ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 377/2025

Ședința publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău în data de 30.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 293525,81 RON reprezentând rest contravaloare produse achiziționate în baza contractelor încheiate între părți nr. x/08.08.06.2016 și nr. x/08.06.2016, precum și a penalităților contractuale aferente contractelor încheiate între părți.

Prin sentința civilă nr. 319 din 05.11.2021 s-a admis cererea de chemare în judecată, formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L.. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 293.525,80 RON reprezentând rest contravaloare produse achiziționate în baza contractelor încheiate între părți nr. x/08.08.06.2016 și nr. x/08.06.2016. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 867.307 RON, reprezentând penalități aferente contractului încheiat între părți nr. x/21.03.2016. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 358.311 RON, reprezentând penalități aferente contractului încheiat între părți nr. x/08.08.06.2016. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 259.190 RON, reprezentând penalități aferente contractului încheiat între părți nr. x/08.06.2016. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 26.500,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (1504,50 RON onorariu expert și 6540 RON, respectiv 18456 RON, taxe judiciare de timbru).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul promovat de apelanta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile numărul 319 din 05 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II a civilă și de contencios administrativ și Fiscal.

A schimbat în tot sentința apelată, după cum urmează: a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 293.525,80 RON reprezentând debit restant ce trebuie achitat de pârâtă în baza contractelor nr. x/08.08.06.2016 și nr. x/08.06.2016 încheiate între părți; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.126 RON reprezentând penalități aferente contractului nr. x/08.06.2016, precum și a sumei de 259.190 RON, reprezentând penalități aferente contractului nr. x/08.06.2016; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.737,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță; totodată, a obligat intimata la plată către apelantă a sumei de 11.694 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat recurs principal împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 273 alin. (1) C. proc. civ., art. 5 Secțiunea 3 grupa III cap. 2 anexa 2 și art. 25 din OMFP nr. 2634/2015, precum și art. 1270 C. civ. raportat la art. 7.1.1. și 7.1.2. din contractul nr. x/08.06.2016 și nr. y/08.06.2016, dar și cu încălcarea normelor de drept procedural aplicabile.

S-a arătat că, în ceea ce privește debitul principal solicitat, intimata-reclamantă nu a făcut dovada livrării bunurilor în condiții contractuale, conform art. 7.1.1. și 7.1.2 din contractele nr. x/08.06.2016 și y/08.06.2016 și art. 1270 C. civ., fiind temeinică și legală excepția de neexecutare a contractului de către partea adversă.

Instanța de apel nu dă eficiență juridică refuzului intimatei-reclamante de a depune documentele solicitate prin încheierea de ședință din 24.04.2023 (avizele de însoțire a mărfii și certificatele fitosanitare aferente operațiunii de livrare a produselor în litigiu) și consideră, în mod nelegal, contrar prevederilor art. 7.1.1. și 7.1.2. din contract, că intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligația de livare a mărfurilor corespunzătoare debitului principal solicitat prin acțiune și respinge excepția de neexecutare. Decizia recurată este contrară, astfel, prevederilor art. 7.1.1. și 7.1.2. coroborate cu art. 1270 C. civ.

Potrivit pct. 5 secțiunea 3 grupa a III-a din capitolul 2 din Anexa 2 la OMFP 2634/2015, dispoziția de livrare servește ca document de bază (justificativ contabil) pentru întocmirea avizului de însoțire sau a facturii fiscale fiind element probator specializat pentru dovedirea livrării de bunuri, prin livrarea de bunuri înțelegându-se tocmai transferul dreptului de a dispune, adică transferul dreptului de proprietate asupra mărfurilor în cauză.

Facturile fiscale, contrar opiniei instanței de apel, nu sunt de natură a dovedi prestația deoarece factura fiscală nu este actul juridic născător de drepturi și obligații, astfel că întreaga logică juridică a instanței de fond este nelegală deoarece are la bază tocmai ideea că intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligația de vânzare a mărfurilor, situație dovedită ca efect al celor cinci facturi fiscale emise de către vânzător în baza celor trei contracte, fără a analiza situația livrărilor, așa cum aceasta rezultă din documentele contabile primare ce constituie element probator specializat conform legii (pct. 5 secțiunea 3. grupa a III-a din capitolul 2 din Anexa 2 la OMFP 2634/2015) și care sunt tocmai dispozițiile de livrare.

