ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 841/2020

Ședința publică din data de 19 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 31 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 956.806 RON, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând prețul datorat în temeiul contractului de prestări servicii din 10 ianuarie 2013.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 și art. 1345 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1668 din 29 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.090,32 RON.

A. S.R.L. a declarat apel principal împotriva sentinței primei instanțe, iar B. S.A. a declarat apel incident împotriva anumitor considerente din aceeași sentință.

Prin decizia civilă nr. 2019/A/2018 din 18 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că: a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 956.806 RON, reprezentând contravaloare servicii, actualizată cu indicele de inflație, începând cu 10 octombrie 2017 și până la data plății, precum și a cheltuielilor de judecată de la fond în cuantum de 16.791,57 RON; a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași sentințe; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 8.396 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat istoricul litigiului, după care a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat, în sinteză, că instanța de apel nu a analizat criticile și apărările din apel, nedezlegând aspectele esențiale pentru stabilirea situației de fapt.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a recalificat contractul dedus judecății ca fiind unul de consultanță, fără a expune argumente în acest sens.

Dacă ar fi fost examinat raportul juridic dintre părți, ar fi constatat că prevalează prestația specifică contractului de mandat, prestația de consultanță având un rol secundar în aducerea la îndeplinire a mandatului.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel trebuia să analizeze conținutul, regimul juridic și efectele produse de contractul dedus judecății, înainte de a conchide că sunt îndeplinite condițiile pentru plata remunerației prevăzute de art. 3 din contractul respectiv.

Totodată, autoarea recursului a subliniat că instanța de apel nu a încadrat în drept situația de fapt reținută în cauză.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde o analiză a celor două obiective ale contractului dedus judecății, constând în executarea hotărârii judecătorești din 29 august 2017, pronunțată de Tribunalul Economic din Kiev și a unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, motivarea hotărârii recurate nu lămurește cum s-a ajuns la concluzia că intimata-reclamantă a adus la îndeplinire obiectul contractului, în condițiile în care nu s-a stabilit prestația sa concretă în privința celui de-al doilea obiectiv.

Sub un al treilea aspect, autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel nu a analizat argumentul esențial, conform căruia executarea celor două hotărâri în Ucraina a avut la bază cauze străine de orice pretinsă acțiune a intimatei-reclamante.

Sub un al patrulea aspect, recurenta-pârâtă a subliniat că din motivarea hotărârii lipsesc considerentele pentru care instanța de apel a înlăturat dubla condiție suspensivă, constând în demersurile realizate de intimata-reclamantă, de natură a conduce prin ele însele la recuperarea creanței, iar suma să fie efectiv recuperată.

Sub un al cincilea aspect, autoarea recursului a susținut că sunt contradictorii motivele hotărârii recurate, prin care instanța de apel a stabilit prestațiile pe care intimata-reclamantă le-a executat în îndeplinirea obligațiilor contractuale.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat, în sinteză, că instanța de apel a schimbat fundamentul juridic al dreptului dedus judecății.

În acest sens, a arătat că, deși intimata-reclamantă a pretins plata remunerației contractuale pentru că a atins rezultatul convenit, instanța de apel i-a acordat remunerația pe motiv că atingerea rezultatului respectiv nu era necesară.

Recurenta-pârâtă a susținut că pretențiile intimatei-reclamante au fost fundamentate pe o singură premisă, expusă explicit în cuprinsul acțiunii, și anume că activitatea pe care a desfășurat-o aceasta din urmă în executarea contractului a determinat recuperarea creanței.

În aceste condiții, concluzia instanței de apel în sensul că nu era necesar ca rezultatul vizat de contractul dedus judecății să fie atins de către intimata-reclamantă echivalează cu ajustarea nepermisă a cauzei cererii de chemare în judecată.

Schimbând fundamentul dreptului la remunerație, pretins de intimata-reclamantă, instanța de apel a încălcat limitele devoluțiunii, prin raportare la limitele de învestire ale primei instanțe (tantum devolutum quantum iudicatum).

În plus, reclamanta nu a criticat în apel soluția primei instanțe sub aspectul calificării naturii juridice a contractului dedus judecății și al conținutului obligațiilor contractuale, motiv pentru care raționamentul instanței de apel încalcă și limitele devoluțiunii din apel.

Așadar, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității.

În plus, omisiunea instanței de apel de a pune în discuția părților aceste aspecte conduce la încălcarea principiilor contradictorialității, oralității, egalității și dreptului la apărare.

Recurenta-pârâtă a mai subliniat că instanța de apel a schimbat în mod nepermis calificarea juridică a contractului dedus judecății.

