ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2433/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 17.08.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la dosar la data de 23.09.2020, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. obligarea pârâtei la plata sumelor de 274.970,52 Euro și 198.000 Euro, (echivalent în RON 2.286.528,68) reprezentând debit, sumă pe care pârâta o datorează prin refuzul de executare a obligației asumate prin scrisorile de garanție bancară nr. 34GBP2018-7725 din 06.12.2018 și 34GBP2018-7724 din 06.11.2018, plus 346.795,28 RON, reprezentând dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2)

1

din OG13/2011, de la data de 27.02.2019 și până la data de 17.08.2020, dată la care a fost formulată și depusă cererea de chemare în judecată. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru, costuri traducere documente și onorariul de avocat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 274 C. proc. civ., art. 2321 C. civ. precum și prevederile Publicației 458 a Camerei de Comerț Internațional Paris (2010).

Prin sentința civilă 2662/17.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat apel reclamanta, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 407/07.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentința primei instanțe, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată și completată; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 274.970,52 euro și 198.000 euro, reprezentând debit conform scrisorilor de garanție bancară nr. 34GBP2018-7725 din 06.12.2018 și 34GBP2018-7724 din 06.11.2018, precum și a sumei de 346.795,28 RON cu titlul de dobândă legală calculată conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 de la data scadenței, 27.02.2019, până la data introducerii acțiunii, 17.08.2020. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv suma de 26.470,28 RON taxă de timbru achitată în primă instanță pentru capătul principal de cerere și suma de 7.072,96 RON taxă de timbru achitată pentru capătul de cerere accesoriu în primă instanță. De asemenea, a fost obligată pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată solicitate în etapa apelului, respectiv a sumei de 18.145,63 RON taxă de timbru achitată în calea devolutivă de atac.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 23 iunie 2022.

Prin decizia civilă nr. 2704/14.12.2022 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 407/07.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Dosarul a fost restituit Curții de Apel București, fiind înregistrat pe rolul secției a V-a Civilă sub nr. x/2020*.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 806 din 23 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2662/17.12.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondat; totodată, a obligat apelanta la plata sumei de 29.035,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A.. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia.

A considerat recurenta că instanța de apel, rejudecând apelul său, nu a observat conformitatea evidentă între documentele depuse de aceasta împreună cu cererile de plată (în speță CMR-urile disputate) și documentele solicitate prin intermediul scrisorilor de garanție.

Astfel, în urma examinării conținuturilor prevederilor anexelor 6 și 9, recurenta a opinat că pârâta nu a condiționat executarea scrisorii de garanție de îndeplinirea unei condiții suplimentare referitoare la documentele de transport, cum ar fi aceea ca, cele două societăți - C. S.R.L. si C. S.R.L., să figureze atât la locul destinației mărfurilor, cât și la locul livrării, locuri care pot să nu coincidă, aceasta fiind și rațiunea pentru care în formularele CMR sunt prevăzute distinct, la punctele 2, respectiv 3 din formular.

Cu alte cuvinte, indiferent de celelalte documente depuse în căile de atac anterioare, altele decât cele atașate la cererile de plată înaintate pârâtei, numai din examinarea CMR-urilor înaintate odată cu cererile de plată se poate observa că a fost îndeplinită condiția impusă de BRD.

Celelalte condiții impuse de bancă în vederea executării scrisorii de garanție au fost îndeplinite și nu au fost contestate de pârâtă.

C. S.R.L., respectiv C. S.R.L. sunt trecute ca și destinări ai mărfurilor (consignee in limba engleză) pe toate CMR-urile.

Așa cum s-a arătat și în cererea de chemare în judecată, pe toate CMR-urile era menționat ca și destinatar C..

Doar locul livrării era D., însă în textul garanțiilor nu se menționează nimic cu privire la locul livrării. Prin urmare, nu a fost încălcat în niciun fel textul garanțiilor.

Recurenta a susținut că toate condițiile pentru onorarea cererilor de plată sunt îndeplinite.

Astfel, în cuprinsul celor două garanții bancare se menționează ca și condiție pentru plată ca beneficiarul să dovedească că a furnizat mărfurile în conformitate cu contractul, dovedite prin prezentarea către pârâtă a celor două documente facturi și CMR-uri, în copie.

In confirmarea comenzii nr. x/01.11.2018 și y/01.11.2018 se menționează ca adresa de livrare Deva, România, adică sediul D. și, de asemenea, conform confirmării de comandă Nr. z din 24.10.2018, adresa de livrare era Deva, România, adică sediul D.. De observat este că și în confirmările de comandă, toate acceptate prin semnătură administratorului societăților C. și stampilă, nu se menționează nimic de destinatar, ci de locul livrării.