Factura fiscală este un simplu înscris sub semnătură privată care face dovadă până la proba contrară conform art. 273 alin. (1) C. proc. civ., dovada contrară fiind făcută în prezenta cauza prin lipsa avizelor de însoțire a mărfii, prin dispozițiile de livrare invocate ca probă relevantă de însăși intimata-reclamantă prin întâmpinarea depusă în fața instanței de apel (care atestă că nu s-au livrat mărfuri corespunzătoare debitului principal solicitat de către reclamantă) și lipsa mențiunilor privind expediția mărfii din cadrul facturilor fiscale în cauză.

Recurenta-pârâtă a mai arătat și faptul că niciuna dintre facturi nu dovedește expediția (livrarea mărfii) deoarece nu cuprinde mențiuni privind expediția, aspect relevant în condițiile în care intimata-reclamantă nu depune nici avize de însoțire a mărfurilor care aveau rolul de a dovedi expediția și recepționarea mărfurilor.

Recurenta a enumerat care au fost dispozițiile de livrare contestate și a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a respins obiectivul la expertiza contabilă prin care a solicitat să se stabilească contravaloarea mărfurilor livrate, pe baza dispozițiilor de livrare în două variante, obiectiv inițial admis și asupra căruia, instanța de apel, a revenit în mod nelegal prin încălcarea prevederilor art. 273, alin. (1) C. proc. civ., pct. 5 secțiunea 3, grupa a IlI-a din capitolul 2 din Anexa 2 Ia OMFP 2634/2015, respectiv fără a da eficiență dispozițiilor de livrare și posibilității legale de a face dovadă contrară facturilor fiscale.

Această probă este admisibilă legal și este de natură a duce la soluționarea cauzei (a excepției de neexecutare a contractului), conform art. 255, alin. (1) C. proc. civ., iar instanța de apel după ce, inițial, admite acest obiectiv revine în mod nemotivat și nelegal asupra acestui obiectiv încălcând prevederile legale ce reglementează rolul probator al dispozițiilor de livrare, dar și posibilitatea de a face dovadă contrară facturilor fiscale conform art. 273, al., C. proc. civ.

În atare condiții, incident în cauză este și cazul de casare prevăzut de art. 488, al., pct. 5 C. proc. civ. In acest caz, vătămarea pârâtei, rezultată din revenirea instanței asupra acestui obiectiv, rezidă tocmai din punerea în imposibilitatea de a proba faptul că, pentru debitul principal solicitat, intimata-reclamantă nu a livrat mărfuri.

A susținut recurenta-pârâtă că nu datorează debitul principal în sumă de 293.525,8 RON, solicitat prin acțiune, deoarece nu i s-a livrat marfă corespunzătoare acestui preț, excepția de neexecutare fiind întemeiată.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că opinia instanței de apel, conform căreia dispoziția de livrare nu este document de livrare, este atât nemotivată, cât și contrară legii. Instanța de apel nu indică în concret textul legal care face ca dispoziția de livrare să nu fie reglementată ca document de livrare făcând referire în acest sens, în mod nelegal și doar la modul generic, la Codul fiscal, la Ordinul MFP nr. 2634/2015 și la opinia expertului pe care arată că și-o însușește.

Or, opinia expertului nu poate fi invocată pentru dezlegări de drept întrucât rolul expertului este de a face constatări de fapt conform art. 330 C. proc. civ. și nu dezlegări de drept, rol pe care îl are doar instanța.

Opinia instanței de apel este nelegală, fiind contrară art. 155 Codul fiscal, fără a observa că actualul Codul fiscal nu cuprinde art. 155, alin. (5). vechiul Codul fiscal la art. 155 alin. (5) (situație în care furnizorul emite facturi fiscale) este nerelevant în cauză pentru că se raportează la conduita furnizorului.

Înregistrarea facturii fiscale în contabilitatea pârâtei face doar ca facturile fiscale în cauză, care sunt înscrisuri sub semnătură privată, să îi fie opozabile fără însă a înlătura posibilitatea probei contrare acesteia conform art. 273 alin. (1) C. proc. civ., probă contrară pe care a făcut-o așa cum a arătat mai sus, inclusiv prin proba legal specializată pentru a dovedi livrarea în concret a mărfurilor, înscris care este dispoziția de livrare, aspect neanalizat de către instanța de fond.

Așadar, în mod nelegal și netemeinic, instanța de apel consideră că intimata-reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale (de livrare a bunurilor din contract).

