ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2345/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată și reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 8 iulie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 202.106,28 RON, reprezentând daune-interese pentru prejudiciul produs, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 261/2021 din 5 februarie 2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1956 din 12 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a fost admis apelul declarat de reclamantă; a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 202.106,28 RON, precum și a sumei de 7.715, RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost recurată de pârâtă.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal curtea de apel a apreciat că situația de fapt reținută de prima instanță nu a fost criticată în calea de atac, astfel încât a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat, neputând fi reanalizată în apel.

În acest sens, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 476 și art. 477 Cod procedură civilă, respectiv regulile procedurale privind caracterul devolutiv al apelului.

Astfel cum a arătat recurenta-pârâtă, apelul reprezintă o nouă judecată a fondului, atât din punctul de vedere al situației de fapt, cât și al legii aplicabile.

A mai arătat recurenta-pârâtă că fiecare parte a susținut o altă situație de fapt și, implicit, a interpretat diferit normele legale aplicabile.

În susținerea acestui argument, recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta a considerat că, deși nu s-au încasat anumite sume de bani, s-a produs totuși o lipsă în gestiune, pe când pârâta a apreciat că, întrucât nu s-a încasat suma de bani, condiția-premisă a lipsei în gestiune nu este îndeplinită. Totodată, recurenta-pârâtă a contestat valoarea probatorie a raportului de inventariere, provenind doar de la intimata-reclamantă, în realitate lipsa în gestiune reprezentând numai o înregistrare eronată a unor venituri. Recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit Legii nr. 82/1991, în contabilitate se pot înregistra doar fapte reale, or intimata-reclamantă a înregistrat în gestiune intrarea anumitor venituri fără ca acestea să fie încasate efectiv.

Având în vedere că situația de fapt era disputată între părți, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod nelegal instanța de apel a considerat că aceasta nu este contestată și că ar fi intrat în puterea lucrului judecat.

Mai mult, recurenta-pârâtă a susținut că situația de fapt reținută de prima instanță nu putea intra în puterea lucrului judecat, în calea de atac a apelului urmând a se stabili atât situația de fapt, cât și normele legale aplicabile la situația de fapt înfățișată în mod diferit de părțile dosarului.

O altă critică susținută de către recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 82/1991, sens în care aceasta a invocat faptul că orice operator economic are obligația de a înregistra în ordine cronologică operațiunile contabile pe bază de documente reale.

În opinia recurentei-pârâte, înregistrarea unei sume ca intrate în casierie, fără a fi încasată efectiv este nelegală, deoarece înregistrările contabile trebuie să prezinte realitatea, iar acordarea unor credite virtuale de către societate nu echivalează cu încasarea unei sume în numerar sau sub altă formă.

În raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 82/1991 (legea contabilității), recurenta-pârâtă a arătat că orice operațiune se consemnează când este efectuată și este reală; or reclamanta a înregistrat o încasare în numerar fără ca suma să fie încasată efectiv.

A mai precizat recurenta-pârâtă că Ordinul nr. 3512/2008 prevede că registrul de casă servește ca document de înregistrare operativă a încasărilor și plăților în numerar, efectuate prin casieria unității și că, întrucât nu s-a încasat nicio sumă în numerar, atunci obligația de predare nu exista.

Astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, existența sumei prevăzute în registrul de casă poate fi dovedită cu încasarea efectivă a sumei pe bază de document justificativ (chitanță, bon fiscal sau nota contabilă).

Recurenta-pârâtă a invocat și nelegala interpretare a art. 1.350 C. civ., coroborat cu art. 1.270, art. 1.533, art. 1.534 alin. (2) și art. 1.556 C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a ignorat faptul că răspunderea contractuală presupune o încălcare a unei obligații contractuale și că trebuie verificate condițiile de acoperire a prejudiciului.

Ca atare, recurenta-pârâtă a susținut că nu putea răspunde decât pentru ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației - art. 1.533 C. civ., că avea obligația de a nu acorda credite virtuale fără a încasa suma de bani în numerar aferentă acestor credite virtuale și că răspunderea sa putea fi analizată doar cu privire la încălcarea acestei obligații legale, ce nu este prevăzută la art. 6. B.5. din contract.