În acest sens, a arătat că prima instanță a reținut, prin încheierea din 17 aprilie 2018, că părțile au încheiat un contract de mandat. Cum încheierea respectivă nu a fost atacată cu apel, calificarea dată de prima instanță contractului dedus judecății a intrat în puterea lucrului judecat.

În aceste condiții, instanța de apel era ținută de calificarea dată de prima instanță contractului respectiv.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanța de apel a soluționat cauza pe baza unor prezumții simple pe care nu le-a pus în discuția părților și, totodată, a încălcat regimul juridic aplicabil acestor prezumții.

În acest sens, autoarea recursului a subliniat că instanța de prim control judiciar nu stabilit faptul vecin și conex pe baza unor probe directe.

Contrar considerentelor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă nu a susținut că ar fi dispusă să achite o parte din prețul contractual.

Mai mult decât atât, autoarea recursului a subliniat că apărătorul său a precizat că, deși s-au purtat discuții, nu a fost de acord să plătească nicio sumă de bani intimatei-reclamante, în temeiul contractului în litigiu.

În orice caz, o mărturisire a recurentei-pârâte nu putea fi dedusă de instanța de apel din concluziile orale ale apărătorului său, fără un mandat special pentru un astfel de act de dispoziție.

După ce a evocat dispozițiile art. 329 și art. 309 alin. (5) C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că proba cu martori nu este admisibilă niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii unui înscris. Or, în prezenta cauză s-a urmărit probarea acestui din urmă aspect prin intermediul prezumției judiciare.

De asemenea, recurenta-pârâtă a învederat că nu este îndeplinită nici condiția ca prezumția să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins. În concret, nu este posibil ca, din simpla negociere a unui contract, instanța să deducă că recurenta-pârâtă a confirmat îndeplinirea de către intimata-reclamantă a obligațiilor contractuale.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a evocat dispozițiile art. 2009, art. 2012, art. 2017 și art. 2019 C. civ., după care a arătat că a acordat intimatei-reclamante un mandat cu reprezentare având două obiective: executarea unei hotărâri judecătorești în Ucraina și a unei hotărâri C.E.D.O.

În scopul îndeplinirii acestor obiective, intimata-reclamantă urma să acționeze în numele și pe seama recurentei-pârâte în fața autorităților administrative și judiciare.

După ce a expus acțiunile pe care intimata-reclamantă trebuia să le întreprindă conform contractului, autoarea recursului a arătat că instanța de apel a nesocotit regulile ce guvernează prestația caracteristică mandatului, întrucât a apreciat că orice pretinsă activitate de consultanță are care efect executarea mandatului.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că intimata-reclamantă nu a dat socoteală cu privire la îndeplinirea activităților sale, deși avea această obligație conform art. 2019 C. civ.

După prezentarea unor considerente teoretice cu privire la remunerarea mandatarului, titulara recursului a subliniat că intimata-reclamantă nu a executat mandatul, deși acesta putea fi executat, nefiind incidentă o cauză externă de imposibilitate a executării.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a nesocotit regulile de remunerare a mandatului, acordând intimatei-reclamante remunerația prevăzută la art. 3 din contractul dedus judecății, deși aceasta din urmă nu a adus la îndeplinire mandatul.

Titulara recursului a mai susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1399 și art. 1400 C. civ., referitoare la condiția suspensivă.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a recunoscut efectul suspensiv al dublei condiții ce afectează obligația de plată a remunerației, constând în: demersurile intimatei-reclamante să conducă, prin ele însele, la recuperarea creanței și aceasta să fie recuperată efectiv.

Autoarea recursului a învederat că art. 3 din contract reflectă o modalitate de stabilire a remunerației specifică contractului de mandat, constând în remunerarea în funcție de succesul obținut de către mandatar în executarea mandatului, atingerea obiectivului fiind un eveniment viitor și nesigur ca realizare.

Or, instanța de apel, reținând că succesul obținut de intimata-reclamantă este irelevant sub aspectul dreptului de a primi remunerația, a nesocotit dispozițiile art. 1399 și art. 1400 C. civ., întrucât nașterea obligației de plată depindea de îndeplinirea condiției suspensive.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că intimata-reclamantă și-a suspendat activitatea începând cu 7 mai 2009, ultimele acte de reluare a activității fiind înregistrările efectuate la registrul comerțului la 6 decembrie 2016 și 24 mai 2017.

