ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1456/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 03.08.2015, reclamanta ALL ART. 4 U S.R.L. a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate inexistența dreptului pârâtei de a înceta contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2014 prin notificarea nr. x/23.06.2015, în temeiul art. 3.4 din contract, și să oblige pârâta la plata sumei de 220.960 RON, echivalentul sumei de 50.000 euro, la cursul B.N.R. din 29.07.2015, cu titlu de daune-interese compensatorii.

Prin sentința civilă nr. 4100/30.06.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea, ca nefondată, și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 9.509,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 1424/02.07.2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul și a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 435/18.02.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1477/05.11.2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat inexistența dreptului pârâtei de a înceta contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2014, prin notificarea nr. x/23.06.2015, în temeiul art. 3.4 din contract și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 220.960 de RON, cu titlu de daune-interese compensatorii, de 12.167,32 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și de 13.592,94 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în căile de atac.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivare, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.552 și art. 1.553, respectiv art. 1266-1269 C. civ.

Potrivit recurentei, din analiza clauzei prevăzute la art. 3.4 din contract rezultă că toate condițiile privind aplicarea pactului comisoriu, conform art. 1.553 C. civ., sunt îndeplinite. În acest sens, a susținut că este prevăzut faptul că rezilierea contractului va rezulta din simplul fapt al scăderii valorii de B. a emisiunii sub 3,5% timp de doua sondaje consecutive, fiind menționată atât obligația a cărei neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului, cât și renunțarea implicită la punerea în întârziere a debitorului.

Recurenta a mai arătat că, în ipoteza în care s-ar considera că art. 3.4. din contract instituie un mecanism de reziliere unilaterală a contractului, sunt îndeplinite și condițiile rezilierii unilaterale, întrucât intimata și-a încălcat obligația contractuală esențială pentru care a fost încheiat contractul de prestări servicii, în sensul că nu a reușit să realizeze o emisiune care să respecte standardele de audiență impuse, neexecutarea obligației nu are justificare legală și nici nu este imputabilă creditorului iar debitorul se află de drept în întârziere, ca urmare a voinței părților, astfel cum a fost aceasta conturată prin art. 3.4. din contract.

În ceea ce privește noțiunea de sondaj, prevăzută în contract, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1266-1269 din C. civ., statuând că aceasta nu se referă la intervale lunare.

Potrivit recurentei, criteriul ce a fost avut în vedere de părți, chiar de către intimată, întrucât aceasta a propus formatul contractului de prestări servicii, a fost sondajul, nicidecum întregul val de audiență, calculat ca medie a întregii perioade de 4 luni de zile. A arătat recurenta că în contract nu se prevede că aceste sondaje presupun raportarea la întreaga perioadă ce reprezintă un val de audiență, ci, dimpotrivă, contractul prevede faptul că se raportează la un sondaj.

A conchis recurenta în sensul că un sondaj consecutiv se raportează la fiecare lună în parte, astfel că instanța de prim control judiciar avea obligația de a analiza, în concret, dacă au existat două sondaje consecutive și egale, pe toată perioada indicată de aceasta prin notificare, indiferent de modalitatea în care a înțeles să indice perioada sondajelor. Cu toate acestea, instanța a înțeles să analizeze literal cele statuate în notificare, motiv pentru care a și reținut inexistența a două sondaje consecutive și egale.

În consecință, recurenta a considerat că notificarea nr. x din 23.06.2015 a fost emisă în conformitate cu prevederile legale și contractuale, deoarece, la momentul în care a intervenit declarația de reziliere existau cel puțin două sondaje lunare consecutive, care situau emisiunea realizată de intimată sub pragul de B. de 3,5%.

A mai susținut recurenta că, în rejudecare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.530 și următoarele din C. civ., referitoare la angajarea răspunderii contractuale întrucât, în executarea Contractului de prestări servicii, aceasta și-a îndeplinit integral, exact și la timp toate obligațiile avute față de intimată, neputându-se reține vreo culpă contractuală în sarcina sa.