Există o distincție între destinatar și locul livrării. Și pe CMR-uri apare ca destinatar C., respectiv C., iar la locul livrării D..

Conform Convenției din 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, semnată la Geneva (CMR), la care România a aderat, se arată la art. 6 ce trebuie să conțină CMR-ul.

În acest context, condiția din garanție era ca destinatarul să fie C., respectiv C., ceea ce a fost respectat. Numai locul livrării e D., de care nu se menționează nimic în garanție.

Recurenta a susținut că nu a încălcat în niciun fel textul scrisorilor de garanție bancară, ci a livrat mărfurile în conformitate cu contractul, aceasta fiind condiția impusă de bancă pentru a face plata.

Recurenta a susținut că numai pentru a dovedi faptul că mărfurile au fost livrate conform contractului trebuia să prezinte facturile și CMR-urile, scopul prezentării acestora fiind ca banca să se asigure că a fost respectat contractul, adică livrările au fost făcute în conformitate cu acesta, ceea ce s-a și întâmplat.

Mai mult decât atât, asa cum s-a arătat, și pe CMR-uri era menționat ca și destinatar C.. Doar locul livrării era D., însă în textul garanțiilor nu se menționează nimic cu privire la locul livrării. Prin urmare, a conchis recurenta, nu s-a încălcat în niciun fel textul garanțiilor.

Chiar dacă s-ar considera că destinatarul era societatea D., cererea de plată tot ar fi conformă. Chiar și analizând numai documentele depuse cu ocazia formulării și completării cererii de plată, nu și pe cele depuse ulterior, cu ocazia notificării și cu ocazia cererii de chemare în judecată, cererea de plată este conformă, iar BRD este obligată să execute scrisoarea de garanție bancară.

In cuprinsul scrisorii de garanție bancare este menționat că acesteia îi sunt aplicabile Regulile Uniforme pentru Garanții la Cerere ale Camerei Internaționale de Comerț din Paris - CIC Publicația nr. 758 E. La articolul 34 lit. a) din aceasta publicație este menționat că, dacă nu se prevede altfel în garanție, legea aplicabilă acesteia va fi cea a domiciliului unității sau biroului garantului care a emis garanția. Prin urmare, prevederile C. civ. sunt aplicabile.

După redarea prevederilor art. 2321 alin. (1) din C. civ., a unor opinii doctrinare și a dispozițiilor art. 19 din CIC, a susținut recurenta, regulile CIC stabilesc că informațiile conținute în documentele cerute prin garanție, respectiv CMR-urile în discuție, nu trebuie să fie în contradicție cu celelalte documente care dovedesc relația comercială, astfel încât, analizând în ansamblu documentele care dovedesc executarea contractului de către beneficiar și neplata de către ordonator, acestea să conducă banca la concluzia că, deși livrarea s-a făcut în conformitate cu cele agreate de părți, plata nu a fost făcută în termenul agreat și deci banca trebuie să admită cererea de plată.

Scopul este tocmai acesta, de a nu îngrădi relațiile comerciale, pentru că pe parcursul derulării contractului pot interveni schimbări agreate de părți, iar asta nu trebuie să ducă la refuzul cererii de plată.

Acest lucru înseamnă că banca trebuia să facă o minimă analiză a documentelor depuse, pentru a privi acele CMR-uri în contextul raportului comercial.

Astfel, la o simplă lecturare a facturilor, CMR-urilor și confirmărilor de comandă despre care s-a făcut vorbire, chiar fără a observa contractul între cele două părți, se observa că în confirmarea de comandă, cumpărătorul indica ca locul livrării să fie în municipiul Deva, la sediul D. S.R.L., că la fel era menționat și în facturi și la fel și în CMR.

Nu este adevărată susținerea băncii că în CMR-uri, destinatarul nu erau societățile C.. Ele erau trecute la rubrica destinatar (consignee in limba engleză), numai la rubrica locul livrării era trecută societatea D. S.R.L., așa cum părțile conveniseră și semnătura aparținea societății D., în mod evident, pentru că acela era locul de livrare.

In garanție nu este menționat că CMR-urile trebuiau semnate de societățile C., numai că acestea trebuiau să fie destinatarii, condiție îndeplinită.

Chiar dacă s-ar considera că destinatarul era societatea D., cererea de plată tot ar fi conformă, pentru că există o aparență de conformitate a cererii de executare și a documentelor atașate cu termenii și condițiile garanției, așa cum spune C. civ., iar, regulile CIC stabilesc că informațiile conținute în documentele cerute prin garanție, respectiv CMR-urile in discuție, nu trebuie să fie în contradicție cu celelalte documente care dovedesc relația comercială, astfel încât, analizând în ansamblu documentele care dovedesc executarea contractului de către beneficiar și neplata de către ordonator, acestea să conducă banca la concluzia că, deși livrarea s-a făcut în conformitate cu cele agreate de părți, plata nu a fost făcută in termenul agreat și deci banca trebuie să admită cererea de plată.

