ÎCCJ, decizie (scj.ro #205356)

Scrisoare de garanție bancară. Principiul strictei conformități a scrisorii de garanție bancară. Condiții și efecte. Principiul autonomiei și independenței garanției bancare documentare. Formalismul garanției. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul

Index alfabetic: acțiune în pretenții

scrisoare de garanție bancară

garanție autonomă

garanție bancară documentară

principiul strictei conformități a scrisorii de garanție bancară

Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț de la Paris

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

C. civ., art. 2321 alin. (1) teza finală, alin. (3)

Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț de la Paris, art. 2, art. 5 lit. a),

art. 6, art. 14, art. 15, art. 19

Regula strictei conformități a scrisorii de garanție bancară impune ca solicitarea de plată și documentele atașate, în cazul garanției documentare, să fie în concordanță cu termenii stabiliți în acordul de garantare; aceasta presupune condiția similitudinii între termenii și condițiile garanției și cererea și documentele de plată. În acest sens, art. 19 din Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris statuează că informațiile conținute de un document cerut prin garanție trebuie să fie conforme, chiar dacă nu identice, cu cerințele stipulate în textul garanției.

Principiul autonomiei și independenței garanției bancare documentare impune instanței ca examenul conformității solicitării de plată, incluzând documentele stipulate în textul garanției, să fie emancipat de orice date, clauze și coordonate ale raportului juridic fundamental; chiar dacă documentele prezentate de beneficiarul garanției se justifică, sub aspectul conținutului lor, pe date ale contractului primordial, acesta nu poate fi opus emitentului garanției, a cărui singură obligație este examinarea conținutului documentelor specifice în acord cu termenii stipulați în garanția de plată.

Garanțiile autonome documentare au un pronunțat caracter formal. În acord cu acest formalism,

scrisoarea de garanție trebuie să fie redactată în termeni clari, din care să rezulte acordul părților de a constitui o garanție autonomă și în același timp să cuprindă date concrete privind condițiile plății.

Prin urmare, garanțiile documentare astfel constituite impun beneficiarului prezentarea unor documente care să fie clar și specific conforme textului și condițiilor menționate în garanție.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2704 din 14 decembrie 2022

1

din O.G. nr. 13/2011, de la data de 27.02.2019 și până la data de 17.08.2020, la care a fost formulată și depusă cererea de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru, costuri traducere documente și onorariul de avocat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 274 C.proc.civ., art. 2321 C.civ. și prevederile Publicației nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris.

Prin decizia civilă nr. 407/07.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentința primei instanțe, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată și completată; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 274.970,52 euro și 198.000 euro, reprezentând debit conform scrisorilor de garanție bancară nr.34GBP2018-7725 din 06.12.2018 și 34GBP2018-7724 din 06.11.2018, precum și a sumei de 346.795,28 lei cu titlul de dobândă legală calculată conform art. 3 alin. 2

1

din O.G. nr. 13/2011 de la data scadenței, 27.02.2019, până la data introducerii acțiunii, 17.08.2020. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv suma de 26.470,28 lei taxă de timbru achitată în primă instanță pentru capătul principal de cerere și suma de 7.072,96 lei taxă de timbru achitată pentru capătul de cerere accesoriu în primă instanță. A fost obligată pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată solicitate în etapa apelului, respectiv a sumei de 18.145,63 lei taxă de timbru achitată în calea devolutivă de atac. A fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în etapa apelului.

Recurenta a arătat că problema de drept supusă analizei privește legalitatea refuzului său de a da curs cererilor de plată a garanției în raport de îndeplinirea cerințelor de conformitate a documentelor prezentate de reclamantă și legalitatea obligării ei la plata garanțiilor.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel nu a argumentat de ce livrarea mărfurilor la o altă societate, și nu către ordonatorii garanțiilor, ar respecta termenii scrisorii de garanție, în condițiile în care scrisorile de garanție bancară stipulează în mod expres că efectuarea plății este condiționată de prezentarea facturilor neachitate și a documentelor de transport care indică pe C. S.R.L., respectiv pe D. S.R.L. în calitate de destinatar (

consignee

, în termenii documentului bancar). A relevat și caracterul contradictoriu al considerentelor.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel nu a motivat de ce a respins apărările invocate prin întâmpinare în faza apelului, referitoare la menționarea în calitate de

consignee

a unei alte societăți, E. S.R.L., și semnarea de către această societate a scrisorilor de transport.