Raportat la penalitățile acordate, recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată este nelegală și netemeinică, aplicabil fiind cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că trebuia respins integral capătul de cerere privind plata penalităților, motivat de faptul că la data depunerii cererii de chemare în judecată nu exista debit principal restant deoarece suma de 293.525,81 RON fusese anterior încasată de către reclamantă prin executarea silită a sentinței civile nr. 68/04.03.2019 a Tribunalului Bacău (ordonanță de plată).

Faptul că sentința civilă 68/04.03.2019 a Tribunalului Bacău a fost anulată prin decizia civilă nr. 755/2019 a Tribunalului Bacău și că, în cauză, a fost dispusă întoarcerea executării prin sentința civilă nr. 677/11.02.2022 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia civilă 719/06.12.2022 a Tribunalului Bacău, nu poate duce la înlăturarea acestui motiv, deoarece debitul principal solicitat prin cererea de chemare în judecată din prezentul dosar se afla în patrimoniul intimatei-reclamante la data introducerii cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a respins apărarea sa privind inopozabilitatea clauzei contractuale privind penalitățile (art. 5.7. din contracte) pe motiv că tipizatul avea rubrică pentru semnături doar la ultima pagină, aspect nerelevant în condițiile în care nu există nicio probă din care să rezulte luarea la cunoștință și acordul pentru fila a II-a, cea care conține clauza de penalități de 1%/zi (art. 5.7). Mai mult, prin răspunsul intimatei-reclamante la interogatoriu, aceasta recunoaște că nu există procese-verbale sau alte note din care să rezulte negocierea acestei clauze. În acest sens:

Penalitățile sunt solicitate în baza art. 5.7 din cadrul contractelor, iar acest articol nu îi este opozabil deoarece fila din contracte la care el se regăsește nu este semnată de către societatea pârâtă, nu poartă ștampila acesteia și, mai mult, pe această filă există scriere olografă care aparține S.C. A. S.R.L., neexistând dovadă de negociere sau de luare la cunoștință și exprimare acord din partea pârâtei pentru clauzele de la fila nr. x, inclusiv clauza de penalități de la această filă.

Nu există un proces-verbal de negociere a acestei penalități de 1% pe zi de întârziere așa cum de asemenea se confirmă la interogatoriu, ceea ce atestă că. nu a existat un acord de voință pentru inserarea în cadrul contractului a unei astfel de penalități care este una nemotivată obiectiv și care nu se regăsește în uzanțele comerciale în materie.

Toate aceste elemente dovedesc că această penalitate nu a fost negociată și nici asumată de către pârâtă, neexistând un acord de voință din partea sa și care să fi existat la momentul încheierii contractului cu privire la această clauză invocată drept temei al acțiunii de către reclamanta-intimată.

Nu există nicio dovadă că art. 5.7. din contract reprezintă voința părților. fiind încălcate de către instanța de apel atât prevederile art. 1270 C. civ. cât și principiul conform căruia orice situație de dubiu se interpreză în folosul celui care se obligă, adică a pârâtei, principiu de drept aplicabil în condițiile în care principiile de drept sunt izvor de drept conform art. 1 alin. (1) C. civ.

Contrar opiniei instanței de apel, odată emise biletele la ordin, instrumente de plată, nu se mai puteau solicita pârâtei penalități întrucât intimata-reclamantă avea posibilitatea de a deconta acele bilete la ordin sau de a le pune în executare, în cazul inexistenței sumelor necesare decontului, neputându-i-se imputata fapta intimatei-reclamante care nu a folosit biletele la ordin.

In mod nelegal, cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 469/2002 și a Legii 58/1934 (art. 46 și art. 106) instanța de apel acordă penalități aferente debitului principal considerat datorat (293.525,81 RON) ignorând emiterea biletelor la ordin pentru o sumă care include și acest debit principal, argumentele instanței de apel fiind nelegale, potrivit celor evidențiate prin motivele de recurs.

În mod nelegal, prin decizia recurată, se respinge excepția nulității absolute a clauzei contractuale nr. x, excepție pe care ridicat-o în baza art. 4, 13, 15 din Legea nr. 72/2013 coroborat cu art. 3 din O.G. nr. 13/2011 la care fac trimitere prevederile art. 4 din Legea nr. 72/2013, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea textelor legale de mai sus.

