ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2219/2024

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 august 2015 sub număr de dosar x/2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.RL. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate inexistența dreptului pârâtei de a înceta contractul de prestări servicii nr. x din 17 iulie 2014 prin notificarea nr. x din 23 iunie 2015, în temeiul art. 3.4 din Convenție; a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata de daune interese compensatorii în cuantum de 220.960 RON, echivalentul sumei de 50.000 Euro, la cursul B.N.R. din 29 iulie 2015.

Prin sentința nr. 4100 din 30 iunie 2016, Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă a respins acțiunea, ca nefondată. A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 9509,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 1424 din 2 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 4100 din 30 iunie 2016 a Tribunalului București. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 5000 RON, cheltuieli de judecată constând în onorarii, avocat, redus de instanța de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1424 din 2 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, au declarat recurs, atât reclamanta, cât și pârâta, recursuri înregistrate pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 435 din 18 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1424 A din 2 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. De asemenea, a respins recursul recurentei-pârâte, ca rămas fără obiect.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1477 din 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat inexistența dreptului pârâtei de a înceta contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2014, prin notificarea nr. x/23.06.2015, în temeiul art. 3.4 din contract și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 220.960 de RON, cu titlu de daune-interese compensatorii, de 12.167,32 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și de 13.592,94 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în căile de atac.

Recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1477 din 5 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis prin decizia nr. 1456 din 14 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015. A fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Prin decizia civilă nr. 1086A din 22 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 4100 din 30 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul ca a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L.

S-a constatat inexistența dreptului pârâtului de a înceta contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2014 prin notificarea nr. x/23.06.2015 în temeiul art. 3.4 din contract.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 69.558,21 RON, cu titlu de daune-interese compensatorii.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.696,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; s-au compensat cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 4.696,16 RON și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 1.303,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A fost obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 9.096,16 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac; a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatului-pârât suma de 17.066,51 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac; s-au compensat cheltuielile de judecată din căile de atac până la concurența sumei ce 9.096,16 RON și a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatului-pârât suma de 7.970,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta B. S.R.L. au formulat cereri de recurs.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. și Asociații, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

După o succintă prezentare a situației de fapt și un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamanta A. S.R.L. SPRL a susținut, în esență, că scopul dispozițiilor art. 1534 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora: "Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minima diligență", este acela de a sancționa numai creditorul de rea-credință, întrucât numai o persoană de rea-credință poate să nu depună minime diligențe pentru a minimiza prejudiciul.

Astfel, arată recurenta, scopul acestor prevederi legale nu este de a exonera debitorul de la plata prejudiciului datorat, ci de a sancționa numai conduita de rea-credință a creditorului. Odată înlăturată ideea unei culpe grave/rele credințe a creditorului, se înlătură incidența acestei prevederi și se revine la principiul reparării integrale a prejudiciului.

Cu referire și la doctrina în materie, recurenta apreciază că aceste dispoziții avute în vedere de instanță, nu presupun efectuarea unor calcule matematice de scădere din cuantumul total al prejudiciului invocat a veniturilor obținute în perioada ulterioară rezilierii. Aceasta întrucât scopul art. 1534 alin. (2) C. civ. nu reprezintă un caz de exonerare pentru debitor decât în prezența culpei grave, a relei credințe din partea creditorului.

Menționează recurenta-reclamantă că dovedirea incidenței art. 1534 alin. (2) C. civ. era în sarcina intimatei.

Consideră că înțelegerea corectă a prevederilor art. 1534 alin. (2) C. civ. este în sensul că diligențele minime pe care creditorul trebuie să le întreprindă pentru a minimiza prejudiciul trebuie să fie înțelese ca fiind eforturi/costuri/cheltuieli făcute de creditor în legătură cu fapta prejudiciabilă a debitorului.

Astfel, mai susține recurenta, în reglementarea cazului de excepție prevăzut de art. 1534 alin. (2) C. civ., legiuitorul a avut în vedere, ca principală ipoteză, o anumita categorie de diligențe, sub forma cheltuielilor antrenate de creditor pentru reducerea prejudiciului.

Obligația de despăgubiri nu trebuie să țină cont de starea materială a creditorului.

Cu alte cuvinte, demersurile creditorului de a obține surse de venit suplimentare nu ar trebui să exonereze debitorul de plata prejudiciului, căci aceste demersuri de bună-credință ale unui debitor nu se înscriu între cauzele de exonerare de la răspunderea debitorului, prevăzute de C. civ.

Instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada că recurenta ar fi încheiat contractele cu D. și în situația în care Contractul încheiat cu intimatul B. S.R.L. nu ar fi încetat și nici că artistul ar fi putut presta în paralel toate activitățile în cazul în care contractul încheiat cu intimatul nu ar fi încetat. Dincolo de întrebarea cum s-ar fi putut proba, postfactum, atitudinea subiectivă a artistului din vara anului 2015, de a fi luat în considerare reluarea colaborării cu D. pentru Emisiunea E. (așa cum s-a întâmplat prin Contractul/31.07.2015), în condițiile în care Contractul cu intimatul B. S.R.L. nu ar fi încetat în mod abuziv și intempestiv de către acesta, ar putea fi susținută și teoria că artistul ar fi putut presta în același timp și matinalul din cadrul Contractului cu intimatul B. S.R.L și ar fi putut înregistra emisiunile pentru E., nefiind exclus și nici posibil a fi probat în sens contrar.

Instanța de apel a reținut că echivalarea prejudiciului cu remunerațiile pe care recurenta le-ar fi încasat dacă contractul nu ar fi fost reziliat abuziv echivalează cu prezumarea unei clauze penale, clauză ce nu a fost convenită de părți.

Pe de o parte, arată recurenta, instanța de apel a preluat acest argument din decizia de casare, considerând că este o îndrumare pentru etapa rejudecării. Îndrumarea a fost însă a se verifica comportamentul creditorului ulterior rezilierii și de a ține seama de faptul că echivalarea prejudiciului cu remunerațiile neîncasate nu poate fi admisă de plano, fără cercetarea comportamentului creditorului ulterior rezilierii. Or, odată verificat comportamentul și înlăturată reaua-credință, culpa gravă a creditorului, instanța de apel putea reține prejudiciului integral invocat, în temeiul art. 1385 alin. (2) C. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut totalitatea remunerațiilor ca fiind prejudiciu posibil în cauză, chiar în lipsa unei clauze penale în acest sens, contrar susținerii anterioare, atunci când a redus prejudiciul prin scăderea veniturilor ulterioare rezilierii.

Or, precizează recurenta, aceasta nu a solicitat prejudiciul în temeiul unei clauze penale inexistente, ci în temeiul raționamentului de bază al răspunderii civile, aplicat la specificul contractelor cu executare succesivă.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile instanței de casare, potrivit art. 501 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a luat în considerare dispoziția de casare de a verifica activitatea artistului, însă numai ca pretext pentru a aduce în discuție veniturile societății terțe dosarului, anume F. S.R.L., întrucât, în pasul următor, când a dorit să scadă veniturile obținute după reziliere, nu le-a mai scăzut pe ale artistului (decizia de casare referindu-se la veniturile obținute de artist), ci pe cele ale societăților, recurenta și F. S.R.L., ultima nefiind parte în prezentul dosar. În operația de scădere, instanța de apel a scăzut în mod greșit și tva-ul aferent sumei de 12.000 euro plus tva (potrivit Contractului cu D./31.07.2015), anume suma reprezentând Tva de 2280 Euro, reducând în mod eronat cuantumul prejudiciului cu această sumă.

Tot subsumat motivului de casare instituit de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea accesorie a recurentei de obligare a intimatei B. S.R.L la plata dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor solicitate.

Precizează că a solicitat dobânda legală prin notele de ședință depuse pentru termenul din 23.02.2023, înainte de primul termen de judecată în etapa rejudecării cauzei, care a dus la pronunțarea deciziei atacate.

Or, instanța a acordat despăgubiri în cuantum de 69.558,21 RON, fără nicio referire la solicitarea recurentei de acordate a dobânzii legale penalizatoare, astfel cum a fost solicitată, cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut (...)."

Sub un ultim aspect, apreciază că instanța de apel a acordat în mod nelegal cheltuielile de judecată, cu încălcarea art. 451 C. proc. civ. .

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și s-a solicitat, în esență, admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

La 28 septembrie 2023, recurenta-reclamantă A. S.RL. prin administrator judiciar C. și Asociații a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. S.R.L. prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 18 iunie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că au posibilitatea depunerii în scris a unui punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 12 septembrie 2024, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar note scrise, prin care a susținut, în esență, că argumentele invocate în cererea sa de recurs se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. totodată, a solicitat pronunțarea unei încheieri de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 24 septembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1086A din 22.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel București–Secția a VI-a Civilă, pentru motivele expuse în încheierea menționată.