Însă, și în situația în care ar fi îndeplinite condițiile privind angajarea răspunderii contractuale, prejudiciul viitor pretins de către intimată nu este cert, întrucât intimata ar fi trebuit să probeze că a ratat obținerea unui avantaj care era pentru aceasta aproape o certitudine. Or, din analiza rezultatelor de audiență, rezultă că pentru perioada ianuarie- aprilie 2015 audiența se situa la o medie de 3,1%, iar pentru perioada mai- august 2015 se situau la o medie de 2,7 %, în toate situațiile aceste valori fiind inferioare pragului de 3,5%, angajat prin contract.

Prin urmare, a susținut recurenta că oricum ar fi încetat contractul de drept, indiferent de momentul transmiterii notificării ce marchează această încetare și indiferent de interpretarea conferită noțiunii de "2 sondaje consecutive".

S-a susținut că nici condiția ca prejudiciul să fie consecința directă și necesară a neexecutării obligației, potrivit art. 1530 C. civ., nu este îndeplinită. Astfel, pretinsul prejudiciu reclamat nu reprezintă consecința directă a unei eventuale neexecutări a obligației de către recurentă, ci poate fi stabilit ca fiind în legătură cu neatingerea cotei minime de 3,5%, obligație a cărei neexecutare cade chiar în sarcina intimatei, aceasta fiind cea care s-a obligat a presta serviciul în aceste condiții.

În ceea ce privește vinovăția, recurenta a arătat că, dacă s-ar reține o pretinsă neexecutare din partea sa, aceasta nu poate fi calificată ca fiind fără justificare, având în vedere întocmai convenția părților, ce conferă dreptul recurentei la încetarea Contractului de prestări servicii la momentul neîndeplinirii unui standard contractual de către intimată.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că, în termen de 10 zile de la comunicare, pot depune puncte de vedere la raport; recurenta a prezentat punctul său de vedere.

Prin încheierea din 12.04.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile invocate în recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta a criticat decizia instanței de apel invocând nelegalitatea acesteia din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentare, printr-o primă critică, recurenta a arătat că, în rejudecare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1552, 1553 C. civ., respectiv ale art. 1266 -1269 C. civ., atunci când a constatat că notificarea de reziliere nu a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 3.4 din contractul de prestări servicii și că această notificare nu este aptă să conducă la rezilierea contractului.

După ce a redat dispozițiile art. 1552 și 1553 C. civ. și conținutul clauzei contractuale de la art. 3.4, recurenta a conchis în sensul că voința părților la data încheierii contractului a fost în sensul rezilierii unilaterale a contractului, prin notificarea emisă de beneficiar în acest sens, rezilierea contractului fiind posibilă atunci când emisiunea difuzată de C. ajungea la o valoare de B. sub 3,5% timp de două sondaje consecutive.

În continuare, recurenta a prezentat condițiile prevăzute de art. 1553 C. civ. pentru a opera pactul comisoriu, precum și condițiile legale pentru a opera rezilierea unilaterală a contractului, susținând că sunt îndeplinite condițiile atât pentru incidența rezilierii unilaterale a contractului, cât și pentru a opera pactul comisoriu, deoarece în ambele situații se probează neexecutarea obligației contractuale, respectiv faptul că emisiunea realizată de intimată s-a situat în 2 sondaje de audiență consecutive sub pragul de 3,5%.

Înalta Curte constată că recurenta nu critică argumentele instanței de apel potrivit cărora în cauză este incidentă instituția rezilierii contractului și nu cea a denunțării unilaterale, aceasta combătând doar concluzia instanței de apel în sensul neîndeplinirii condițiilor stabilite de art. 3.4 din contract, respectiv faptul că, nu există două sondaje de audiență consecutive, din care să rezulte situația emisiunii realizată de reclamantă sub pragul de audiență de 3,5% după data de 15 decembrie 2014.

De altfel, se constată că, cu privire la natura juridică a clauzei 3.4 din contract, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 435/18.02.2020, a dispus ca instanța de apel să stabilească dacă "declarația de reziliere este validă", respectiv dacă, potrivit art. 3.4 din contract părțile puteau rezilia contractul prin intermediul declarației unilaterale a creditorului, în sensul art. 1552 C. civ., sau această clauză contractuală prevede un pact comisoriu, în sensul art. 1553 C. civ.

Instanța de apel, examinând clauza contractuală în discuție, a concluzionat că aceasta dă posibilitatea pârâtei de a notifica reclamantei rezilierea unilaterală a contractului.