Chiar dacă prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013 nu sunt limitative, aceste criterii, având caracter legal, nu pot fi excluse de la analiză cu consecința ca atunci când sunt îndeplinite, în tot sau în parte criteriile de la lit. a)-e), să atragă sancțiunea legală prevăzută de art. 15 din Legea nr. 72/2013, respectiv nulitatea absolută, a susținut, în esență, recurenta-pârâtă.

Contrar opiniei instanței de fond, a susținut, în sinteză recurenta-pârâtă, sunt îndeplinite criteriile prevăzute de art. 13, lit. a), b), c), d) și e) din Legea nr. 72/2013, decizia fiind pronunțată cu încălcarea acestor prevederi legale, instanța de apel neputând adăuga la lege. În acest context arată că instanța de apel nu analizează în concret condițiile indicate de către legiuitor la lit. a)-e), ci invocă situații neprevăzute de lege pentru a înlătura aplicabilitatea acestor dispoziții legale, practic, adăugând la lege.

Odată constată nulitatea clauzei prevăzute de art. 5.7 din contracte se impune respingerea pretenției reclamantei-intimate de plată a penalităților deoarece acestea rămân fără bază legală de calcul.

Instanța de apel, în mod nelegal, nu aplică prevederile art. 1541 C. civ. și pentru debitul din contractul nr. x/08.06.2016, încălcând textul de lege atacat. Prevederile acestui text legal trebuiau aplicate și pentru contractul nr. x/08.06.2016, astfel încât, în această teză, care este una subsidiară de apărare, se impune aplicarea art. 1541, lit. b) C. civ. și pentru penalitățile calculate pentru debitul principal din contractul nr. x/08.06.2016, penalități ce trebuiau diminuate la valoarea penalității legale prevăzute de art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

In subsidiar, în condițiile în care se va aprecia că pârâta ar datora intimatei-reclamante vreo sumă de bani, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că a operat compensarea legală a acestor eventuale debite cu sumele certe, lichide și exigibile pe care intimata-reclamantă i le datorează, aplicabilitate având prevederile art. 1617 alin. (1) C. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare față de recursul principal, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei.

Totodată, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în esență, admiterea recursului, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a susținut, în sinteză, că instanța de fond în considerentele hotărârii a statuat asupra unor aspecte cu încălcarea legii sau aplicarea greșită a normelor de drept material, soluția primei instanțe fiind parțial legală, în sensul că reducerea penalităților nu este susținută de textele normative invocate de către instanța de apel, respectiv ale art. 1541 alin. (1) din C. civ.

Ceea ce apare ca fiind nelegal, a arătat recurenta-reclamantă, este sublinierea dată de către instanța de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor privind reducerea penalităților motivat de îndeplinirea cerințelor art. 1451 din C. civ.

Prin cererea de recurs incident s-a solicitat admiterea căii de atac și constatarea nelegalității hotărârii instanței de apel, în ceea ce privește aspectele statuate privind caracterul fondat al cererii de reducere al penalităților, nelegalitatea fiind dată de faptul că anterior a operat o reducere voluntară a cererii privind acordarea de penalități, cât și faptul neîndeplinirii condițiilor privind acordarea reducerii de penalitate, subliniindu-se, în continuare, că limitarea penalităților la un cuantum rezonabil nu putea fi avută în vedere, din perspectiva motivelor arătate în cuprinsul cererii formulate.

Recurenta-pârâtă a transmis răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă, prin care a solicitat respingerea apărărilor părții adverse; ulterior, recurenta-pârâtă a transmis întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului incident.

Această excepție a fost respinsă, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului pârâtei, invocată de instanță, din oficiu, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. stipulează că, "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor în unul dintre motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, deși recurenta susține în cuprinsul cererii de recurs o serie de critici încadrate de aceasta în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., se constată că aceste observații aduse deciziei recurate reprezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, care țin de modalitatea în care instanța de apel a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de probele administrate și de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Astfel, criticile recurentei-pârâte, prin care s-a arătat, în esență, că, în ceea ce privește debitul principal solicitat, intimata-reclamantă nu a făcut dovada livrării bunurilor în condiții contractuale, conform art. 7.1.1. și 7.1.2 din contractele nr. x/08.06.2016 și y/08.06.2016 și art. 1270 C. civ., fiind temeinică și legală excepția de neexecutare a contractului de către partea adversă, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susținerea acestora recurenta-pârâtă se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanța de apel și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele.

