ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1736/2022

Ședința publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Hotărârea recurată

Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2044/2021 din 22 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 06.07.2020 și a sentinței civile nr. 2452/07.12.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta A. S.R.L. București, solicitând casarea deciziei atacate și, în consecință, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată întreprinse de recurentă cu ocazia judecării cauzei.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a relevat, în prealabil, succinte precizări privind admisibilitatea recursului și o scurtă prezentare a cursului procesual, iar în dezvoltarea recursului, a invocat, în esență, următoarele motive:

Soluția instanței de apel a fost dată ca urmare a interpretării greșite a dispozițiilor legale incidente, mai precis, a celor regăsite în cadrul art. 1 din C. civ., prin raportare la conținutul art. 277 alin. (1) și (2) C. proc. civ.., arătând că, prin această ultimă dispoziție, legiuitorul atribuie valoare probatorie chiar și înscrisului nesemnat, cât timp sunt dovedite uzurile profesionale dintre părți.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel, contrar doctrinei relevante cauzei, a apreciat eronat că prevederile sus-menționate trebuie interpretate în sensul că emitentul trebuie să facă dovada faptului că înscrisul este utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, respectiv să se demonstreze că activitatea sa de comerț sau a partenerului se desfășoară în mod obișnuit în felul determinat prin emiterea acelui înscris, și nu doar raportul cu o singură parte.

Apreciază considerentele instanței de apel care au dus la respingerea apelului său ca fiind rezultatul interpretării eronate a noțiunii de uzanță profesională, regăsită în cadrul C. civ. - art. 1 alin. (5) și (6), articol care își găsește aplicarea inclusiv în cadrul art. 277 alin. (2) C. proc. civ., care atribuie valoare probatorie înscrisului nesemnat cât timp sunt dovedite uzurile profesionale dintre părți.

În ceea ce privește soluția de respingere a apelului formulat împotriva încheierii, recurenta-reclamantă a susținut că interpretarea eronată a normei de drept material privind uzurile profesionale a determinat nelegala respingere a căii de atac, privind efectuarea raportului de expertiză.

Astfel, prin cererea de apel a învederat curții de apel că, pentru întărirea probatoriului în cauză în sensul dovedirii faptei conexe (modalitatea de lucru între părți), solicită administrarea probei cu interogatoriu, a probei cu un martor și expertiza contabilă.

Cu toate acestea, în ciuda dispozițiilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ.. și a înscrisurilor depuse de către aceasta la dosar, precum și a obiectivelor indicate la pct. 1 din apel, Curtea a apreciat că efectuarea unei expertize contabile în cauză nu este utilă cauzei și, interpretând eronat noțiunea de uz profesional, în mod greșit a apreciat că nu este necesară efectuarea unui raport de expertiză cu obiectivele indicate de către recurenta-reclamantă.

Contrar celor reținute de prima instanță de control judiciar, recurenta-reclamantă consideră că proba cu expertiză contabilă ar fi fost utilă pentru justa soluționare a cauzei în condițiile în care prin administrarea acesteia ar fi rezultat cu claritate: (i) câte facturi fiscale au fost emise către pârât; (ii) modalitățile în care facturile fiscale emise către pârât au fost plătite, și (iii) temeiul legal al emiterii facturilor fiscale către pârât, respectiv, identificarea contractelor de prestări servicii, a contractelor de vânzare-cumpărare, a facturilor de achiziție a mărfurilor din partea A. ce au stat la baza emiterii facturilor fiscale către pârât.

În măsura în care instanța de apel nu ar fi interpretat în mod eronat noțiunea de uzanțe, ar fi admis apelul și ar fi dispus efectuarea unui raport de expertiză contabilă în cauză, în vederea suplimentării probatoriului necesar pentru dovedirea uzanțelor dintre părți, aflându-se, astfel, adevărul în cauză.

În ceea ce privește soluția de respingere a apelului formulat împotriva sentinței, recurenta-reclamantă a evocat interpretarea eronată a normei de drept material privind uzurile profesionale, considerând nelegală soluția de respingere a apelului său și, legat de soluția pe fond, a susținut că instanța de apel, și în acest caz, a interpretat eronat noțiunea de uz profesional, respectiv a considerat că acestea se referă la specificul activității de comerț dintre un profesionist și toți partenerii săi contractuali, fără a avea în vedere că noțiunea se referă și la relația dintre un profesionist și unul dintre partenerii săi contractuali.

Interpretând eronat noțiunea de uz profesional, instanța în mod greșit a apreciat că toate înscrisurile depuse nu au valoare probatorie și, în consecință, nu sunt aplicabile prevederile art. 277 C. proc. civ.

Consideră că, în măsura în care instanța de apel ar fi interpretat în mod corect respectiva noțiune, astfel cum este prevăzut de art. 1 din C. civ., aplicarea art. 277 C. proc. civ.. în cauză apare ca evidentă, iar probarea faptului că recurenta și intimatul procedau în mod obișnuit la emiterea unui înscris nesemnat (respectiv factură) și la plata acestuia, ar fi dus la admiterea apelului.

Față de derularea uzurilor profesionale și a modului de lucru stabilit între părți, recurenta-reclamantă apreciază că se încadrează întru totul prevederilor art. 1 din C. civ. și art. 277 alin. (2) C. proc. civ., dovedind faptul că, deși facturile nu au fost semnate de către intimat, acestea au fost emise în baza unor raporturi comerciale reale între A. S.R.L. și B..