În urma interpretării art. 15 din Legea nr. 359/2004, titulara recursului a susținut că, în perioada în care o societate are activitatea suspendată temporar, acesteia îi lipsește capacitatea de folosință și exercițiu. De asemenea, reluarea activității oricărei societăți reprezintă un act juridic suspus înregistrării la registrul comerțului.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit acest text de lege, întrucât a apreciat că suspendarea temporară a activității societății nu are niciun efect asupra capacității persoanei juridice, ci are doar consecințe fiscale.

În acest sens, autoarea recursului a subliniat că intimata-reclamantă nu putea încheia sau executa acte juridice în perioada suspendării activității sale.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a conchis că intimata-reclamantă nu putea pretinde o remunerație pentru activități pe care le-ar fi desfășurat în perioada în care a fost inactivă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 25 ianuarie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare la 18 februarie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-reclamantă și admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat de pârâta B. S.A. în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Recurenta invocă faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privind limitele devoluțiunii în apel precum și cu încălcarea puterii de lucru judecat a celor statuate prin încheierea din 17 aprilie 2018 de către prima instanță, întrucât, susține recurenta, instanța de apel a schimbat fundamentul juridic al dreptului dedus judecății și calificarea juridică a contractului de prestări servicii din 10.01.2013, încheiat între părți. Totodată, recurenta invocă faptul că procedând astfel, instanța de apel a încălcat principiile contradictorialității, disponibilității și dreptului la apărare, nepunând în discuția părților noua calificare a contractului și ajustând cauza cererii de chemare în judecată.

Din acest punct de vedere, instanța supremă reține că, prin sentința primei instanțe, în urma analizei raportului juridic dintre părți, aceasta a calificat contractul ca fiind unul de consultanță, însă a reținut că reclamanta nu a reușit să probeze că ar fi prestat servicii de consultanță în beneficiul pârâtei B. S.A., în legătură cu executarea celor două titluri de creanță împotriva Statului Ucrainean, fapt pentru care a respins cererea reclamantei.

Disputa dedusă judecății prin apelul principal, exercitat de reclamanta A. S.R.L., a vizat stabilirea executării sau neexecutării obligațiilor contractuale, deci o chestiune de interpretare a probatoriului administrat în fața primei instanțe, nepunându-se în discuție calificarea naturii juridice a contractului, dată de prima instanță.

Pe de altă parte, și pârâta B. S.A. a formulat apel incident, prin care a solicitat înlăturarea considerentelor referitoare la nulitatea contractului de prestări servicii din 10.01.2013, pe motivul lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei ca efect al suspendării voluntare de activitate a societății, și înlocuirea acestora cu propriile considerente. Astfel, dat fiind că nici acest apel nu a pus în discuție calificarea naturii juridice a contractului de prestări servicii, considerentele hotărârii nr. 1668/29.05.2018 privind calificarea contractului ca fiind unul de consultanță au dobândit autoritate de lucru judecat, față de prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, iar potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Astfel, sub un prim aspect, în cadrul procesual determinat de cele două apeluri, o nouă evaluare juridică a contractului de consultanță nu a făcut obiectul criticilor în apel și nu a fost necesară, prin raportare la limitele devoluțiunii, determinate de ceea ce s-a apelat, astfel încât critica recurentei este nefondată.

În ce privește argumentul recurentei-pârâte, privind calificarea contractului de către instanța de fond, prin încheierea din 17 aprilie 2018, ca fiind unul de mandat, această susținere este nefondată, întrucât prin încheierea indicată, prima instanța s-a pronunțat asupra admisibilității probei cu martori, nefiind pusă în discuție natura juridică a contractului.

Referirea primei instanțe la existența unui raport de reprezentare este în legătură cu faptul probator ce se urmărea a se dovedi prin proba propusă, iar nu în legătură cu operațiunea juridică ce constituie obiectul contractului convenit de părți, acesta din urmă nefiind obiect al dezbaterilor la termenul din 17.04.2018, ci obiectul dezbaterilor fiind constituit din admisibilitatea probelor propuse de părți.

Mai mult, Înalta Curte reține că argumentul invocat nu este în favoarea recurentei-pârâte, întrucât această parte ar fi avut interes să formuleze apel împotriva considerentelor sentinței primei instanțe, prin care să critice încadrarea contractului de prestări servicii din 10.01.2013 ca fiind unul de consultanță, iar nu intimata-reclamantă. Invocarea acestor critici în această etapă procesuală este făcută însă cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât nu pot fi primite direct în recurs.

Sub un alt aspect, în ce privește încălcarea limitelor devoluțiunii determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, recurenta a motivat că fundamentul dreptului invocat în cadrul cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de pretinsa îndeplinire a activităților prevăzute de contractul din 10.01.2013, având ca efect încasarea de către recurentă a creanței urmărite împotriva statului ucrainean.

