ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1775/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 31 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50.848,62 RON, reprezentând valoarea facturilor fiscale nr. x din 31 iulie 2017 (în cuantum de 21.685,61 RON), nr. 400 din 31 august 2017 (în cuantum de 21.868,87 RON) și nr. 402 din 12 septembrie 2017 (în cuantum de 7.294,14 RON), emise de reclamantă în temeiul art. 3.1 pct. l din contractul nr. x din 25 octombrie 2016 și neachitate de pârâtă, și la plata sumei de 58.310 euro (49.000 euro +TVA), în RON la data efectuării plății, reprezentând valoarea estimativă a componentei variabile prevăzute de art. 3.1 pct. 2 din contract. Reclamanta a precizat că, la data introducerii acțiunii, valoarea componentei variabile era în valoare de 268.097,72 RON (reprezentând echivalentul în RON al sumei de 58.310 euro la un curs oficial de 1 euro = 4,5978 RON, valabil pentru data de 25 octombrie 2017), valoarea exactă a componentei variabile urmând a fi stabilită pe bază de expertiză contabilă. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

La 27 septembrie 2018, reclamanta a depus cerere de majorare a pretențiilor prin care a arătat că înțelege să majoreze pretențiile solicitate prin cererea introductivă, de la suma 58.310 euro (49.000 euro +TVA), reprezentând valoarea estimată a componentei variabile prevăzute de art. 3.1 pct. 2 din contract, la suma de 76.160 euro (64.000 euro + TVA), conform sumelor rezultate din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Prin sentința civilă nr. 3237 din 25 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L. și a obligat pârâta B. la plata sumei de 50.848,62 RON și 76.160 euro și la plata cheltuielilor de judecată de 19.902,94 RON, reprezentând taxa de timbru, onorariul de expert și onorariu de avocat.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat apel împotriva considerentelor sentinței civile nr. 3237 din 25 octombrie 2018, iar pârâta B. a declarat apel împotriva aceleiași sentințe.

Prin decizia civilă nr. 613/A din 2 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B., ca nefondat, și a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. A obligat apelanta-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 1.885 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă afirmă că motivarea instanței de apel este lacunară și nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. deoarece curtea de apel și-a însușit afirmațiile instanței de fond cu privire la faptul că recurenta-pârâtă nu ar fi contestat pretențiile intimatei-reclamante. Se mai arată că, și în situația unei conduite pasive a recurentei-pârâte, instanța de apel avea obligația să verifice dacă pretențiile intimatei-reclamante sunt întemeiate, demers pe care nu l-a întreprins. Aceeași instanță ar fi trebuit să analizeze în considerentele deciziei recurate probele care i-au format convingerea că autoarea căii de atac datorează sumele în discuție și să analizeze conținutul contractului nr. x din 25 octombrie 2016, respectiv obiectul, drepturile și obligațiile părților și culpa contractuală.

Se mai afirmă că soluția este nemotivată din perspectiva dreptului material întrucât instanța de apel s-a raportat numai la atitudinea procesuală a recurentei-pârâte (de a nu contesta pretențiile reclamantei) și astfel a încălcat dispozițiile art. 6 C. proc. civ. și a principiilor enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind respectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.

Autoarea căii de atac apreciază că instanța ar fi trebuit să administreze probele propuse de parte, chiar dacă aceasta era decăzută, în situația în care aceste probe ar fi fost impuse de particularitățile speței.

Prin memoriul de recurs se critică și interpretarea dreptului material incident, arătându-se că nu au fost analizate motivele ce priveau nerespectarea de către intimata-reclamantă a condițiilor contractuale, și se arată că apelul nu a fost limitat la nemotivarea sentinței și la încălcarea rolului activ. Autoarea căii de atac precizează că a susținut, atât în fond, cât și în apel, faptul că intimata-reclamantă nu este îndreptățită să primească nici componenta fixă și nici pe cea variabilă întrucât aceasta a încetat să mai presteze vreo activitate de la data de 7 iulie 2017 și nu s-a dovedit că cifra de afaceri a recurentei-pârâte a crescut datorită prestării serviciilor de către intimata-reclamantă.

Față de cele reținute de curtea de apel, în sensul că nu s-a indicat prin cererea de apel punctual care sunt aspectele pe care tribunalul nu le-a apreciat ca fiind corecte, se arată că prin apel s-a criticat sentința în întregime.