Totodată, susține că prin înscrisurile administrate a dovedit livrarea unor cantități însemnate de materiale în șantierul de construcții al intimatului din str. x, București, inclusiv cele pe care le solicită la plată, intimatul necontestând adresele emise de furnizorii recurentei, prin care aceștia atestă livrarea mărfurilor în șantier, probând faptul că, pentru mărfurile ce nu au fost livrate direct în șantier, intimatul a efectuat plăți parțiale, neexistând vreun motiv pentru care facturile să fi fost acceptate doar parțial.

Intimatul nu a reușit să răstoarne culpa contractuală care a luat naștere odată cu dovedirea faptului că între părți au existat raporturi comerciale în cadrul cărora i-au fost livrate mărfuri ce nu au fost integral achitate.

Așadar, a dovedit realitatea conținutului facturilor nr. x/16.05.2018, în valoare de 121.860,25 RON, nr. 1017/15.05.2018, în valoare de 124.408,17 RON și nr. 1016/14.05.2018, în valoare de 238.156,32 RON, prin dovedirea uzanțelor dintre părți, conform art. 277 alin. (2) C. proc. civ.. și, în raport de toate aceste aspecte, solicită să se constate că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat calea sa de atac.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 17.02.2022, sub nr. x/2019.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la 31.10.2019, deci, după data intrării în vigoare a acestei legi.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluția din 11.05.2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 22 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

Apărarea formulată în cauză

Intimata- pârâtă P.F.A "B." a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la 04.04.2022, prin care, în principal, a solicitat anularea recursului pentru netimbrare sau constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ..; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 22 septembrie 2022, suplimentar față de motivele de recurs inițial invocate, astfel cum acestea au fost dezvoltate în scris prin memoriul înregistrat la 17.02.2022, recurenta-reclamantă, prin apărător, a arătat că înțelege să invoce și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în opinia sa, motiv de recurs de ordine publică, de nulitate absolută a hotărârii recurate.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) C. proc. civ.., excepția tardivității formulării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., Înalta Curte urmează să o admită și să respingă acest motiv de recurs, ca tardiv formulat.

Astfel, în speță, acest motiv de recurs a fost invocat abia în fața instanței de recurs, la termenul de judecată din 22 septembrie 2022, și nu prin memoriul de recurs depus la dosar la data de 17.02.2022, rezultând, deci, că a fost tardiv formulat, neputând fi examinat, întrucât, a fost depășit termenul imperativ prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ.., "termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate."

Referitor la susținerile recurentei, prin care aceasta dă calificarea de motiv de recurs de ordine publică acestui motiv nou invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., Înalta Curte reține că, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ.., "Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică.".

Or, față de această exprimare a legiuitorului, se reține că posibilitatea invocării unor motive "de casare care sunt de ordine publică" aparține doar instanței de judecată, nu și părților, cum eronat pretinde recurenta-reclamantă.

În continuare, examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ.., excepția nulității recursului, astfel cum a fost formulat prin memoriul de recurs depus la dosar, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, ori examinarea situației de fapt, intră în atribuția instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs, reclamanta a reiterat, în esență, aspecte vizând modul de desfășurare a relațiilor dintre părți, criticând decizia apelată referitor la modul în care instanța de apel a administrat și interpretat probatoriul în cauză.

Recurenta nu a arătat care sunt argumentele de drept pentru care, în opinia sa, nu este legală soluția de respingere a apelului raportat la argumentele reținute de instanță; întregul memoriu de recurs conține critici pe fondul cauzei, critici care vizează numai temeinicia hotărârii recurate, fără a dezvolta critici prin care să arate în ce constă nelegalitatea soluției de respingere a apelului. Recurenta nu își fundamentează criticile din cererea de recurs pe încălcarea sau greșita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei și nemulțumirea părții în legătură cu respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă.

În calea extraordinară de atac a recursului, controlul judiciar este limitat la verificarea legalității hotărârii atacate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

Astfel, deși recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la casarea hotărârii când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în aceste motive; cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest caz de casare.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Simpla evocare a conținutului unor norme legale sau invocarea ori referirea la acestea nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, în condițiile în care nu s-a argumentat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greșită a acestor norme de drept material.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, susținerile recurentei-reclamante din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.., care trebuie interpretate în sensul indicării, prin memoriul de recurs, a unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 din acest act normativ, iar pe de altă parte, a argumentării juridice a acestuia, prin formularea unor critici propriu-zise cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a nemulțumirilor părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate, art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către recurent.

Pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textului de lege, așa cum au procedat recurenții, invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.., întrucât condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței, respectiv o minimă argumentare a criticii în drept.

În acest sens, Înalta Curte reține că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise motivelor de recurs, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii. Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 488 C. proc. civ.

Or, criticile din recurs nu se circumscriu acestei dezlegări, ci vizează aspecte ce țin de fondul cauzei, iar simpla mențiune că decizia nu este legală nu permite instanței de recurs realizarea unui control efectiv al legalității soluției pronunțate.

Cum cerința motivării recursului este prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. sub sancțiunea nulității și având în vedere că, în cauză, nu pot fi reținute nici motive de ordine publică, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (3) din același act normativ, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantă.

Față de soluția de anulare a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte P.F.A. "B." suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția tardivității formulării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și, în consecință, respinge acest motiv de recurs, ca tardiv formulat.

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. București împotriva deciziei civile nr. 2044/2021 din 22 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. București să plătească intimatei-pârâte P.F.A. "B." suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2022.