Față de cele reținute de instanța de apel și cele menționate în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurenta nu critică interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1552 sau 1553 C. civ., din perspectiva calificării naturii juridice a clauzei contractuale de la art. 3.4, ci, așa cum s-a menționat mai sus, criticile recurentei vizează concluzia instanței de apel privitoare la nevaliditatea notificării de reziliere. Recurenta contestă concluzia instanței de apel în sensul inexistenței a 2 sondaje de audiență consecutive, sub pragul de 3,5 %, în aprecierea recurentei declarația de reziliere transmisă sub forma notificării nr. x/23.06.2015 fiind validă, emisă în concordanță cu prevederile contractuale și legale incidente, contrar celor reținute de instanța de apel.

În consecință, întrucât critica recurentei privind greșita aplicare sau interpretare a art. 1552 și 1553 C. civ., vizează, în fapt, concluzia instanței de apel urmare a evaluării clauzei contractuale de la art. 3.4 prin raportare la situația de fapt reținută, Înalta Curte constată că această critică este neîntemeiată și o va respinge.

În continuare, recurenta a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266-1269 C. civ. în interpretarea noțiunii de sondaj, prevăzută în contract, arătând că voința părților a fost în sensul de a se raporta la intervale lunare, criteriul avut în vedere de părți fiind sondajul, și nu valul de audiență, calculat ca medie a întregii perioade de 4 luni. Ca o consecință, apelanta a criticat raționamentul instanței de apel în argumentarea inexistenței a două sondaje consecutive, arătând că notificarea de reziliere nu trebuia interpretată ad litteram. Astfel, s-a arătat că, reținând că un sondaj consecutiv se raportează la fiecare lună în parte, instanța de apel, separat de conținutul efectiv al notificării de reziliere unilaterală din 23.06.2015, trebuia să observe că existau cel puțin două sondaje egale și consecutive în care emisiunea difuzată de C. a avut o valoare de B. sub 3,5 %.

Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

Mai întâi, trebuie precizat că obiectul analizei instanței de apel a fost lămurit prin decizia nr. 435/18.02.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sen sul că:" obiectul cauzei a constat în contestarea notificării de încetare a contractului, pe considerentul că nu erau îndeplinite condițiile privind rezilierea contractului cuprinse în clauza ce a făcut obiectul interpretării. Orice înțeles ar fi dat instanțele de fond clauzei contractuale îndoielnice, aplicând regulile de interpretare statornicite de art. 1266 - 1269 C. civ., acestea nu erau îndrituite să schimbe situația de fapt cuprinsă în declarația de încetare a contractului (actul juridic unilateral al creditorului a cărui verificare s-a solicitat de către debitoarea-reclamantă). Instanțele de fond, au identificat și au stabilit ele însele, prin hotărârile pronunțate, temeiurile de fapt ce justifică rezilierea contractului (neîndeplinirea obligației de atingere a cotei de piață în lunile februarie și martie 2015, în opinia primei instanțe, sau neatingerea aceluiași rezultat în sondajele consecutive din ianuarie- aprilie 2015 și, respectiv aprilie - august 2015, potrivit instanței de apel), temeiuri diferite de cele invocate de către creditor. Procedând astfel, acestea nu au verificat dacă declarația de reziliere este validă, dacă erau îndeplinite condițiile de încetare a convenției la data comunicării ei, ci au soluționat o acțiune în rezoluțiune judiciară."

Prin urmare, în aceste limite, instanța de apel trebuia să verifice validitatea declarației creditoarei de reziliere a contractului fără a schimba situația de fapt cuprinsă în declarația de încetare a contractului, ca act juridic unilateral al creditorului a cărui verificare s-a solicitat de către debitoarea-reclamantă.

In rejudecare, instanța de apel a respectat întocmai limitele învestirii instanței și cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, verificând validitatea declarației de reziliere prin prisma temeiurilor de fapt meționate în această declarație, temeiuri pe care creditoarea și-a întemeiat declarația de reziliere.