A arătat recurenta-pârâtă că ar fi răspuns pentru lipsa în gestiune dacă aceasta era consecința netransmiterii sumelor încasate.

O ultimă critică vizează faptul că analiza raportului de prepușenie dintre numita C. și reclamantă era esențială, deoarece, dacă numita C. era sub controlul și coordonarea reclamantei, atunci înregistrările în registrul de casă sunt făcute de această parte și nu de numita C., care nu are acces la registrul de casă.

Astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, numita C. se afla sub directa activitate de coordonare și control a reclamantei, chiar dacă, din punctul de vedere al dreptului muncii, relațiile de muncă erau cu societatea pârâtă, invocând în acest sens art. 6. A.1, art. 6. A.5, art. 6. A.6 din contractul de asociere.

Potrivit recurentei-pârâte, intimata-reclamantă este cea care nu a instruit-o pe numita C., i-a permis acesteia să acorde credite unui client fără ca acesta să le plătească, devenind aplicabil art. 1.556 C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, iar aceasta a formulat răspuns la întâmpinare.

Excepția nulității recursului a fost respinsă în ședința publică de la 9 noiembrie 2022, așa cum este consemnat în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 476 și art. 477 C. proc. civ. atunci când a apreciat că situația de fapt reținută de prima instanță nu a fost criticată în calea de atac, astfel încât a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat, fără a putea fi reanalizată în apel.

Înalta Curte notează că, potrivit dispozițiilor art. 476 Cod procedură civilă, apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept; în cazul în care apelul nu se motivează sau motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Subliniază instanța supremă și că efectul devolutiv al apelului nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate în mod expres sau implicit de către apelant. Însă, în stabilirea întinderii devoluțiunii, trebuie să se aibă în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea intimatului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă.

Reiese, așadar, că și în cazul apelului funcționează principiul disponibilității, art. 477 C. proc. civ. statuând în sensul că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care nu sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. De asemenea, devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Dacă hotărârea primei instanțe a fost atacată numai parțial, ceea ce nu a fost supus apelului dobândește autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește situația de fapt, prima instanță a reținut că numita C. a eliberat, la 28 mai 2019, lui D. bilete în valoare de 202.106,28 RON, fără ca acesta din urmă să achite contravaloarea acestora.

Prin apelul declarat de reclamantă, situația de fapt reținută de prima instanță nu a fost contestată, apelanta invocând, în raport cu dispozițiile art. 6. B.5 din contractul de asociere în participațiune, că instanța a avut în vedere și s-a întemeiat pe primele două teze ale acestui articol, în timp ce ultimele două teze aplicabile speței deduse judecății nu au fost analizate.

Înalta Curte mai reține că, prin întâmpinarea formulată de pârâtă în apel, aceasta a recunoscut că numita C. a introdus în aparatele de joc credite virtuale unui client în valoare de 202.106,28 RON, fără a încasa această sumă în numerar sau în alt mod de la client.

Ca atare, în raport cu prevederile procedurale arătate mai sus, în mod legal instanța de apel a reținut că această situație de fapt reținută de prima instanță nu a fost criticată în calea de atac, astfel încât a intrat în puterea de lucru judecat.

Instanța supremă apreciază că, în condițiile în care recurenta-pârâtă nu a declarat apel principal, soluția tribunalului fiindu-i favorabilă, avea posibilitatea de a contesta situația de fapt reținută de prima instanță și nedisputată de partea adversă în apelul principal, pe calea apelului incident, în condițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