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor art. 1268 alin. (3) C. civ., referitoare la modul de interpretare al clauzelor contractului și subliniază că argumentele intimatei-reclamante în sensul că s-ar datora componenta variabilă indiferent de creșterea cifrei de afaceri încalcă principiul specialității capacității de folosință.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând și respingerea acestuia ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este nul.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport, prin care a arătat că recursul este admisibil, iar intimata-reclamantă a susținut, în punctul său de vedere, că este de acord cu concluziile raportului.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, constatându-se că din criticile prezentate în cererea de recurs se desprind motive de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Prin aceeași încheiere, recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 613/A din 2 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis în principiu și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 30 septembrie 2020, în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin încheierea de ședință din 1 iulie 2020, prin care a fost respinsă excepția nulității recursului și acesta a fost admis în principiu, s-a apreciat că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac susține că instanța de apel și-a însușit punctul de vedere al tribunalului, decizia recurată fiind nemotivată deoarece curtea de apel s-a bazat exclusiv pe argumentul că recurenta-pârâtă nu a contestat situația de fapt și nu a analizat cauza din perspectiva proprie.

Aceste critici nu pot fi reținute.

Dispozițiile art. 425 C. proc. civ. care consacră în mod expres structura hotărârii judecătorești stabilesc, în privința considerentelor, că acestea conțin pe lângă arătarea obiectului cererii și susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele care au fost avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, și pentru ca instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

În cauză, instanța supremă apreciază că motivarea curții de apel întrunește exigențele art. 425 alin. (1) C. proc. civ. în condițiile în care aceasta a analizat sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, respectiv nemotivarea hotărârii tribunalului și încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a avut în vedere susținerile părții, pe care le-a analizat punctual și le-a respins în mod justificat. Instanța de apel a constatat astfel că motivarea sentinței tribunalului respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și că judecătorul și-a exercitat rolul activ și a aplicat și dispozițiile procedurale incidente atunci când a respins, ca tardivă, cererea de probe formulată de recurenta-pârâtă în stadiul procesual al fondului. În mod corect s-a reținut că recurenta-pârâtă avea posibilitatea să conteste situația de fapt prin motivele de apel sau prin întâmpinarea la apelul formulat de intimata-reclamantă împotriva considerentelor sentinței, dar nu a făcut acest lucru.

Nu se poate reține nici încălcarea art. 22 C. proc. civ. din perspectiva neîndeplinirii rolului activ al judecătorului în apel, acesta nefiind obligat să dispună suplimentarea probatoriilor decât în situația în care susținerile părților și probele administrate nu ajută la aflarea adevărului și la soluționarea cauzei, iar instanța nu se consideră lămurită. Astfel cum a statuat instanța supremă în jurisprudența sa, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului.

Împrejurarea că partea nu este de acord cu soluția pronunțată și, implicit cu argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile sale, nu echivalează cu neanalizarea susținerilor acesteia și cu atât mai puțin cu nemotivarea deciziei.

Curtea de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Argumentele din cererea de recurs prin care recurenta-pârâtă susține că nu au fost analizate motivele de apel ce priveau nerespectarea de către intimata-reclamantă a condițiilor contractuale și că intimata-reclamantă nu era îndreptățită să primească nici componenta fixă și nici pe cea variabilă vor fi înlăturate deoarece nu au făcut obiectul analizei în apel. Curtea de apel a constatat că aceste chestiuni nu au fost incluse în motivele de apel, ci au fost susținute de parte la termenul de la 19 martie 2019 în cursul dezbaterilor, astfel că în mod corect s-a reținut în considerentele deciziei atacate că nu vor fi analizate deoarece în cadrul apelului trebuie avute în vedere criticile efective pe care partea a înțeles să le formuleze prin cererea de apel. Înalta Curte reține că aceste critici nu au fost supuse unei dezlegări proprii a instanței de apel, ca urmare nu pot fi supuse analizei instanței direct în recurs.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu titlu formal, fără a dezvolta critici care se subsumează acestui motiv de nelegalitate. Susținerile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1268 alin. (3) C. civ. și la greșita interpretare a clauzelor contractuale prin care se dorește a se justifica incidența dispozițiilor pct. 8 al aceluiași articol nu vor fi analizate deoarece aduc în discuție aspecte de fapt, cum ar fi îndeplinirea de către intimata-reclamantă a obligațiilor sale contractuale, condițiile în care recurenta-pârâtă datora contravaloarea serviciilor prestate de către intimata-reclamantă, care nu pot fi avute în vedere în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 613/A din 2 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta-pârâtă B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 de RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 613/A din 2 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 de RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.