Astfel fiind, critica recurentei în sensul că, separat de conținutul efectiv al notificării de reziliere unilaterală din data de 23.06.2015, instanța de apel ar fi trebuit să constate existența a două sondaje egale și consecutive în care emisiunea difuzată de C. a avut o valoare de B. sub 3,5%, altele decât cele menționate în declarația de reziliere, este nefondată, fiind în contradicție cu cele stabilite de instanța supremă în decizia nr. 435/18.02.2020. Contrar susținerilor reclamantei, instanța de apel nu avea obligația de a verifica în concret dacă au existat 2 sondaje consecutive și egale, pe toată perioada indicată de creditoare în notificare, indiferent de modalitatea în care a înțeles să indice aceasta perioada sondajelor, ci instanța de apel trebuia să verifice doar validitatea actului juridic unilateral emis de creditoare prin raportare la situația de fapt menționată expres de aceasta în actul juridic.

Înalta Curte constată că, în fapt, prin critica sa recurenta dorește ca instanța de apel să verifice validitatea notificării, nu prin raportare la conținutul său, așa cum a fost redat de însăși recurentă, și prin raportare la art. 3.4 din contract, ci solicită instanței să stabilească o altă situație de fapt, prin verificare unei perioade diferite de cea menționată în notificare, alta decât cea aferentă lunii decembrie 2014, contrar celor stabilite de instanța de recurs.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod judicios a stabilit instanța de apel că notificarea nr. x/23.06.2015 nu a fost emisă cu respectarea prevederilor contractuale, primul sondaj menționat fiind cel din luna decembrie 2014, contrar dispozițiilor art. 3.4 din contract, astfel că această notificare nu este aptă să conducă la rezilierea contractului.

Prin urmare, criticile recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1552, 1553 și 1266-1269 C .civ. sunt neîntemeiate și vor fi respinse.

Recurenta a mai criticat decizia instanței de apel și prin prisma încălcării dispozițiilor art. 1530 și următoarele C. civ., referitoare la angajarea răspunderii civile contractuale, susținând că nu există o faptă ilicită constând în nerespectarea obligațiilor contractuale, nu există prejudiciu cert și previzibil, nu există vinovăție și nici legătură de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciu.

În susținerea inexistenței faptei ilicite, recurenta a susținut că și-a îndeplinit integral, exact și la timp toate obligațiile avute față de intimată, astfel că pretinsa neexecutare invocată de intimată nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită. Dimpotrivă, prin emiterea notificării recurenta și-a exercitat un drept născut din contract, respectiv dreptul de a înceta respectivul contract.

Înalta Curte constată că exercitarea drepturilor generate de contract nu a avut loc în condițiile contractuale, așa cum s-a menționat deja mai sus, respectiv emiterea notificării de reziliere nu s-a fundamentat pe existența a două sondaje consecutive, egale ca durată, în care emisiunea difuzată de C. să fi avut o valoare de B. sub 3,5%, așa cum corect a reținut instanța de apel. Or, notificarea nefiind aptă să conducă la rezilierea contractului, rezultă că refuzul părții de a mai executa contractul apare ca fiind nejustificat. În consecință, în mod corect a reținut instanța de apel că fapta ilicită există și constă în neexecutarea contractului în mod nejustificat, astfel că este neîntemeiată critica recurentei sub acest aspect și va fi respinsă.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, se constată că recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul reținerii greșite a caracterului cert al acestuia, susținând că nu a fost probată existența prejudiciului, contrar dispozițiilor art. 1537 C. civ., rezilierea contractului nefiind aptă prin ea însăși să ducă la obligarea recurentei la plata tuturor remunerațiilor convenite până la finalizarea contractului. A susținut recurenta că existența unui prejudiciu real și efectiv trebuia dovedită, cu atât mai mult cu cât părțile nu au prevăzut o clauză penală, precum și că, în lipsa probării prejudiciului, instanța trebuia să acorde doar în parte sau să respingă în totalitate pretențiile reclamantei.

Cu privire la prejudiciu, Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că instanța de apel a reținut că acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de un cocontractant, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de celălalt cocontractant și că este evident că, urmare a emiterii de către intimata-pârâtă, cu încălcarea prevederilor art. 3.4 din contract, a notificării de reziliere nr. x/23.06.2015, apelanta-reclamantă a suferit un prejudiciu, atât timp cât - cel puțin - aceasta a fost pusă în imposibilitatea de a mai primi remunerația lunară prevăzută la art. 3.1 din contract.

Relativ la valoarea prejudiciului suferit de către apelanta-reclamantă, de 220.960 de RON, instanța de apel a apreciat că aceasta rezultă din însumarea remunerațiilor lunare care i s-ar fi cuvenit părții după data de 01.07.2015 dacă intimata-pârâtă nu ar fi ales să notifice, în mod greșit, rezilierea contractului.