Aceeași parte a criticat și statuarea curții de apel în sensul că obligația de verificare a băncii ar fi fost extinsă, susținând că era obligată să analizeze și raportul inițial dintre creditor și debitor, întrucât documentele de transport nu prezentau o aparență de conformitate cu termenii garanției.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2321 alin. (1) teza finală și alin. (2) C.civ., art. 2, art. 6, art. 14, art. 15 și art. 19 din Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris, a

principiului strictei conformități a documentelor cu termenii garanției

, prevăzut de Ghidul pentru interpretarea și aplicarea Regulilor Uniforme pentru Garanții la Cerere din Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris (ICC URDG 758), publicat în anul 2011, paragraful 359 și ale art. 4 din O.G. nr. 13/2011.

Subsumat acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că procedura de examinare a conformității cererilor de plată și a documentelor aferente putea fi realizată exclusiv prin raportare la forma cererilor și a documentelor de la momentul prezentării acestora către bancă, respectiv 27.02.2019. În opinia recurentei, principiul strictei conformități impune ca termenii din textul garanției să fie de strictă interpretare, iar neconcordanța dintre documentele prezentate și termenii acesteia la momentul examinării cererii de plată face imposibilă executarea garanției. S-a făcut referire la solicitările de plată a două scrisori de garanție bancară și la documentele anexate acestora.

Într-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, s-a arătat că documentele atașate cererii de chemare în judecată sunt diferite de cele care au fost supuse analizei de conformitate, în sensul că, pe de o parte, au fost depuse la instanță documente suplimentare față de cele aduse în atenția băncii, iar, pe de altă parte, facturile și documentele de transport CMR erau semnate de ordonatorii C., însă cele prezentate băncii erau semnate de E. S.R.L., indicat expres ca destinatar al mărfurilor.

Astfel, a susținut recurenta, curtea de apel a încălcat normele materiale întrucât a extins cadrul legal în care poate fi analizată conformitatea cererilor de plată la norme incidente unor documente care nu fuseseră prezentate băncii. Calificarea greșită a situației de fapt a rezultat, în opinia aceleiași părți, din considerentele deciziei atacate, deoarece curtea de apel a menționat, cu titlu de exemplu, comenzi de marfă și documente de transport care ar fi fost semnate de destinatarii C. S.R.L./D. S.R.L., dar care, în realitate, erau semnate de E. S.R.L.

Recurenta a mai arătat că, deși instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 2321 alin. (1) C.civ., nu le-a aplicat corect la situația de fapt, în sensul că a ignorat caracterul formal și independent al garanției, statuat de art. 2321 alin. (3) C.civ. și de art. 5 din ICC URDG 758. A susținut că banca nu putea analiza fondul raportului preexistent între părți, ci numai existența mențiunilor obligatorii din documentele de transport. Pentru ca cererea de plată să fie conformă, a precizat recurenta, unicii beneficiari ai mărfurilor conform documentelor de transport (precizați în textul scrisorilor de garanție drept

consignee

) ar fi trebuit să fie C. S.R.L. ori D. S.R.L. A fost redat în continuare textul scrisorilor de garanție bancară, cu indicarea condițiilor de plată, menționându-se că în cuprinsul scrisorilor de transport (CMR) atașate solicitărilor de plată a fost indicat expres E. S.R.L., în calitate de destinatar (

consignee

), iar la rubrica „semnătura și ștampila destinatarului” a fost aplicată ștampila societății E. S.R.L. Recurenta a susținut că documentele prezentate băncii contrazic textul și condițiile garanției, rezultând că marfa ar fi fost livrată unui alt destinatar. A mai susținut că a depus diligențele cerute de art. 24 lit. a) din ICC URDG 758 în sensul clarificării discrepanțelor sesizate, dar că ordonatorii nu au răspuns în termenul de analiză a cererilor de plată.