Se arată, astfel, că instanța de apel a reținut că nu era necesar ca rezultatul vizat de contractul din 10.01.2013 (constând în recuperarea creanței de la Statul Ucrainean) să fie determinat de către reclamanta însăși și că acest raționament al instanței de apel este o ajustare, nepermisă și nepusă în discuția părților, a cauzei juridice pe care reclamanta și-a întemeiat dreptul pretins, cu încălcarea limitelor devoluțiunii.

Instanța supremă reține că este nefondată critica recurentei, întrucât instanța nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată.

Instanța de prim control judiciar a motivat că, în executarea contractului și în limitele stabilite prin clauzele contractuale, reclamanta putea să recurgă la colaborarea cu alte persoane. În acest cadru, instanța de apel a reținut că prin contract nu s-a stipulat condiția ca rezultatul vizat, respectiv recuperarea sumelor datorate de Statul Ucrainean, să fie determinat exclusiv de activitățile apelantei-reclamante. Faptul că apelanta-reclamantă a colaborat și cu un avocat, cu alte persoane ori a efectuat demersuri proprii, nu este de natură a înlătura dreptul apelantei-reclamante la obținerea prețului convenit, atât timp cât aceasta din urmă și-a executat propriile obligații asumate.

De altfel, referirea instanței de apel la conținutul obligațiilor contractuale asumate de către intimata-reclamantă, precum și la toate posibilitățile stabilite de părți în vederea atingerii obiectivelor stabilite prin contract, era esențială pentru soluționarea apelului principal, prin intermediul căruia reclamanta a susținut executarea obligațiilor contractuale.

Realizând o devoluțiune totală a cauzei sub aspectul stabilirii situației de fapt și aplicării legii, instanța de apel s-a referit la conținutul obligațiilor asumate prin contract, câtă vreme apelanta-reclamantă a afirmat prin apel executarea obligațiilor asumate și neexecutarea obligațiilor corelative de către pârâtă. Procedând astfel, în cauză, instanța de apel nu a încălcat limitele devoluțiunii determinate de ceea ce s-a apelat.

Reținând că soluționarea apelului declarat de reclamantă a avut loc cu respectarea limitelor devoluțiunii determinate de ceea ce s-a judecat și de ceea ce s-a apelat, nu se verifică încălcarea dreptului la apărare, a principiilor contradictorialității și disponibilității.

O altă critică subsumată de recurentă cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o reprezintă soluționarea cauzei, de către instanța de apel, pe baza unor prezumții judiciare simple, pe care nu le-a pus în discuția părților și, totodată, încălcarea regimului juridic aplicabil acestor prezumții, dispus de art. 329 și art. 309 C. proc. civ.. În acest sens, autoarea recursului a subliniat că instanța de prim control judiciar nu a stabilit faptul vecin și conex pe baza unor probe directe.

Textul art. 329 C. proc. civ. se referă expressis verbis la prezumțiile "lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului". Prin urmare, prezumțiile judiciare se întemeiază pe raționamentele logice pe care le folosește instanța spre a determina existența sau inexistența unui fapt. Pe cale de consecință, ele nu pot fi puse în discuția contradictorie a părților, întrucât, pe de o parte, se întemeiază pe propria putere de judecată și experiență a judecătorului, iar, pe de altă parte, aplicarea lor are loc după etapa administrării probatoriului, respectiv în cadrul deliberărilor, astfel că această critică a recurentei este neîntemeiată.

Cu toate acestea, în lumina acestor dispoziții legale și contrar celor invocate de recurentă, instanța supremă reține că instanța de apel, în limitele efectului devolutiv al apelului, așa cum a fost analizat anterior, a folosit prezumția judiciară pentru a reține ca fiind executate prestațiile la care s-a obligat reclamanta, respectiv ca dovadă a unor împrejurări de fapt, ce pot fi dovedite prin orice mijloace materiale de probă.

Prin urmare, dispozițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, proba actului juridic fiind făcută prin chiar înscrisul constatator, nu prin intermediul prezumțiilor judiciare simple.

Totodată, reținerea acestor prezumții face parte integrantă a raționamentului logico-juridic complex pe care instanța de apel l-a expus în cadrul motivării sale și care s-a axat, în principal, pe analizarea probelor relevante, raportat la susținerile din apelul exercitat de reclamantă, în sensul că s-a dovedit existența contractului de consultanță, a obiectului său și a prestațiilor executate de C., reprezentantul legal al intimatei, prestații care se încadrează chiar în obiectul contractului. Astfel, instanța supremă reține și că această critică nu este de natură să determine casarea deciziei și alterarea soluției dispusă de instanța de apel, pentru că expunerea argumentelor fundamentale reținute de instanța de apel creează transparență asupra silogismului judiciar, care explică și justifică dispozitivul hotărârii adoptate.

