ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1724/2021

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 1 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. prin C. - D., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 3.998.275,71 RON, reprezentând debit datorat în temeiul contractului nr. x-28-001/001 din 5 octombrie 2013 și a penalităților de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Intimata E. a depus întâmpinare și cerere reconvenționala prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată și obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 582.942,23 RON, reprezentând diferența de prejudiciu cauzat de aceasta din urmă prin încălcarea prevederilor contractului. Pârâta-reclamantă a precizat cererea reconvențională, solicitând obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 5.956.327,71 RON (inclusiv TVA).

Reclamanta-pârâtă A. S.R.L. a depus cerere adițională prin intermediul căreia și-a micșorat cuantumul pretențiilor formulate cu suma de 1.028.032,79 RON (inclusiv TVA), respectiv echivalentul în RON a sumei de 187.761 euro (exclusiv TVA) la un curs leu/euro de 4,4155, sens în care pretențiile formulate prin cererea introductivă de chemare în judecată vor fi de 2.970.242,92 RON.

Prin încheierea de ședință din 11 octombrie 2017, Tribunalul București a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulate în cauză de pârâtă și formarea unui nou dosar, constatând că, raportat la incidența în cauză a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței față de reclamantă, numai cererea principală este în stare de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1113 din 12 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă și cererea acesteia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 1997 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1113 din 12 aprilie 2018.

A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând instanței să admită calea de atac formulată, să caseze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 256 C. proc. civ. și cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1517, art. 1350 și de art. 1516 alin. (2) pct. 1 C. civ.

Prin memoriul de recurs se arată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că din cauza neemiterii facturilor de către recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă nu avea obligația de plată a lucrărilor efectuate, raționament ce contravine dispozițiilor art. 1517 C. civ. referitoare la neexecutarea imputabilă creditorului și art. 1516 alin. (2) pct. 1 C. civ. referitoare la drepturile creditorului în cazul în care debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere fără justificare. Se mai susține că neemiterea facturilor de către recurenta-reclamnată nu o exonerează pe intimata-pârâta de la îndeplinirea obligațiilor de plată și că situațiile de lucrări au fost comunicate acesteia din urmă, dar aceasta nu le-a aprobat, cu rea-credință.

Autoarea căii de atac afirmă că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 256 C. proc. civ. raportat la art. 14.2 din contractul încheiat între părți deoarece aceasta a reținut că recurenta-reclamantă nu se putea prevala de clauza mai sus menționată atât timp cât nu a solicitat soluționarea aspectelor de ordin tehnic de un expert agreat de ambele părți anterior declanșării prezentului litigiu.

Totodata, recurenta apreciază că instanțele devolutive ar fi trebuit să dea eficiență art. 14.2 și să dea prioritate opiniei expertului, iar în cazul în care părțile nu sunt de acord cu privire la numirea acestuia, acest demers să fie îndeplinit de instanța de judecată.

Recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata F., a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal, respingerea ca inadmisibil a recursului în ceea ce privește motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece se dezvoltă critici ce nu au fost invocate pe calea apelului, iar în subsidiar respingerea recursului ca neîntemeiat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul declarat este nul.

Prin încheierea din 12 mai 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus punct de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De principiu, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele instituite de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de "motive de casare."

În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., partea are obligația de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Art. 489 alin. (2) din același cod stipulează că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluția și argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată. Pentru a se putea considera că recursul este motivat, autoarea căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1350, art. 1516 alin. (2) pct. 1 și art. 1517 C. civ. nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece aduc în discuție aspecte de fapt, iar partea reia în mare parte susținerile din cererea de apel, prin care se dezvoltă critici de netemeinicie care au fost deja dezlegate și pe care instanța de recurs nu le mai poate cenzura.

Critica recurentei privind modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 256 C. proc. civ., nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât partea aduce în discuție calificarea dată de către instanța de apel a clauzei prevăzute la art. 14.2 din contractul încheiat între părți. Or, acest aspect nu poate fi analizat de instanța de recurs nici prin prisma motivului de nelegalitate referitor la nerespectarea normelor procedurale și nici prin prisma celorlalte motive de nelegalitate statuate de art. 488 C. proc. civ., interpretarea contractului fiind un demers care excede limitelor de analiză ale instanței de recurs.

Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, respectiv nu se arată și dezvoltă motivele de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei vizează aspecte de fapt, ce țin de temeinica deciziei atacate.

În speță, reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că prin cererea de recurs nu au fost invocate veritabile critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod și, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1997 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. ÎN INSOLVENȚĂ împotriva deciziei civile nr. 1997 din 28.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 septembrie 2021.