu fundamentau totodată și soluția asupra respingerii pretențiilor noastre.

Însă, recurenta a arătat că, indiferent de amplasarea în corpul hotărârii, considerentele instanței de fond referitoare la suspendarea obligației de predare erau considerente ce puteau eventual fundamenta soluția de respingere a cererii sale, iar nicidecum argumente de respingere a cererii reconvenționale a societății B..

Relația dintre pretențiile recurentei, motivare și soluție a urmat această logică - pretenții derivând din neexecutarea contractului, analizarea condițiilor de angajare a răspunderii contractuale, cuantificarea prejudiciului.

Instanța de fond (iar cea de apel a menținut raționamentul), a concluzionat că societatea B. răspunde contractual, că recurenta este îndreptățită la repararea unui prejudiciu, dar că acesta nu a fost dovedit, în lipsa unei clauze penale aplicabile acelei obligații neexecutate.

Or, în cadrul stabilirii faptei ilicite, instanța a analizat și la ce dată a fost săvârșită această faptă ilicită, tocmai prin stabilirea termenului la care trebuia predat imobilul, conform art. 3.4 din contract. Iar instanța de fond a stabilit că termenul fusese suspendat pe perioada stării de urgență, astfel că fost prelungit cu 2 luni.

Cererea reconvenționaiă a societății B. viza acordarea de daune-interese pentru o obligație legală, iar nu contractuală, de bună-credință în negocierile pentru încheierea unui act adițional la contract, deci fără nicio legătură cu stabilirea datei la care se împlinea termenul de predare a imobilului.

Din această perspectivă, recurenta a considerat că argumentele instanței de fond, referitoare la suspendarea termenului de predare a imobilului, susțineau eventual soluția de respingere a pretențiilor sale, iar nu soluția asupra cererii reconvenționale a B..

Instanța de apel nu a luat în calcul aceste aspecte, ci a stabilit, fără a pune în discuția părților, că motivul său de apel nu are legătură cu respingerea cererii de chemare în judecată și că recurenta nu a atacat soluția asupra cererii reconvenționale a B. (deși nici nu aveam interes să atacăm soluția).

Cu toate acestea, instanța de apel ar fi trebuit să pună în discuția părților acest aspect pur procedural și mai mult decât atât, dacă instanța de apel a hotărât să lege acest motiv de apel de soluția asupra cererii reconvenționale a B., ar fi trebuit să pună în discuția părților recalificarea acestui motiv de apel în apel asupra considerentelor - ce ar fi susținut această soluționare a reconvenționalei.

Or, a susținut recurenta, instanța a procedat într-o manieră confuză, înlocuind practic considerentele instanței de fond cu propriile considerente asupra acestui chestiuni, dar fără a pune în discuția părților recalificarea apelului său în aceea de apel asupra considerentelor - din moment ce critica a fost găsită întemeiată.

Pentru aceste argumente, recurenta a considerat că instanța de apel a încălcat normele de procedură ce impun supunerea discuției părților a tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept invocate și pronunțarea unei hotărâri numai pe baza motivelor și explicațiilor care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a considerat că instanța a încălcat și prevederile art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., prin omisiunea de a pune în discuția părților recalificarea motivului de apel al reclamantei vizând lipsa suspendării de drept a termenului de predare a imobilului în timpul stării de urgență din 2020, într-un apel asupra considerentelor ce au susținut soluția de respingere a cererii reconvențional a B..

