ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1267/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 aprilie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 236.119,72 RON plus TVA (51.750 Euro plus TVA) reprezentând suma achitată de reclamantă în avans pentru lucrările pe care pârâta s-a angajat să le efectueze până la data de 10 februarie 2017.

Prin sentința civilă nr. 2170 din 5 iulie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.R.L. și a obligat reclamanta la plata sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 780 din 28 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2170 din 5 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată și contradictorie, preluând aceeași eroare a primei instanțe, respectiv presupusa lipsire de efecte juridice a Actului Adițional nr. 2 în limba italiană, printr-o interpretare eronată a condițiilor în care s-a semnat, în fapt, respectivul act adițional și o presupusă inexistență a mandatului acordat de B. persoanei ce a semnat acest document.

În continuare, recurenta arată motivele contradictorii reținute de instanța de apel în ceea ce privește situația faptică și contextul semnării Actului Adițional nr. 2 în limba italiană.

O primă interpretare eronată și contradictorie a instanței de apel vizează faptul că respectivul mandat ar fi trebuit încheiat în forma scrisă "în vederea dovedirii intervenirii unui astfel de contract". În acest context, se arată că până la momentul în care, în etapa procesuală a fondului, B. a susținut că nu administratorul acesteia a semnat Actul adițional nr. x în limba italiană, recurenta a fost ferm convinsă că semnătura de pe document îi aparține.

Aprecierea instanței de apel că forma scrisă era necesară dovedirii intervenirii Contractului este eronată, prin prisma faptului că Actul adițional nr. x în limba italiană nu constituie un contract de sine stătător, ci manifestarea de voința a ambelor părți în sensul actualizării obligațiilor sinalagmatice, în contextul nou creat.

Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat în mod eronat incidența dispozițiilor art. 309 alin. (2) prima teza C. proc. civ. în privința formei scrise a Actului adițional nr. x în limba italiană, având în vedere că acest înscris nu avea nici scopul și nici aptitudinea de a dovedi existența și încheierea valabilă a Contractului (în contextul în care niciuna dintre părți nu a contestat validitatea acestuia), ci doar amendarea unor prevederi ale acestuia.

De asemenea, în cadrul deciziei recurate, instanța de apel a arătat că nu se poate reține în sarcina intimatei-pârâte săvârșirea unei fapte ilicite prin prisma incidenței prevederilor clauzei prevăzute de art. 16 alin. (2) din Contract.

O altă susținere contradictorie a instanței de apel se circumscrie unei potențiale culpe a recurentei, cât timp "apelanta-reclamanta nu a indicat identitatea persoanei despre care susține că ar fi semnat actul adițional în calitate de mandatar al intimatei pârâte, nici nu a invocat și dovedit că această persoană ar fi prezentat un mandat scris de reprezentare acordat de intimata-pârâtă, dar nici nu a dovedit că ar fi solicitat o astfel de dovadă, deși avea aceasta posibilitate conferită de art. 1302 C. civ.

La fel de contradictorie apare și aserțiunea instanței, potrivit căreia, nu s-ar fi verificat mandatul de reprezentare al persoanei care a semnat Actul adițional nr. x în limba italiană.

Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, recurenta arată că a dovedit faptul că împrejurările semnării Actului adițional nr. x în limba italiană, în aceeași zi în care s-a semnat și Actul adițional nr. x în limba română, au fost unele atipice, particulare, datorate presiunilor venite din partea chiriașului de a-i fi predat cu celeritate spațiul închiriat, sub sancțiunea plății unor penalități de 200 Euro pentru fiecare zi de întârziere.

Contradictorialitatea considerentelor reținute de Curtea de Apel București în motivarea deciziei recurate rezidă și din faptul că instanța de apel recunoaște existența Notificării nr. x din data de 3 februarie 2017, însă consideră că aceasta ar fi "un act ulterior actului adițional nr. x întocmit în limba italiană" și "nu constituie o dovadă a comportamentului intimatei-pârâte, care ar fi determinat-o pe apelanta-reclamanta să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a o reprezenta pe intimata-pârâtă și că acționează în limita puterilor conferite".