Totodată, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. și Asociații-practician în insolvență împotriva aceleiași decizii, stabilindu-se termen pentru soluționarea recursurilor la data de 26 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul reclamantei A. S.R.L. prin administrator judiciar C. și Asociații-practician în insolvență, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, reținând următoarele:

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentei-reclamante, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele expuse în cererea de recurs vizează doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, deși dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmărește să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții referitor la soluția pronunțată, la concluzia la care a ajuns instanța raportat la prejudiciul reținut, neanalizarea respectivei noțiuni în modul dorit de aceasta și prezentarea opiniei personale cu privire la înțelegerea corectă a prevederilor art. 1534 alin. (2) C. civ., așa cum este presupusă de recurenta-reclamantă, nu se pot converti în critici de nelegalitate, care să poată fi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 C. proc. civ.

În speță, recurenta-reclamantă este nemulțumită de faptul că instanța de apel nu a acordat în integralitate suma solicitată cu titlu de daune-interese compensatorii, însă în argumentarea acestei susțineri nu relevă chestiuni de nelegalitate, ci doar aprecieri generale și factuale legate de înțelesul dispozițiilor art. 1534 alin. (2) C. civ., de aplicarea art. 1385 alin. (2) din același cod, opinii personale și doctrinare care, în accepțiunea sa, pot fundamenta pretențiile așa cum au fost formulate.

Trebuie menționat că aducerea în discuție a condițiilor existenței și evaluării prejudiciului prin prisma celor reținute cu privire la modul de conduită al artistului, la demersurile întreprinse sau nu pentru a limita prejudiciul, la echivalarea prejudiciului cu remunerațiile pe care recurenta le-ar fi încasat dacă contractul nu ar fi fost reziliat abuziv, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor, acest tip de examinare fiind specific etapelor devolutive, și relevă, totodată, doar dezacordul cu privire la concluzia instanței de apel care nu a acordat în integralitate prejudiciul solicitat.

Împrejurarea că instanța de apel a dat prevalență, în cadrul analizării coroborate a probelor administrate cauzei, unor elemente factuale în detrimentul altora, reprezintă o operațiune juridică subordonată procesului evaluării dovezilor administrate în cauză, proces reglementat de art. 264 C. proc. civ. și care este, așa cum s-a arătat anterior, apanajul exclusiv al instanțelor de judecată care devoluează fondul cauzei.

Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii și fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță și legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, în speță neformulându-se veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivului de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., drept pentru care susținerile recurentei subsumate acestuia nu pot fi reținute de către instanță ca și critici de nelegalitate.

În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reține că se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când prin aceasta instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Observând prima critică a recurentei-reclamante, subsumată acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Astfel, se reține că, în conformitate cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.", iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată."

Examinând decizia recurată se constată că instanța de prim control judiciar, în rejudecare, a verificat, în limitele casării, dacă în perioada rămasă din contract (septembrie 2015 - iunie 2016, inclusiv), artistul a prestat sau nu activități din care a obținut venituri, respectiv dacă a întreprins sau nu demersuri pentru a limita pretinsul prejudiciu, chestiuni care au fost clarificate în plan probatoriu.

Reluând cercetarea judecătorească, instanța a arătat motivele pentru care prejudiciul suferit ca urmare a încetării nejustificate a contractului nu a fost în cuantum de 220.960 RON (echivalentul sumei de 50.000 Euro la cursul din 29.07.2015), ci în cuantum de 69.558,21 RON (diferența dintre suma de 220.960 RON solicitată prin acțiune și veniturile realizate de artist, respectiv 34.260 Euro și 2.065 RON), precum și faptul că, deși au fost depuse eforturi pentru înlăturarea prejudiciului, prin încheierea altor contracte cu alte societăți, veniturile încasate în temeiul acestor contracte au fost inferioare veniturilor ce ar fi putut fi încasate în temeiul convenției încheiate cu intimatul-pârât; a arătat, totodată, că prezintă importanță doar veniturile realizate în perioada rămasă după încetarea nejustificată a contractului până la ajungerea la termen a acestuia, iar nu veniturile realizate în general de artist sau de societate.

Se observă, de altfel, că, prin criticile formulate, deși recurenta-reclamantă susține nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare, aceasta este nemulțumită atât de modul în care a fost efectuată această verificare prin prisma probatoriului administrat, cât și de concluzia instanței de apel care a stabilit cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă la valoarea de 69.558,21 RON, aspecte de netemeinicie care, așa cum s-a arătat, excedează controlului instanței de recurs.