Referitor la aplicarea prevederilor O.G. nr. 13/2011 și art. 19 din ICC URDG 758, recurenta a arătat că în mod greșit curtea de apel a obligat-o la plata sumei de 346.795,28 lei. A mai arătat că nu este aplicabil art. 3 alin. (2

1

) din actul normativ, ci art. 4 din O.G. nr. 13/2011 deoarece există un element de extraneitate al raportului juridic judecat, determinat de naționalitatea bulgară a reclamantei. A susținut că scadența obligației de plată nu este 27.02.2019, cum greșit a reținut curtea de apel, ci este data de expirare a termenului de examinare a cererii de plată.

Prin întâmpinare, intimata A. JSC a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor susținute de intimată.

consignee

) pe ordonatorul garanției. Recurenta a arătat că, în acest fel, instanța de apel a ignorat atât termenii clari ai garanției, cât și principiul autonomiei și independenței garanției bancare documentare, pronunțând o hotărâre contrară legii.

Acest motiv de casare nu este fondat. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., pentru ca hotărârea recurată să fie casată pe acest temei, este necesar să se constate că aceasta este nemotivată, cuprinde argumente contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Examenul deciziei atacate impune concluzia că aceasta este amplu motivată, instanța de apel prezentând coerent raționamentul pe care l-a avut în vedere pentru pronunțarea soluției din dispozitiv. Această instanță a avut în vedere ansamblul argumentelor esențiale ale părților, un material probator vast, administrat în fața instanțelor devolutive, iar considerentele prezentate sunt adaptate naturii cauzei și nu sunt contradictorii. Din acest punct de vedere, decizia recurată îndeplinește cerințele motivării, astfel cum acestea sunt impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Împrejurarea că, judecând cauza, instanța de apel a avut în vedere aspecte care au excedat condițiile garanției bancare și au ignorat principiile autonomiei și independenței acesteia în relația cu raportul juridic fundamental, în dezacord cu normele de drept aplicabile, nu se integrează conținutului art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., ci conduce la examinarea aplicării legii în apel, specific motivului de casare succesiv pe care, de altfel, recurenta l-a dezvoltat pe larg în memoriul propriu de recurs.

Cu precizarea că aceste din urmă aserțiuni vor fi examinate în considerentele care urmează, Înalta Curte constată că primul motiv de casare este nefondat și va fi înlăturat.

Prin următorul motiv de casare instanța de recurs a fost solicitată să verifice modul de aplicare a dispozițiilor art. 2321 alin. (1) teza finală C.civ. și art. 2, art. 6, art. 14, art. 15 și art. 19 din Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris corelat cu Ghidul pentru interpretarea și aplicarea Regulilor Uniforme pentru Garanții la Cerere din Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris (ICC URDG 758), publicat în anul 2011, solicitându-se casarea deciziei recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

A susținut recurenta că în instanța devolutivă s-a stabilit caracterul documentar al scrisorilor de garanție bancară SGB nr. 34GBP2018-7724 și SGB nr.34GBP2018-7725, executarea acestora fiind condiționată de prezentarea, o dată cu cererea de plată, a documentelor stipulate în textul explicit al garanțiilor. Or, în aceste condiții, în acord cu dispozițiile legale evocate, devine operant

principiul strictei conformități

a documentelor care însoțesc solicitarea de plată cu textul garanției, iar neconcordanța dintre acestea justifică refuzul de plată al băncii.

S-a subliniat, totodată, că instanța de apel nu doar că a ignorat principiul strictei conformități dedus din interpretarea normelor de drept evocate, dar a extrapolat analizele proprii stării de fapt la elemente probatorii excedentare, examinând o serie de documente probatorii depuse de reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată care au presupus analizarea raportului juridic fundamental, de care garanția bancară este emancipată și față de care prezintă autonomie, cu atât mai mult cu cât aceste documente nu au fost transmise băncii la data formulării solicitării de plată a garanției.

Or, a afirmat recurenta, în condițiile în care scrisoarea de garanție este un contract formal, autonom și independent de raportul juridic originar, orice raportări și evaluări aflate în legătură cu clauzele contractului dintre ordonator și beneficiar sunt nelegale și încalcă regulile de drept aplicabile.