O ultimă aserțiune în ceea ce privește contradictorialitatea considerentelor instanței de apel pe marginea presupusei lipsiri de efecte juridice a Actului adițional nr. x în limba italiană o reprezintă și reținerea instanței, potrivit căreia "această mențiune din cuprinsul notificării nr. x/06.02.2017 certifică împrejurarea că societatea intimata-pârâtă a cunoscut la un moment dat actul adițional nr. x întocmit în limba italiană, însă această împrejurare nu echivalează cu dovedirea existenței consimțământului societății de a încheia actul adițional prin reprezentant legal sau mandatar".

Prin urmare, în urma analizei expuse, recurenta consideră că există o serie de motive contradictorii existente în considerentele deciziei recurate, datorate atât neînțelegerii cât și aprecierii eronate din partea instanței de apel a situației faptice de la momentul încheierii Actului adițional nr. x în limba italiană, prin raportare la prevederile legale incidente, sens în care solicită admiterea acestui motiv de recurs.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1301, art. 1302 și art. 1309 C. civ.

În acest sens se arată că, în cursul zilei de 28 octombrie 2016, între părți nu a avut loc nicio discuție legată de o potențială persoană delegată de intimată, persoana care să se prezinte și să semneze Actul adițional nr. x în limba italiană în locul d-lui C.. Este evident că, dacă o asemenea discuție ar fi avut loc, s-ar fi respectat prevederile art. 1302 C. civ. ce impuneau prezentarea, la semnare, a unei împuterniciri speciale acordate de reprezentat reprezentantului, în vederea semnării actului adițional.

În mod evident, indiferent de faptul că Actul adițional nr. x în limba italiană a fost semnat, în realitate, de dl. C. sau de un reprezentant al acestuia, necunoscut nici până în prezent recurentei, este de reținut că în situația dedusă judecății au existat o serie de elemente care au determinat-o pe recurentă să considere că persoana semnatară a Actului adițional nr. x în limba italiană a acționat în limita puterilor conferite, contrar celor reținute de instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate.

Recurenta susține și greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1350, 1517, 1530 și 1556 C. civ.

Premisa generală a angajării răspunderii contractuale o constituie existența unui contract valabil încheiat. Fapta ilicită săvârșită de debitorul contractual constă tocmai în încălcarea drepturilor creditorului, prin neexecutarea obligațiilor contractuale asumate.

În ceea ce privește sumele aferente capătului nr. 1 de cerere, recurenta a solicitat Tribunalului București obligarea intimatei-pârâte B. la restituirea sumei de 283.343,66 RON inclusiv TVA (236.119,72 RON plus TVA), echivalentul sumei de 62.100 Euro inclusiv TVA (51.750 Euro plus TVA).

Deși situația de fapt a fost reținută corect de instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, aceasta statuând în sensul că "este adevărat că intimata nu a finalizat toate lucrările contractate prin Contractul de antrepriză nr. x/16.02.2016 și cele patru acte adiționale la acesta până la data de 31.01.2017", cu toate acestea, instanța de apel a reținut că recurenta ar fi fost cea în culpă, deoarece ar fi înregistrat "un număr total de 545 zile calendaristice de întârziere în efectuarea plăților, ceea ce a echivalat în mod automat cu prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor cu un număr de zile lucrătoare egale cu numărul zilelor calendaristice în efectuarea plății".

Această reținere a instanței de apel este total eronată, în contextul în care sumele ce au fost solicitate spre a fi restituite provin doar din plățile suplimentare făcute de recurentă în baza Contractului și Anexei tehnice nr. 1 la acesta, pe de o parte, și în baza Actului Adițional nr. 3 și Anexei tehnice nr. 4, pe de alta parte.

Astfel, cum părțile au agreat începerea lucrărilor la 3 mai 2016, acestea trebuiau finalizate în 60 de zile, respectiv până la 3 iulie 2016. La acest termen se adaugă cele 142 de zile de întârziere la plată, deci termenul limită de finalizare a lucrărilor din Anexa tehnica nr. 1 Ia Contract se împlinea în ziua de 15 noiembrie 2016.

Or, cum ultima plata parțială a facturii nr. x, emisă de B. la data de 27 iunie 2016 a fost efectuată în aceeași zi de 15 noiembrie 2016, rezultă că recurenta A., în respectiva dată nu se afla în culpă în cea ce privește întârzierea plăților datorate conform Contractului.