Înalta Curte mai reține că, aplicarea prezumției judiciare de către instanța de apel, pentru a reține faptul că administratorul societății reclamante, C., a acționat în calitate de reprezentant al reclamantei și nu în nume propriu, procedură criticată de recurenta-pârâtă, este o critică ce vizează, în realitate, mecanismul de apreciere a probatoriului de către instanța de apel în vederea stabilirii situației de fapt, fiind o critică de netemeinicie care excede cenzurii în calea de atac a recursului.

De asemenea, critica privind faptul că instanța de apel ar fi reținut, în mod eronat, prin intermediul prezumției simple, faptul că pârâta a recunoscut datorarea întregii sume, contrar celor declarate la interogatoriu de către această parte, este, pe de o parte, o critică străină de cele reținute de instanță, care, în fapt, a reținut că, din probatoriul administrat a rezultat că pârâta și-a manifestat disponibilitatea pentru achitarea unei părți din prețul contractului din 10.01.2013, iar pe de altă parte, este o critică de vizează aspecte factuale ale cauzei și aprecierea de către instanța de apel a probatoriului administrat, astfel că nu poate fi cercetată în calea de atac recursului.

Înalta Curte reține că se conturează într-o critică de netemeinicie, nu de nelegalitate, și susținerile recurentei privind nestabilirea de către instanța de apel a faptului vecin și conex pe baza unor probe directe și neîndeplinirea condiției ca prezumția să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, întrucât recurenta tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, pentru a se ajunge la demonstrarea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța din apel.

De aceea, sunt neîntemeiate susținerile recurentei privind încălcarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare. Recurenta pârâtă a participat nemijlocit, direct și în mod egalitar la dezbaterile dedicate admiterii și administrării probelor, respectându-i-se dreptul la apărare și la un proces echitabil, în legătură cu toate chestiunile legate de probele administrate. Pe cale de consecință, nu se poate reține nicio vătămare legitimă, cu caracter procesual, derivată din procedura de administrare a probelor.

Punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. dispune casarea unei hotărâri când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Casarea unei hotărâri intervine în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a învederat că instanța de apel a recalificat contractul dedus judecății ca fiind unul de consultanță, fără a expune argumente în acest sens, a susținut că nu s-au analizat cele două obiective ale contractului dedus judecății și că instanța de apel nu a analizat argumentul esențial, conform căruia executarea celor două hotărâri, în Ucraina, a avut la bază cauze străine de orice pretinsă acțiune a intimatei-reclamante.

Totodată, recurenta a susținut că din motivarea hotărârii lipsesc considerentele pentru care instanța de apel a înlăturat dubla condiție suspensivă, iar considerentele prin care instanța a stabilit prestațiile pe care intimata-reclamantă le-a executat în îndeplinirea obligațiilor contractule sunt contradictorii.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte reține că aceste motive de casare sunt nefondate, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii atacate, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

O primă critică subsumată acestui motiv de recurs, o reprezintă susținerea potrivit căreia instanța de apel a recalificat contractul din 10.01.2013, fără a expune considerentele care au determinat o asemenea calificare.

Așa cum a mai arătat deja, instanța supremă reține că instanța de apel, în limitele devoluțiunii prevăzute de dispozițiile art. 477 C. proc. civ., s-a limitat doar la ceea ce a fost dedus judecății prin apelul principal al reclamantei și apelul incident, exercitat de recurenta-pârâtă. Niciuna dintre cele două apelante nu a adus critici privind calificarea juridică a contractului din 10.01.2013, efectuată de prima instanță, astfel încât, calificarea contractului ca fiind unul de consultanță, efectuată de prima instanță, a intrat în puterea lucrului judecat. În plus, nefiind supusă criticilor o asemenea chestiune, instanța de apel nu a procedat la evaluarea juridică a naturii contractului de prestări servicii. Prin urmare, critica recurentei-pârâte vizând neîncadrarea în drept a situației de fapt reținute de instanța de apel urmează a fi înlăturată pentru că nu a constituit obiect al criticilor în apel, față de statuarea primei instanțe privind calificarea contractului dintre părți, ca fiind unul de consultanță.