Neprocedând astfel, recurenta-pârâtă a achiesat la situația de fapt reținută de tribunal și care în mod corect a fost apreciată de instanța de apel ca fiind trecută în puterea lucrului judecat, în condițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., instanța de apel, în lipsa unor motive de ordine publică, fiind ținută să devolueze cu privire la situația de fapt și la aplicarea legii în limitele cererii de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, în cauză instanța de apel a soluționat pricina cu respectarea limitelor devoluțiunii și a art. 476-478 Cod procedură civilă, neexistând nicio încălcare a normelor de procedură, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. să nu poată fi reținut.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat, pe de o parte, încălcarea Legii nr. 82/1991 și nelegala interpretare a prevederilor art. 1.350 C. civ., coroborat cu art. 1.270, art. 1.533, art. 1.534 alin. (2) și art. 1.556 C. civ.. A mai invocat recurenta-pârâtă că era esențial ca instanța de apel să efectueze analiza raportului de prepușenie dintre C. și reclamantă, față de dispozițiile art. 6. A.1, art. 6. A.5, art. 6. A.6 și art. 3.6 din contractul de asociere în participațiune, susținând că este aplicabil art. 1.556 C. civ.

Preliminar, instanța supremă subliniază faptul că temeiul pretențiilor deduse judecății îl constituie contractul de asociere în participație nr. x din 23 martie 2016, anume dispozițiile art. 6. B.5., tipul de răspundere invocat fiind, așadar, răspunderea civilă contractuală, în condițiile art. 1.270 C. civ.

Tot cu titlu preliminar, instanța supremă constată că cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva societății pârâte, parte a contractului de asociere în participație, iar în această limită a învestirii stabilită de reclamantă trebuie analizată și critica din recurs referitoare la existența raportului de prepușenie.

Aceste precizări fiind făcute, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată critica referitoare la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 82/1991 – cu anume referire la art. 6 din lege, ca și a dispozițiilor Ordinului M.F.P. nr. 2634/2015, în considerarea următoarelor argumente:

Ipoteza de antrenare a răspunderii civile contractuale în cauză o reprezintă dispozițiile art. 6. B.5 din contractul părților, care prevăd că asociatul secund (recurenta-pârâtă) are obligația de a transmite către asociatul prim (intimata-reclamantă) banii încasați, la solicitarea acestuia din urmă.

Teza penultimă a acestui articol prevede că aceeași obligație subzistă în sarcina asociatului secund și în cazul înregistrării vreunei lipsuri în gestiunea asociatului prim; aceasta este situația în cazul de față, asociatul secund procedând la vânzarea biletelor de pariere fără a încasa contravaloarea acestora și la virarea ei către asociatul prim.

În primul rând, se constată că această situație de fapt este stabilită în cauză cu putere de lucru judecat, iar împrejurarea că asociatul secund nu a virat contravaloarea biletelor către asociatul prim echivalează cu lipsa în gestiunea asociatului prim a acestei sume de bani, prevăzută de teza penultimă a art. 6. B.5 din contract, de natură a fundamenta antrenarea răspunderii contractuale a asociatului secund.

Față de această situație de fapt și de aceste prevederi contractuale evocate, recurenta-pârâtă înțelege să invoce încălcarea, de către intimata-reclamantă, a dispozițiilor legale (din Legea nr. 82/1991 și din Ordinul M.F.P. nr. 2634/2015) referitoare la modul de efectuare a înregistrărilor în evidența contabilă, însă această critică nu poate fi primită.

În primul rând, recurenta-pârâtă nu justifică în niciun fel neîncasarea contravalorii biletelor vândute, obligație care îi incumba.

În al doilea rând, în contextul în care nu invocă un motiv exonerator al neexecutării propriei obligații, recurenta-pârâtă nu se poate prevala, de principiu, de neexecutarea unei obligații corelative a părții cocontractante, decât cu condiția ca această din urmă neexecutare să fie ea însăși semnificativă, încadrându-se în ipoteza art. 1.556 C. civ., ceea ce în cauză nu se poate reține.

Pe de o parte, recurenta-pârâtă nu poate imputa părții adverse efectuarea înregistrării contabile în lipsa plății efective, întrucât această obligație nu este prevăzută în sensul alegat de dispozițiile legale invocate.

Astfel, instanța supremă constată că art. 6 din Legea nr. 82/1991 prevede că "(1) Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ."

În același sens sunt și prevederile din Ordinul M.F.P. nr. 2634/2015.