Examinând decizia, prin prisma criticilor din recurs astfel sintetizate, Înalta Curte reține că instanța de apel a reținut atât caracterul formal, cât și pe cel autonom și independent al garanțiilor constituite prin cele două instrumente bancare supuse examinării, evocând atât dispozițiile art. 5 din Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris, dar și pe cele ale art. 2321 alin. (1) și (3) C.civ. și subliniind principiul potrivit căruia limitele executării garanției nu pot fi stabilite prin raportare la obligația principală, ele fiind raportate la cuprinsul înscrisului constatator al garanției. Confruntând, însă, afirmațiile părților, instanța de apel a statuat că din analiza CMR-urilor prezentate de reclamantă rezultă că, în toate cazurile, ca

destinatari

ai mărfurilor au figurat D. S.R.L., respectiv C. S.R.L., iar această împrejurare este independentă de faptul că la locul livrării mărfurilor este menționată o altă companie. În aceste condiții, atâta vreme cât la rubrica destinatar/

consignee

, în acord cu termenii stipulați în scrisorile de garanție bancară, a figurat, în toate cazurile, ordonatorul garanției, instanța de apel a considerat excesiv refuzul de plată al băncii. Au fost menționate înscrisurile examinate dintre cele prezentate de reclamantă care, în opinia instanței de apel, justifică cele constatate și s-a menționat că determinarea unui alt loc și beneficiar al livrării mărfurilor este în acord cu termenii contractului fundamental.

Acest motiv de casare este fondat.

Premisa juridică reținută de instanța de apel este corectă și reflectă o interpretare corectă a dispozițiilor legale aplicabile celor două scrisori de garanție bancară examinate. Cu toate acestea, în aplicarea lor, instanța de apel s-a îndepărtat de la conduita precisă, determinată de legea aplicabilă.

Astfel, într-un prim considerent instanța de recurs subliniază că principiul

autonomiei și independenței garanției bancare

documentare impune instanței ca examenul conformității solicitării de plată, incluzând documentele stipulate în textul garanției, să fie emancipat de orice date, clauze și coordonate ale raportului juridic fundamental; chiar dacă documentele prezentate de beneficiarul garanției se justifică, sub aspectul conținutului lor, pe date ale contractului primordial, acesta nu poate fi opus emitentului garanției, a cărui singură obligație este examinarea conținutului documentelor specifice în acord cu termenii stipulați în garanția de plată.

În acest sens sunt atât dispozițiile art. 2321 alin. (3) C.civ. a căror interpretare

a pari

impune examinarea obligației de plată a garantului independent de raportul juridic obligațional preexistent între ordonator și beneficiar, cât și dispozițiile art. 5 lit. a) și art. 6 din Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris - a căror aplicabilitate directă a fost agreată prin textul garanțiilor - care statuează că garanții operează cu documente și nu cu mărfuri, servicii sau prestații la care se referă aceste documente și că angajamentul unui garant de a plăti în cadrul garanției nu poate face obiectul unor reclamații sau contestații rezultate din orice alte relații decât relația dintre garant și beneficiar; în aceste circumstanțe, garantul este obligat față de beneficiar, doar și în primul rând, în limita termenilor si condițiilor garanției și, în al doilea rând, în limita regulilor Publicației 758, în măsura în care acestea sunt compatibile cu termenii și condițiile garanției, până la valoarea acesteia.

De aceea, orice explicitare a conținutului documentelor, la care a recurs instanța de apel, bazată pe clauzele contractului originar, excedează regulile de drept enunțate și nu corespunde aplicării corecte a legii.

Este deopotrivă principal și argumentul că garanțiile autonome documentare, cum sunt cele două garanții examinate, au un pronunțat caracter

formal

. În acord cu acest formalism, scrisoarea de garanție trebuie să fie redactată în termeni clari, din care să rezulte acordul părților de a constitui o garanție autonomă și în același timp să cuprindă date concrete privind condițiile plății; în cauză garanțiile constituite au avut caracter documentar, impunând beneficiarului prezentarea unor documente care să fie clar și specific conforme textului și condițiilor menționate în garanție; în același sens sunt și dispozițiile art. 2321 alin. (1) C.civ. care prevăd că banca va plăti beneficiarului suma de bani „în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.