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului ca tardiv, iar, în subsidiar, a solicitat anularea recursului, întrucât nu se încadrează în nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în alt subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat; de asemenea, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, recurenta a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, în ședința publică din 24 mai 2023, avocatul intimatei-pârâte a arătat că nu mai susține excepția tardivității recursului, invocată prin întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, în raport de art. 489 C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că din expunerea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii de recurs rezultă critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Observând conținutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deși marea majoritate a criticilor expuse de recurenta-reclamantă aduc în dezbatere chestiuni privind probele și situația de fapt, există și anumite critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanța de recurs, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv cele prin care se susține încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Criticile recurentei-reclamante prin care se invocă nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., respectiv art. 22 alin. (2) și (4) din același cod, prin aceea că instanța de prim control judiciar a omis să recalifice în apel asupra considerentelor, motivul său de apel referitor la faptul că nu a operat suspendarea de drept a termenului de predare a imobilului în timpul stării de urgență din 2020 și a stabilit, fără a pune în discuția părților, că motivul său de apel nu are legătură cu respingerea cererii de chemare în judecată, iar, recurenta nu a atacat soluția asupra cererii reconvenționale a intimatei B., dar și prin aceea că nu s-a pus în dezbaterea contradictorie a părților recalificarea acestui motiv de apel, într-un apel asupra considerentelor ce au susținut soluția de respingere a cererii reconvenționale a intimatei B., nu pot fi primite.

Astfel, se reține că, potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ., "instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate", iar, potrivit alin. (6) din același cod, "instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

De asemenea, art. 22 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc", iar alin. (4) al aceluiași text de lege stabilește că"judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă."

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 și 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluțiunii în apel, a pus în discuția părților toate aspectele relevante pentru soluționarea cauzei, în condițiile în care părțile au fost legal citate și au avut posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate.

Instanța de apel și-a exercitat atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăți anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialității nu trebuie să însemne întotdeauna și în mod necesar că instanța este obligată să pună în mod expres și direct în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părțile să aibă, în concret, posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanțele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părții.

În speță, instanța de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar și al întâmpinării, a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

Mai mult, prin încheierea de dezbateri din 16 septembrie 2022, când cauza a rămas în pronunțare, avocatul intimatei B. S.R.L., actualmente C. S.R.L., cu privire la cererea de apel formulată de reclamanta A., a solicitat respingerea căii de atac, iar în legătură cu argumentul invocat de apărătorul advers, referitor la suspendarea termenului, a subliniat că acesta ține de considerentele legate de respingerea cererii reconvenționale și nu de respingerea cererii de chemare în judecată.

Astfel, se constată că aspectele avute în vedere de instanță la soluționarea cererilor de apel au fost cunoscute de apelantă, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept invocate de părți în cererile lor deduse judecății în apel, părțile au fost legal citate la toate termenele de judecată, iar reclamanta a avut astfel posibilitatea de a-și expune susținerile, inclusiv, prin depunerea de concluzii scrise.

Prin urmare, nu se poate reține o nesocotire a principiului contradictorialității garantat de art. 14 alin. (5) și (6) din C. proc. civ.

Judecătorul și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanța a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză, inclusiv a înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar.

Este de amintit, în acest punct al analizei, și conținutul reglementării care se regăsește în primul alineat al aceluiași art. 22, anume aceea că "judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile".

Astfel, cât privește stabilirea de către instanța de prim control judiciar a faptului că motivul de apel al reclamantei nu are legătură cu respingerea cererii de chemare în judecată și că aceasta nu a atacat soluția asupra cererii reconvenționale a intimatei B., dar și cât privește susținerea privind înlocuirea considerentelor instanței de fond cu propriile considerente, respectiv recalificarea apelului său în apel asupra considerentelor, din moment ce critica a fost găsită întemeiată, apreciate de recurenta-reclamantă ca nefiind puse în discuția contradictorie a părților, Înalta Curte reține că, în realitate, aspectele legate de această statuare constituie o componentă a raționamentelor logico-juridice prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Or, chestiunea legată de stabilirea acestui aspect nu reprezintă un element pe care instanța era obligată să îl pună în discuția contradictorie a părților, fiind doar o componentă a procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiului iura novit curia (judecătorul cunoaște legea), care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și care se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Pe cale de consecință, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității, câtă vreme nu există o obligație a judecătorului de a pune, în discuția contradictorie a părților, componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată.

Principiile invocate de recurenta-reclamantă au fost respectate de instanța de apel, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 20 din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege".