Sub un alt aspect, s-a criticat faptul că hotărârea recurată nu cuprinde o analiză a celor două obiective distincte ale contractului din 10.01.2013: executarea hotărârii judecătorești din 29.08.2017, pronunțată de Tribunalul Economic al orașului Kiev și executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai exact, se arată că motivarea hotărârii nu lămurește care este prestația concretă în privința celui de-al doilea obiectiv.

Instanța de recurs remarcă faptul că recurenta-pârâtă nu a indicat prestațiile neexecutate de reclamantă în legătură cu hotărârea C.E.D.O. Înalta Curte mai reține și că, în realitate, obiectivul contractului este unic și vizează executarea unei creanțe împotriva Statului Ucrainean, indiferent de titlul care constată acea creanță, astfel încât, criticile recurentei-pârâte cu privire la lipsa indicării de către instanța de apel a prestațiilor realizate de reclamantă în scopul punerii în executare a fiecăruia dintre titlurile executorii, respectiv hotărârea Tribunalului Economic al orașului Kiev și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, privite de recurentă ca două obiective distincte ale contractului de prestări servicii, sunt nefondate.

De asemenea, se mai reține că, în ce privește remunerația acordată, această este stabilită în legătură doar cu suma încasată din executarea hotărârii judecătorești pronunțate de Tribunalul Economic al orașului Kiev.

Din analiza deciziei recurate, contrar susținerilor recurentei, se observă că instanța de apel a analizat raportul juridic dintre părți, așa cum rezultă din contractul de prestări servicii, care reprezintă legea părților, potrivit art. 1270 C. civ., reținând că prestațiile la care s-a obligat reclamanta, potrivit art. 1.2 din contract, constau în acordarea de consultanță, ce implică și acordarea de sprijin, valorificarea experienței și a cunoștințelor reclamantei, în vederea protejării intereselor pârâtei. Prin urmare, instanța de apel a reținut că ceea ce reclamanta a dovedit este executarea obiectului obligației la care s-a angajat reclamanta, respectiv oferirea de consultanță pârâtei în vederea realizării creanței împotriva Statului Ucrainean.

Nu este întemeiată nici critica prin care se invocă existența unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, în privința modalității în care s-au stabilit prestațiile pe care A. le-a efectuat în îndeplinirea obligațiilor asumate.

Înalta Curte relevă că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să se manifeste în cadrul considerentelor de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind practic, nemotivată.

Considerentele deciziei recurate nu conțin argumente contradictorii sub aspectul demersurilor efectuate de reclamantă în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate prin contract, rezultând fără echivoc faptul că, în temeiul art. 2.1. din contract, reclamanta a fost abilitată să se adreseze în numele beneficiarului și în colaborare cu avocatul D., organelor administrative ucrainiene sau altor organe, în scopul executării celor două hotărâri.

Susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel a reținut că A. a intermediat contractul cu un avocat sunt desprinse de întregul raționament expus, instanța de apel motivând că intermedierea între pârâtă și avocat, realizată de reclamantă, se încadrează în limitele stipulațiilor contractuale, art. 2.1. din contract făcând referire la o astfel de colaborare.

Prin urmare, se constată că, prin considerentele care au fundamentat decizia adoptată, instanța de apel nu a expus considerente contradictorii în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică a recurentei-pârâte privește neanalizarea de către instanța de apel a argumentului privind faptul că alte cauze au concurat la atingerea rezultatului previzionat, respectiv executarea efectivă a hotărârilor judecătorești împotriva Statului Ucrainean. Contrar celor învederate prin cererea de recurs, instanța supremă constată că instanța de apel a tranșat această chestiune, reținând, în mod corect, că prin contract nu s-a stipulat condiția ca rezultatul vizat, respectiv recuperarea sumelor de la Statul Ucrainean, să fie determinat exclusiv de activitățile reclamantei.

În ce privește critica privind motivarea insuficientă și neanalizarea probelor propuse de recurenta-pârâtă, din care rezultă și contribuția altor persoane la recuperarea sumei și efectuarea de demersuri proprii, precum și critica privind faptul că instanța de apel nu a analizat dacă formele de corespondență întocmite de reclamantă erau apte să conducă la recuperarea creanței, Înalta Curte reține că, în realitate, recurenta-pârâtă urmărește stabilirea unei alte situații de fapt ca urmare a reevaluării probatoriului administrat, precum și reinterpretarea contractului în favoarea pârâtei, în sensul că pârâta și alte entități ar fi contribuit la realizarea obiectivului privind executarea celor două titluri executorii, aspect care excede controlului de legalitate specific recursului.