Chestiunile legate de faptul că instanța de apel a respins obiectivul la expertiza contabilă prin care a solicitat să se stabilească contravaloarea mărfurilor livrate, pe baza dispozițiilor de livrare în două variante, obiectiv inițial admis și asupra căruia, instanța de apel, a revenit în mod nelegal, în opinia recurentei, prin încălcarea prevederilor art. 273, alin. (1) C. proc. civ., pct. 5 secțiunea 3, grupa a IlI-a din capitolul 2 din Anexa 2 Ia OMFP 2634/2015, respectiv fără a da eficiență dispozițiilor de livrare și posibilității legale de a face dovadă contrară facturilor fiscale, sunt aspecte de netemeinicie.

Astfel, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către curtea de apel și la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să procedeze la administrarea probatoriului.

Or, modul de interpretare a probelor și situația de fapt nu pot forma obiectul recursului.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

Cât privește criticile recurentei-pârâte vizând obligația de plată a penalităților, se constată că și acestea antamează chestiuni de netemeinicie, câtă vreme aduc în dezbatere, pe de o parte, consecințele pe care o hotărâre judecătorească (un înscris), prin care a fost dispusă întoarcerea executării, le are asupra penalităților stabilite în cauză, iar, pe de altă parte, apărările recurentei privind inopozabilitatea clauzei contractuale ce stabilește penalitățile (art. 5.7. din contracte) prin prisma faptului că acestea nu au fost negociate și nici asumate de către pârâtă, neexistând, în opinia pârâtei, un acord de voință din partea sa și care să fi existat la momentul încheierii contractului, fiind încălcate de către instanța de apel atât prevederile art. 1270 C. civ., cât și principiul conform căruia orice situație de dubiu se interpretează în folosul celui care se obligă, adică a pârâtei.

Tot aspecte de netemeinicie vizează și criticile pârâtei prin care se susține încălcarea art. 6 din Legea nr. 469/2002 și a Legii 58/1934 (art. 46 și art. 106) prin ignorarea emiterii biletelor la ordin pentru o sumă care include și debitul principal, precum și interpretarea eronată a art. 13 din Legea nr. 72/2013, întrucât se face referire la situația de fapt și la probele administrate tinzându-se la reevaluarea acestora, ceea ce nu este permis în prezenta fază procesuală.

Trebuie subliniat că interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre entitățile juridice aflate în conflict, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

În speță, se observă că sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate prin convenție, recurenta-pârâtă, relatând opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de prim control judiciar, tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce nu este permis la acest moment procesual.

Recurenta critică modul în care instanța de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele, ceea ce nu este permis în recurs, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 273 alin. (1) C. proc. civ., art. 5 Secțiunea 3 grupa III cap. 2 anexa 2 și art. 25 din OMFP nr. 2634/2015, art. 1270 C. civ., art. 6 din Legea nr. 469/2002, art. 46 și art. 106 din Legea nr. 58/1934, art. 4, 13, 15 din Legea nr. 72/2013 coroborat cu art. 3 din O.G. nr. 13/2011, art. 1541 C. civ., art. 1617 alin. (1) C. civ. etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Astfel, criticile recurentei care vizează încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., precum și a celorlalte prevederi legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la evaluarea conduitei părților, la modul de interpretare a contractului, vizând, în realitate, aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voință a părților, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea unor norme de drept material, respectiv încălcarea regulilor de procedură, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Toate susținerile recurentei-pârâte se constituie într-o înșiruire de aprecieri personale care nu au valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulțumirea acesteia față de examinarea probelor și față de soluția dată de instanța de apel, aspecte care nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, întrucât recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Ca o consecință a soluției dată recursului principal, în ceea ce privește recursul incident formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, Înalta Curte urmează să constate ca acesta a rămas fără efect pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Dispozițiile art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc că "recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile", la alin. (2) din același cod stabilindu-se că "prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.

Prin urmare, având în vedere caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal și faptul că recursul principal promovat de pârâta B. S.R.L., urmează să fie anulat, Înalta Curte constată că recursul incident declarat de reclamantă A. S.R.L. a rămas fără efect.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și făcând aplicarea dispozițiilor art. 491, raportat la art. 472 C. proc. civ., va anula recursul principal declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și va respinge ca rămas fără efect recursul incident formulat de reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Față de soluția pronunțată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă nu se impun a fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 510/2023 din 27 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2025.