A mai reținut instanța de apel că determinarea prejudiciului suferit de apelanta-reclamantă se poate face, în lipsa unei clauze penale, în temeiul prevederilor relevante din C. civ. (inter alia, art. 1.530 - 1.537 C. civ.). De asemenea, referitor la cererea de diminuare a daunelor solicitate de apelanta-reclamantă, Curtea a constatat că partea nu a indicat niciun motiv pertinent pentru care instanța să procedeze în acest mod. Împrejurarea potrivit căreia contractul încheiat de părți nu este un contract individual de muncă a fost apreciată ca fiind fără relevanță juridică în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului invocat de apelanta-reclamantă, intimata-pârâtă neindicând niciun text legal în sensul celor susținute.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de recurentă, Înalta Curte constată că acesta constă în pierderea efectivă suferită de intimată prin rezilierea contractului și nu în pierderea unei șanse de a obține un avantaj. Este evident că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerațiilor lunare stabilite în contract, care s-ar fi datorat reclamantei până la finalizarea contractului, în condițiile în care contractul nu ar fi fost reziliat și ambele părți și-ar fi îndeplinit propriile obligații asumate prin contract.

Însă, se constată că instanța de apel a prezumat existența prejudiciului și valoarea lui, reținând că aceasta rezultă din însumarea remunerațiilor lunare care i s-ar fi cuvenit părții după data de 01.07.2015 până la finalizarea contractului, contrar dispozițiilor art. 1537 C. civ., care stabilesc că dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel.

Însumând remunerațiile lunare care i s-ar fi cuvenit reclamantei după data de 01.07.2015 până la finalizarea contractului, instanța de apel a echivalat prejudiciul cu cel care ar rezulta dintr-o clauză penală subînțeleasă, prin care părțile prestabilesc cuantumul și existența unui prejudiciu viitor. Drept urmare, instanța de apel a considerat că nu mai este necesară probarea acestuia, contrar dispozițiilor legale menționate mai sus, potrivit cărora prejudiciul trebuie dovedit în concret, invocarea rezilierii nedând naștere în mod automat unei obligații de acordare a despăgubirilor în cuantumul astfel caracterizat.

Or, în cauză solicitarea remunerațiilor pierdute pe perioada rămasă din contract, fără a se arăta dacă artistul a prestat sau nu activități din care a obținut venituri după reziliere, dacă a întreprins sau nu demersuri pentru a limita pretinsul prejudiciu, nu poate fi admisă de plano.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privitoare la condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv condiția privitoare la caracterul cert al prejudiciului, atunci când a acordat daune-interese, fără ca acest prejudiciu să fi fost dovedit.

Plecând de la dispozițiile legale menționați mai sus Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că reparația prejudiciului material presupune acordarea sumelor care caracterizează paguba, adică acoperirea tuturor daunelor care s-au produs nemijlocit în patrimoniul reclamantei și pentru care pot fi folosite repere de cuantificare, chestiuni care se clarifică în plan probatoriu.

Este de netăgăduit că ulterior rezilierii contractului, prin neplata remunerațiilor convenite, fapta pârâtei a putut cauza reclamantei o vătămare, care poate fi caracterizată ca o afectare a patrimoniului acesteia. Însă întinderea acestui prejudiciu trebuie probată în concret, el neputând fi cuantificat ca fiind echivalent sumei care totalizează remunerațiile pe care pârâta trebuia să le fi plătit, în ipoteza în care contractul de prestări servicii ar fi fost executat până la finalul perioadei contractuale, deoarece aceste sume ar fi intrat în patrimoniul reclamantei numai în condițiile prestării activității în termenii contractului.

Reținând deci că pentru angajarea răspunderii patrimoniale este necesară existența unui prejudiciu, în legătură cu care obligația dovedirii existenței și întinderii lui revine celui care formulează o pretenție, iar această cerință a fost ignorată de instanța de apel, prejudiciul afirmat de reclamantă având un caracter prezumptiv, instanța de apel echivalându-l unei clauze penale subînțelese, fără a fi fost probat în concret, Înalta Curte, constată ca fiind întemeiat recursul formulat în cauză, astfel că, potrivit art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1477 din 5 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1477 din 5 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.