Deși se susține că instanța de apel a omis să analizeze apărările sale în această privință, instanța de recurs constată că apărarea făcută de recurentă prin întâmpinarea la apel, în legătură cu mandatul acordat unui terț, respectiv numitului E., este una fără pondere și vocație de a reforma hotărârea primei instanțe, câtă vreme se referă la un mandat acordat acestei persoane în anul 2009 și, totodată, chiar pârâta a precizat că "nu a afirmat niciodată că demersurile acestuia au condus la obținerea sumelor de bani".

Prin urmare, criticile circumscrise în ipoteza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind nemotivarea, sunt nefondate din această perspectivă.

În ce privește critica privind lipsa motivării cu privire la înlăturarea dublei condiții suspensive, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța supremă reține că acest motiv de casare este nefondat, întrucât cele două condiții suspensive din contract au fost corect reținute și aplicate de instanța de apel, argumentele instanței fiind structurate în mod logic și cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Astfel, cele două condiții suspensive reținute de instanța de apel, sunt, potrivit art. 3 din contract, următoarele: demersurile reclamantei să fie de natură să conducă ele însele la recuperarea sumei și suma să fie efectiv recuperată.

În ceea ce privește prima condiție, motivarea reținută de instanța de apel relevă îndeplinirea acesteia. În acest sens s-a reținut că, deși pârâta a colaborat și cu alte persoane, cu un avocat ori a efectuat demersuri proprii, aceste împrejurări nu sunt de natură a înlătura contribuția reclamantei la obținerea punerii în executare a celor două titluri de creanță, întrucât nu s-a stipulat în contract o contribuție exclusivă a reclamantei, fiind necesar doar ca demersurile reclamantei să aibă capacitatea de a duce la obținerea punerii în executare a titlurilor de creanță împotriva Statului Ucrainean.

De altfel, în mod corect a reținut instanța de apel și că, prin art. 2.1. din contract, părțile au prevăzut expres colaborarea dintre reclamantă și avocatul D.. Prin urmare, faptul că reclamanta a colaborat și cu un avocat, cu alte persoane ori că a efectuat demersuri proprii nu este de natură a înlătura dreptul acesteia la obținerea prețului convenit, atât timp cât aceasta din urmă și-a executat propriile obligații asumate, aspect reținut ca dovedit de instanța de apel.

În ce privește ce-a de doua condiție, ca suma să fie efectiv recuperată, condiția a fost reținută ca fiind îndeplinită, aspect învederat, și de altfel necontestat, de către cele două părți.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă, sub un prim aspect, faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a regulilor privind contractul de mandat.

Cu titlul prealabil, instanța supremă reține că această critică a fost analizată, în parte, și în cadrul criticilor subsumate motivelor de casare întemeiate pe pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că această critică privind stabilirea naturii juridice a contractului de prestări servicii din 10.01.2013, în sensul de a aplica raportului juridic dintre părți dispozițiile referitoare la contractul de mandat, sunt străine de raportul juridic dedus judecății în apel, întrucât recurenta-pârâtă nu a făcut apel la considerentele sentinței instanței de fond, privind calificarea contractului ca fiind unul de consultanță, astfel încât critica prezentată în acest sens, direct în calea de atac a recursului, nu poate fi primită, fiind făcută omisso medio.

O a doua critică subsumată acestui motiv de casare, o reprezintă aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1399-1400 C. civ.. Din acest punct de vedere, recurenta arată că instanța de apel nu a recunoscut efectul suspensiv al dublei condiții suspensive prevăzute de art. 3 din contract, afectând obligația de remunerație aflată în sarcina recurentei. Susține aceasta că, instanța de apel, reținând că succesul obținut de mandatar este irelevant sub aspectul dreptului mandatarului de a cerere remunerația contractuală, a nesocotit prevederile articolelor mai sus enunțate, privind efectele condițiilor suspensive, ignorând împrejurarea că, de îndeplinirea condiției depinde însăși nașterea obligației de a plăti remunerația.

Potrivit art. 1399 C. civ., este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur, iar potrivit art. 1400 din același cod, condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că recurenta a formulat această critică din perspectiva existenței unui contract de mandat, dar, încă din prima fază a procesului, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, faptul că relațiile dintre părți sunt guvernate de un contract de consultanță, contrar susținerilor recurentei.

Prin urmare, critica are la bază premisa greșită potrivit căreia contractul ar fi unul de mandat, cu nesocotirea puterii de lucru judecat, prevăzute de dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., de care se bucură statuarea primei instanțe, în sensul că raportul juridic dintre părți se grefează pe un contract de consultanță.