Așa fiind, instanța de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanța de apel a principiilor rolul activ al judecătorului și contradictorialității, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte subliniază că, în speță, critica recurentei potrivit căreia instanța de prim control judiciar a omis să recalifice în apel asupra considerentelor, motivul său de apel referitor la faptul că nu a operat suspendarea de drept a termenului de predare a imobilului în timpul stării de urgență din 2020 și a stabilit, fără a pune în discuția părților, că acest motiv de apel nu are legătură cu respingerea cererii de chemare în judecată, iar, recurenta nu a atacat soluția asupra cererii reconvenționale a intimatei B., nu prezintă nicio relevanță, fiind, de altfel, chiar lipsită de interes, în condițiile în care, apelul său a privit doar soluția de respingere de către prima instanță a cererii sale principale ca nefondate, iar aspectele legate de starea de urgență de pe teritoriul României și incidența decretelor aferente au constituit argumente avute în vedere de către tribunal la momentul respingerii cererii reconvenționale, așa cum a reținut și instanța de apel.

Față de toate aceste considerente, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile recurentei, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele expuse în cererea de recurs vizează doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, deși dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmărește să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la metoda de interpretare a contractului, la modul de conduită al intimatei în derularea raporturilor contractuale și la evaluarea comportamentului acesteia, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În speță, se reține că, deși recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs, indicând expres mai multe norme de drept material greșit aplicate, aduce, în realitate, în dezbatere doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând aplicarea greșită a normelor de drept material, care reglementează interpretarea contractului, precum și operarea clauzei penale, dar și interpretarea și aplicarea greșită în sensul restrângerii nepermise a art. 8.1 lit. a), propoziția finală, ipoteza a 2-a coroborat cu art. 8.1. lit. a) partea introductivă și art. 3.4 din Contract, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul de conduită a părților, la evaluarea comportamentului acestora, fiind astfel aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate prin convenție, recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel.

De asemenea, nici susținerile recurentei în ceea ce privește temeinicia cererii de reparare a prejudiciului produs prin fapta culpabilă a societății B., prin raportare la penalitățile stabilite contractual și cu privire la interpretarea corectă a contractului, respectiv afirmațiile acesteia în sensul că ivirea altor cauze de întârziere în predare sunt imputabile proprietarului, că instanța de apel a interpretat greșit clauze contractuale prevăzute la art. 8.1 lit. a) coroborat cu art. 3.4 din Contract, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme recurenta nu arată în ce a constat în concret încălcarea sau greșita aplicare a dispozițiilor legale, ci exprimă doar nemulțumirea față de soluția instanței.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre cele două entități juridice, constituie, de altfel, și o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Așa fiind, toate aceste argumente expuse de recurentă sunt chestiuni care privesc situația de fapt și probele administrate, aspecte care, așa cum s-a arătat în precedent, nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, deși recurenta indică anumite dispoziții legale, respectiv art. 1322, 1350, 1518 și 1530 - 1549 C. civ., art. 1266 C. civ. și art. 1267 din același cod, în motivarea recursului, autoarea căii extraordinare de atac s-a rezumat la a-și exprima nemulțumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, prin susținerea ignorării de către instanță a regulilor de interpretare a clauzelor unui contract, aspect ce nu poate fi analizat în această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanțele cauzei, această chestiune.

Criticile recurentei vizând greșita interpretare a contractului de către instanța de apel și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, reprezintă o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii și fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță și legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivului de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., drept pentru care susținerile recurentei subsumate acestuia nu pot fi reținute de către instanță ca și critici de nelegalitate.

În condițiile în care criticile cu privire la soluția instanței de apel asupra modalității de soluționare a cererii principale nu pot fi susținute cu temei și având în vedere existența unui raport de accesorialitate, argumentele recurentei privind obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare și a sumelor reprezentând actualizarea daunelor cu rata inflației, nu se impun a fi analizate.

Înalta Curte reține, astfel că, pe de o parte, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât criticile recurentei nu susțin încălcarea unor norme de procedură, iar, pe de altă parte, criticile subsumate de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi examinate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, respectiv de apreciere a probelor și de stabilire a situației de fapt, care excedează analizei instanței de recurs.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 905/2022 din 14 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 13.132,48 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă C. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității invocată de intimata-pârâtă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 905/2022 din 14 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 13.132,48 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă C. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2023.