Mai mult decât atât, susținerile recurentei-reclamante sunt în contradicție cu chestiunile tranșate prin decizia de casare, în care s-a arătat, având ca premisă fapta ilicită a pârâtei, constând în neexecutarea contractului, că prejudiciul suferit de artist trebuie să fie cert, dovedit în concret, iar nu prezumat prin simpla însumare a remunerațiilor neîncasate până la finalizarea contractului, ceea ce impune a se verifica dacă artistul a realizat venituri după rezilierea contractului, dacă a întreprins demersuri pentru limitarea prejudiciului pe care il pretinde.

Or, câtă vreme, potrivit celor stabilite în decizia de casare, instanța de apel a clarificat în plan probatoriu tocmai aceste aspecte, nu se poate susține că instanța de apel nu a respectat îndrumările date de instanța de recurs.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat omisiunea instanței de apel privind soluționarea cererii accesorii de obligare a intimatei B. S.R.L la plata dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor solicitate, invocând încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia: "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut (...)".

Înalta Curte constată că aspectele criticate nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci se circumscriu unei cereri de completare a deciziei recurate.

În acest context, se rețin dispozițiile art. 445 din C. proc. civ., cu privire la obligativitatea procedurii de completare a unei hotărâri judecătorești, care stabilesc expres că: "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444".

Se constată că norma juridică instituie, imperativ, interdicția solicitării, pe calea apelului sau a recursului, a îndreptării erorii materiale, a lămuririi hotărârii, a completării acesteia ori a înlăturării dispozițiilor potrivnice.

Așa fiind, întrucât, prin motivele de recurs, se invocă omisiunea instanței de apel de soluționare a cererii accesorii de obligare a intimatei B. S.R.L la plata dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor solicitate, iar o asemenea solicitare poate fi făcută doar pe calea procedurii de completare a hotărârii judecătorești, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 444 din C. proc. civ., nu se poate susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., așa cum afirmă recurenta-reclamantă.

Cât privește contestarea de către recurenta-reclamantă a cuantumului sumei la care a fost obligată cu titlu de cheltuieli de judecată, atât în privința taxei judiciare de timbru, cât și în privința onorariului avocațial, critică întemeiată pe încălcarea art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aprecierea asupra proporției suportării cheltuielilor de judecată aparține exclusiv instanței care a decis în privința măsurii în discuție, fiind un act necenzurabil prin prisma motivelor de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât vizează exclusiv un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție amintește că, prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, s-au statuaturmătoarele: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că în calea de atac a recursului nu pot fi analizate aspecte care țin de raportul dintre cuantumul cheltuielilor de judecată, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat, acestea constituind aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate, analiza lor fiind incompatibilă cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Suplimentar, se impune precizarea că, în raport de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la valoarea pretenților admise, în condițiile în care soluția primei instanțe a fost schimbată, în parte, în apel, nu reprezintă, nicidecum, o încălcare a art. 451 alin. (4) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, reflectă respectarea normelor care impun judecătorului determinarea, prin calcul matematic, a proporției taxei judiciare de timbru plătită aferentă pretențiilor admise.

Așa fiind, în raport cu criticile formulate, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C. și Asociații-practician în insolvență, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte, având în vedere că, prin încheierea din 24 septembrie 2024 a fost admisă excepția nulității recursului, va anula această calea extraordinară de atac, potrivit considerentelor reținute în cuprinsul încheierii menționate, a căror reluare nu se mai impune.

În ceea ce privește cererea recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv factura și extrasul de cont în valoare de 5.328,76 RON .

Instanța reține că reclamanta este partea care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât calea de atac pe care a formulat-o a fost respinsă, ca nefondată.

Chiar dacă și recursul declarat de pârâtă a fost anulat, instanța apreciază că prestația avocatului recurentei-pârâte a fost mai consistentă în ceea ce privește combaterea recursului reclamantei, cu toate că nu se poate stabili cu exactitate în ce măsură cheltuielile au fost prilejuite pentru redactarea și susținerea propriei căi de atac sau pentru combaterea recursului declarat de partea adversă. În consecință, recurenta-reclamantă urmează să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-pârâtă, constând într-un procent de 50% din valoarea totală a acestora de 5.328,76 RON.

Așa fiind, recurenta-reclamantă va fi obligată la plata sumei de 2.664,38 cheltuieli de judecată în recurs către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C. și Asociații-practician în insolvență, împotriva deciziei civile nr. 1086A din 22.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.664,38 cheltuieli de judecată în recurs către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2024.