Instanța supremă remarcă faptul că, în cauză, instanța de apel a reținut și aplicat corect dispozițiile indicate de recurentă, prin urmare această critică este nefondată.

Se reține că între părți, la 10.01.2013, s-a încheiat un contract de consultanță, nenumit, prin care reclamanta A. S.R.L., în calitate de prestator, s-a obligat față de recurentă, în calitate de beneficiar, să presteze servicii de consultanță privind executarea hotărârii Tribunalului Economic al orașului Kiev din data de 29.08.2007, în dosarul nr. x/35-45/56-38/209, pentru urmărirea la bugetul de stat al Ucrainei, din Trezoreria de Stat a Ucrainei, a sumei de 5.180.264,20 dolari SUA, reprezentând datorii, și 350 dolari SUA, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea beneficiarului, precum și a hotărârii C.E.D.O.

Se mai reține că, potrivit art. 3.1 din contract, prețul serviciilor efectuate de prestator reprezintă 4% din suma încasată de către beneficiar de la debitorul ucrainian.

În ce privește prima condiție, aceea ca demersurile reclamantei să fie de natură să conducă ele însele la recuperarea creanței de la Statul Ucrainean, instanța de apel a reținut, sub un prim aspect, că reclamanta a dovedit executarea obiectului contractului încheiat la 10.01.2013, respectiv oferirea de consultanță în vederea punerii în executare a celor două titluri executorii, iar, sub un al doilea aspect, că nu s-a stipulat condiția ca rezultatul vizat, respectiv recuperarea creanței, să fie determinat exclusiv de activitățile reclamantei.

Cea de-a doua condiție, a evenimentului viitor și incert, o reprezintă recuperarea creanței, condiție îndeplinită și dealtfel necontestată de părți.

Principala consecință a afectării raportului juridic obligațional de o condiție suspensivă este aceea că, pendente conditione, creditorul nu poate cere îndeplinirea obligației de la debitorul său. Or, în cauză, dubla condiție a fost îndeplinită și, pe cale de consecință, efectul suspensiv al acesteia a încetat, iar debitorul este ținut să-și execute obligațiile.

În cauză, condiția suspensivă, de îndeplinirea căreia depinde nașterea obligației de plată a remunerației, respectiv recuperarea creanței, s-a îndeplinit ca urmare a demersurilor întreprinse de reclamantă, împrejurări de fapt reținute de instanța de apel și care nu mai pot fi reapreciate de instanța de recurs.

Pe cale de consecință, în mod corect a reținut instanța de apel că dreptul reclamantei la obținerea prețului convenit s-a născut, atât timp cât aceasta din urmă și-a executat propriile obligații asumate prin contract.

O ultimă critică subsumată pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea și aplicarea greșită a regulilor privind capacitatea persoanei juridice și întreruperea activității societății.

Înalta Curte constată că și această critică este nefondată, atât prima instanță, cât și instanța de apel reținând în mod legal că suspendarea voluntară de activitate a unei societăți nu determină încetarea temporară a capacității de folosință sau de exercițiu, deoarece societatea continuă să figureze în registrul comerțului și, pe durata suspendării, mandatele administratorilor nu sunt suspendate. Totodată, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 205 și art. 209 din C. civ. adoptat prin Legea 287/2009, capacitatea de exercițiu și de folosință a unei societăți începe de la data înregistrării sale în registrul comerțului și încetează odată cu radierea din registrul comerțului, conform art. 251 din același cod.

Instanța supremă constată că, în mod corect a reținut instanța de apel că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului nu au aplicabilitate în cauză, societatea fiind deja înregistrată în registrul comerțului, atât la momentul încheierii contractului de consultanță din 10.01.2013, cât și pe durata derulării relațiilor contractuale supuse dezbaterii. Totodată, s-a reținut corect și că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților de înregistrare în registrul comerțului nu au aplicabilitate în cauză, întrucât, aceste prevederi legale privind dobândirea codului unic de înregistrare și, după caz, a certificatului de mențiuni, nu dispun în sensul că, pe perioada în care operează suspendarea voluntară temporară de activitate, o societate își pierde capacitatea de folosință sau de exercițiu. Nerespectarea acestor dispoziții poate atrage, cel mult, consecințe fiscale, în condițiile în care, în perioada supusă dezbaterii, nu a intervenit radierea persoanei juridice din registrul comerțului, iar pierderea capacității de folosință și de exercițiu poate interveni doar conform dispozițiilor legale, indiferent de declarațiile pe care persoana juridică le face.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 4760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2019/A/2018 din 18 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 4760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2020.