Banca trebuia să constate, lecturând documentele depuse, că sunt conforme cu condițiile garanției, că marfa a fost recepționată corespunzător și neplătită în termen de 60 de zile, deci sunt întrunite toate condițiile pentru a admite cererea de plată.

Așa fiind, este evident că scopul pentru care era inserată în cuprinsul garanției bancare mențiunea de a avea C., respectiv C. ca destinatar al mărfii a fost îndeplinit. Scopul era acela ca banca să se asigure că marfa a fost livrată, ceea ce s-a demonstrat.

Faptul că părțile raportului comercial, s-au înțeles ca marfa să fie livrată în fapt la societatea căreia C. i-a vândut-o nu poate echivala cu o nelivrare a mărfii.

Asa cum au recunoscut reprezentanții companiilor C., semnând notele de livrare, scrisorile de recunoaștere, CMR-urile, marfa a fost livrată corespunzător, celelelate condiții sunt îndeplinite, prin urmare plata este datorată de către emitent, respectiv pârâta.

În final cu privire la plata dobânzilor, recurenta redând dispozițiile art. 1 și art. 3 din Ordonanța 13/2011, a arătat că, astfel, a calculat dobânda și că termenul de la care curge aceasta este scadența obligației.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentei prin care se susține că instanța de control judiciar, rejudecând apelul, nu a observat conformitatea evidentă între documentele depuse de aceasta împreună cu cererile de plată (în speță CMR-urile disputate) și documentele solicitate prin intermediul scrisorilor de garanție, că nu a încălcat în niciun fel textul garanțiilor, cele prin care se susține că banca trebuia să facă o minimă analiză a documentelor depuse, pentru a privi acele CMR-uri în contextul raportului comercial, precum și cele prin care se conchide că la o simplă lecturare a facturilor, CMR-urilor și confirmărilor de comandă, chiar fără a observa contractul între cele două părți, în confirmarea de comandă, cumpărătorul indica să fie în municipiul Deva locul livrării, la sediul D. S.R.L., că la fel era menționat și în facturi și la fel și în CMR, readuc în dezbatere chestiuni deja tranșate într-un ciclu procesual anterior, intrate în autoritatea lucrului judecat, fiind legate, oricum, de modalitatea de interpretare a probatoriului de către instanțele devolutive.

În acest context, sunt de amintit considerentele deciziei instanței de apel prin care s-a reținut, în mod expres că "explicațiile ulterioare cererilor de plată oferite de apelanta-reclamantă, precum și documentele prezentate de aceasta (cum ar fi de exemplu confirmări de comandă) nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea conformității solicitărilor de plată, odată ce prin decizia de casare s-a indicat în mod expres că în soluționarea apelului instanța, în acord cu principiul autonomiei și independenței garanției bancare, trebuie să verifice exclusiv documentele prezentate băncii împreună cu cererea de plată, iar nu orice alte înscrisuri, chiar dacă ele puteau fi considerate relevante într-un context aflat în legătură cu raportul juridic judecat".

De asemenea, instanța de apel a reținut că "(...) regula strictei conformități, alături de principiul autonomiei și independenței garanției bancare, astfel cum a observat și prima instanță, dar și instanța de recurs, nu permit efectuarea unei analize în ansamblu a relației contractuale dintre părți, ci obligă beneficiarul să prezinte băncii documentele convenite prin scrisoare de garanție, permițând corelativ băncii să refuze plata dacă documentele nu sunt conforme cu cerințele din conținutul garanției".

Revenind la criticile formulate prin cererea de recurs, se constată că toate afirmațiile recurentei vizează, în esență, reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele, ceea ce reprezintă o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Invocarea aplicării greșite a dispozițiilor art. 6 din Convenția CMR (în care se prevede ce trebuie să conțină CMR-ul), art. 19 din Publicația 758 a CIC și art. 2321 alin. (1) C. civ., fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., și simpla nemulțumire a părții cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel în sensul soluției pronunțate, la modul în care au fost interpretate probele și încadrate prevederile legale de către instanța de apel situației de fapt, prin prisma considerentelor obligatorii ale deciziei de casare nr. 2704/14.12.2022 a instanței supreme, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, prin prisma caracterului obligatoriu al deciziei de casare, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Subsecvent acestor constatări, argumentele recurentei vizând plata dobânzilor, nu se impun a fi analizate.

Constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A.., potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A.. împotriva deciziei civile nr. 806 din 23 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2023.