În concluzie, contrar celor reținute de Curtea de Apel București, la data de 15 noiembrie 2016 cea aflată în culpă era chiar intimata B., care nu finalizase lucrările contractate, aspect reținut și în raportul de expertiză întocmit în apel, cuantumul acestor lucrări neefectuate fiind de 8.268 Euro inclusiv.

În continuare, recurenta menționează condițiile ce se desprind, prin raportare la facturile depuse de intimată în probațiune și reținerile expertului judiciar, context în care apreciază că această modalitate de emitere specifică și plată a facturilor emise de B. nu a fost observată și nici reținută de expertul judiciar D., la momentul întocmirii raportului de expertiză, motiv pentru care concluziile expertului pe marginea obiectivului nr. 3 al raportului sunt total eronate.

Astfel cum s-a arătat, prin raportare la părțile semnatare ale contractului, prima parte aflată în culpă a fost chiar intimata B. care, chiar și în condițiile aplicării prevederilor art. 16 din Contract, nu și-a respectat obligațiile contractuale asumate.

În acest context, recurenta consideră că instanța de apel a interpretat si aplicat greșit prevederile art. 1517 și art. 1556 C. civ., cât timp nu a reținut că B. a fost prima care nu si-a executat obligațiile contractuale asumate, iar recurenta avea dreptul legal de a refuza executarea propriei obligații, într-o măsură corespunzătoare.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției dovedirii unui prejudiciu cert si previzibil, suferit de A., se susține referitor la pretențiile solicitate de recurentă că, potrivit capătului nr. 1 de cerere - respectiv obligarea intimatei la restituirea sumelor încasate în plus pentru lucrările contractate și neexecutate conform Contractului și Actului adițional nr. x - prejudiciul este cert și determinat, fiind calculat de expertul judiciar D. în cadrul raportului de expertiză întocmit în apel.

În ceea ce privește pretențiile solicitate, potrivit capătului nr. 3 si 4 de cerere, recurenta consideră că acestea sunt pe deplin justificate în măsura în care Actul adițional nr. x în limba italiană este valabil încheiat și, prin urmare, produce efecte juridice.

Prin raportare la situația dedusă judecații, recurenta consideră că raportul de cauzalitate între fapta ilicită a intimatei B. și prejudiciul suferit de A. este pe deplin stabilit, având în vedere că prejudiciul pecuniar suferit de recurentă, potrivit capetelor nr. 1, 3 și 4 de cerere, este o consecință directă a nerespectării de către intimată a obligațiilor contractuale asumate.

Prin întâmpinarea depusă la data de 24 decembrie 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 21 februarie 2022, recurenta a solicitat respingerea susținerilor și înlăturarea acestora ca fiind nefondate.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație Justiție la data de 4 noiembrie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a învederat nulitatea recursului pentru neindicarea criticilor de nelegalitate.

Prin încheierea din 31 martie 2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul din 19 mai 2022, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs; motivele de nelegalitate sunt prevăzute limitativ în art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., iar art. 489 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3). care se referă la motivele de ordine publică, precum și în situația alin. (2), în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Referitor la acest motiv de recurs recurenta consideră că există o serie de motive contradictorii existente în considerentele deciziei recurate, datorate atât neînțelegerii cât și aprecierii eronate din partea instanței de apel a situației faptice de la momentul încheierii Actului adițional nr. x în limba italiană, prin raportare la prevederile legale incidente.

Aceste susțineri vizează modul de interpretare a clauzelor contractuale și a probelor administrate, iar nu ipotezele legale prevăzute de motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca atare recurenta nu s-a conformat obligației de motivare a recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Deși a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurentei nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care ar fi fost încălcate norme de drept material prin decizia atacată.

Astfel, deși recurenta a indicat încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1301, art. 1302 și art. 1309, art. 1350, 1517, 1530 și 1556 C. civ., prin criticile formulate aceasta contestă reținerea culpei contractuale, prin urmare este vizată netemeinicia deciziei, iar nu nelegalitatea acesteia.

Prin criticile enunțate recurenta urmărește în realitate o nouă evaluare a situației de fapt, fie interpretarea probatoriului, chestiuni care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie a hotărârii atacate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, nefiind o cale de atac de reformare, ci o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Pentru considerentele arătate, reținând că în speță nu s-au identificat nici motive de ordine publică, Înalta Curte constată, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 780 din 28 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2022.