Cum în dispută nu s-a aflat natura clară și concisă a condițiilor de plată stabilite prin garanții, rezultă că beneficiarul acestora avea obligația să prezinte, însoțind solicitarea de plată,

documentele stipulate în termenii acestora

. La rândul său, confruntată cu acest principiu, instanța de apel trebuia să lămurească respectarea regulilor stabilite de părți, în acord cu conținutul normelor de drept evocate; acesteia îi revenea obligația strictă de a evalua respectarea acestui formalism nu prin raportare la suita tuturor elementelor probatorii depuse de reclamantă în procesul de probațiune judiciară, ci strict prin evaluarea documentelor atașate de beneficiar solicitărilor succesive de plată.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată, totuși, că instanța de apel a selectat, ca relevante în examinarea acestei cerințe, înscrisuri punctual determinate, dar fără a se raporta exclusiv la cele anexate de beneficiar solicitărilor de plată formulate cu nr. 72/26.02.3019 și cu nr. 73/26.02.2020. Or, examinând caracterul justificat al refuzului de plată al băncii, instanța avea obligația de a verifica exclusiv documentele prezentate băncii o dată cu cererea de plată, iar nu orice alte înscrisuri, chiar dacă ele puteau fi considerate relevante într-un context aflat în legătură cu raportul juridic judecat.

Procedând altfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale evocate și a lipsit de eficiență principiul enunțat.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a încălcat și

regula strictei conformități

care impune ca solicitarea de plată și documentele atașate, în cazul garanției documentare, să fie în concordanță cu termenii stabiliți în acordul de garantare; aceasta presupune condiția similitudinii între termenii și condițiile garanției și cererea și documentele de plată. În acest sens, art. 19 din Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris statuează că informațiile conținute de un document cerut prin garanție trebuie să fie conforme, chiar dacă nu identice, cu cerințele stipulate în textul garanției.

Or, între părțile litigiului nu există nicio dispută privind cerința ca cererea de plată să fie înaintată garantului însoțită, între altele, de documentele referitoare la transport care prezintă C. „

ca destinatar

”/„

as consignee

”, de aceea, în aplicarea regulii enunțate, instanței de apel îi revenea verificarea, în documentele de transport, a acestei corespondențe.

Printr-o evaluare proprie a documentelor de transport, instanța de apel a considerat că cerința strictei conformități este acoperită de împrejurarea că documentele de transport sunt semnate de C. SRL și D. S.R.L. care figurează, în toate cazurile, la mențiunea „cumpărător” și că acesta este destinatarul mărfurilor, dar fără a explica discrepanța semnalată de apelanta B. S.A. care a susținut că în documentele de transport atașate solicitării de plată a garanției figura la rubrica destinatar/

consignee

o altă societate comercială, deși acest lucru contravine textului scrisorilor de garanție.

Concluzia instanței de apel, mijlocită de interpretarea clauzelor contractului originar și bazată pe analiza înscrisurilor depuse în procesul de probațiune, nu a justificat, însă, cum s-a dat eficiență principiului strictei conformități, de altfel, enunțat în considerentele deciziei pronunțate, în condițiile în care documentele de transport examinate și identificate în hotărâre menționează la rubrica

consignee

o altă entitate decât cea conținută de textul garanțiilor. Lipsa preciziei raționamenului judiciar nu lasă să se întrevadă aplicarea cu rigoare a cerințelor legale și imprimă deciziei instanței de apel un viciu de nelegalitate.

Toate aceste considerente conduc la concluzia aplicării greșite a legii în apel și impun admiterea recursului cu consecința rejudecării litigiului.

Ultimul motiv de recurs, referitor la încălcarea art. 4 din O.G. nr. 13/2011 și necorelarea art. 3 din același act normativ cu dispozițiile art. 16 din Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț Paris, se află în subsecvența pretenției principale, a cărei rejudecare se impune ca o consecință a celor reținute.

De aceea, în măsura în care instanța de apel, rejudecând pricina, va reanaliza cererea accesorie a reclamantei vizând plata dobânzii legale penalizatoare, va avea în vedere aplicarea legii, în raport cu modalitatea de formulare a acestei pretenții și apărările invocate în fond și în apel în legătură cu aceasta.

Așadar, pentru considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte a decis, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., admiterea recursului și, potrivit art. 497 C.proc.civ, casarea deciziei pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, prilej cu care va fi examinată și cererea recurentei-pârâte de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza recursului.