Ca atare, ceea ce prevede legea contabilității, detaliată de ordinul evocat, ca și obligație în sarcina persoanelor chemate să țină contabilitatea este obligația de înregistrare în evidențele contabile a operațiunilor economice efectuate, fără a impune vreo condiționare din perspectiva plăților efectuate în temeiul acestora. În speță, operațiunea înregistrată în contabilitate de către intimata-reclamantă a privit vânzarea biletelor și aceasta a fost reală, nemaiputând fi contestată de către recurenta-pârâtă.

A valida raționamentul propus de către recurenta-pârâtă contravine dispozițiilor legale precitate și scopului pentru care acestea au fost edictate, condiționând în mod nepermis înregistrările contabile de faptul plății, activitatea economică nefiind caracterizată de simultaneitatea prestațiilor operatorilor economici implicați în comerț, ci dimpotrivă, de caracterul lor succesiv.

Pe de altă parte, a valida raționamentul recurentei-pârâte ar avea drept consecință nepermisă împiedicarea intimatei-reclamante de a face înregistrările contabile cuvenite sub cuvânt că plata, aflată în sarcina recurentei-pârâte și nefiind realizată din pricina acesteia, ca în speță, nu a fost efectiv realizată, ceea ce ar putea genera o repetată lipsă în gestiunea asociatului prim și lipsirea de orice efect a contractului de asociere al părților, aceste argumente aduse de autoarea căii de atac urmând a fi înlăturate ca fiind invocate cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Cu aceeași motivare și pentru aceleași argumente apreciază instanța supremă ca nefondată și critica referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 1.350, coroborat cu art. 1.270, art. 1.533, art. 1.534 alin. (2) și art. 1. 556 C. civ., întrucât pe de o parte recurenta-pârâtă citează masiv din motivarea instanței de apel, fără a avea o critică efectivă legată de aceasta, iar pe de altă parte de esența acestei critici este aceeași afirmație despre obligația de înregistrare contabilă sub rezerva efectuării plății, susținere care nu a fost primită.

Ultima critică vizează modul în care s-a analizat de către instanța de apel raportul de prepușenie în care părțile s-au aflat cu persoana care a efectuat vânzarea de bilete fără a încasa prețul acestora, combinată cu analiza excepției de neexecutare a contractului, în condițiile art. 1.556 C. civ.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reiterează considerentul preliminar referitor la cadrul procesual stabilit de către reclamantă, care a chemat în judecată societatea pârâtă în temeiul contractului de asociere în participație. Din acest punct de vedere, instanța supremă apreciază ca juste argumentele instanței de apel referitoare la lipsa de relevanță a analizei raportului de prepușenie, în condițiile în care prepusul nu este chemat în judecată în prezenta cauză.

Înalta Curte apreciază ca lipsită de temei și susținerea recurentei-pârâte bazată pe existența unei reale excepții de neexecutare a contractului și aflată în relație cu obligația intimatei-reclamante de a instrui persoana care a vândut biletele fără a încasa prețul acestora, pe de o parte pentru că în cauză nu s-a făcut dovada că acțiunea respectivei persoane este rezultatul lipsei de instruire din partea intimatei-reclamante.

Pe de altă parte, instanța supremă constată și că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 1.556 alin. (1) C. civ., întrucât recurenta-pârâtă nu arată în concret care era obligația corelativă a părții adverse, pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o (invocând mai degrabă o omisiune de respectare a obligației de instruire, reținută în precedent ca nedovedită), în ce măsură aceasta era obligată să o execute prima și nici cum se repercuta aceasta asupra obligației proprii a recurentei-pârâte, niciuna dintre probele administrate neautorizând concluzia că, anterior acestui moment care a cauzat lipsa în gestiune, obligația de instruire a asociatului prim ar fi constituit motiv de dispută între părțile litigante și nici concluzia că neîncasarea prețului biletelor vândute ar fi avut ca justificare neinstruirea persoanei care a efectuat vânzarea.

Pentru toate aceste considerente, instanța supremă apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 1956 din 12 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.