ÎCCJ, decizie (scj.ro #158167)

Scrisoare de garanție bancară. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Incidența prevederilor Regulilor Uniforme privind Garanțiile la Cerere emise de Camera de Comerț Internațională din Paris. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

scrisoare de garanție bancară

cerere de plată conformă

Publicația CCI nr. 758, art. 2, art. 14, art. 20 lit. a), art. 24 lit. a), c), d), e)

C. civ., art. 1 alin. (1)-(2), art. 5, art. 2562 alin. (1)

C. proc. civ., art. 13, art. 253, art. 255 alin. (3), art. 258

Articolul 20 lit. a) din Regulile Uniforme privind Garanțiile la Cerere emise de Camera de Comerț Internațională din Paris (Publicația nr. 758) stipulează că garantul are la dispoziție un termen de 5 zile lucrătoare de la data prezentării unei cereri de plată pentru a o examina și a stabili dacă aceasta este o cerere de plată conformă.

Faptul că termenul curge de la data prezentării cererii, indiferent dacă aceasta este o cerere de plată conformă sau nu, rezultă nu numai din textul uzanței, care folosește sintagma „data prezentării”, și nu „data prezentării conforme”, ci și din scopul instituirii acestui interval de timp, anume acela de a permite garantului să stabilească tocmai acest aspect (al conformității sau neconformității solicitării).

Împrejurarea că cererea de plată transmisă nu îndeplinește cerințele unei „prezentări conforme”, nefiind în concordanță cu termenii garanției la cerere, nu îl exonerează pe garant de obligația de a examina cererea în intervalul de timp stabilit, în mod imperativ, de Regulile Uniforme, termen ce curge de la data prezentării cererii de plată, indiferent dacă documentul predat acestuia îndeplinea cerințele unei prezentări conforme.

Așadar, soluția dată de instanța de apel chestiunii de drept disputate, anume aceea că o prezentare a cererii de plată care nu corespunde condițiilor agreate prin Scrisoarea de Garanție la Cerere nu poate fi considerată o prezentare efectivă și, ca atare, nu determină curgerea termenului de 5 zile în care garantul va trebui să ofere un răspuns, nu își regăsește suport în Regulile Uniforme.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2338 din 10 decembrie 2019

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2016 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 23 mai 2016, reclamanta Banca A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Banca B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 490.043,38 lei, cu titlu de despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin plata de către reclamantă, către clientul său C. S.R.L. a aceleiași sume, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție bancară nr. 13/CD2182/PLG emisă de banca pârâtă, în calitate de garant, precum și cheltuieli de executare aferente.

A solicitat de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal, de la data pronunțării hotărârii și până la achitarea debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 6339 din 13 octombrie 2016, acțiunea în antrenare răspundere civilă delictuală a fost respinsă, ca nefondată. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 10854 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, înregistrat la data de 13 noiembrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Apelul declarat de Banca A. S.A. a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 819 din 11 aprilie 2018. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 19.373,05 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, următoarele:

În fapt, la data de 3 septembrie 2013 pârâta B. SA a emis scrisoarea de garanție bancară de bună plată nr.13/CD2182/PLG în favoarea C. SRL, prin care s-a angajat irevocabil și necondiționat ca, la solicitarea clientului său D. S.A., să plătească la prima solicitare a beneficiarului orice sumă până la maximul de 148.674,51 EURO, plătibilă în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății la primirea cererii de plată a beneficiarului, prezentată în scris și semnată de persoane autorizate, precum și a unei declarații scrise a beneficiarului prin care acesta confirma că a livrat bunurile în conformitate cu contractul și actele adiționale și că nu a primit plata la scadență.

Cererea de plată și declarația beneficiarului urmau să fie prezentate prin intermediul băncii beneficiarului, care să confirme că semnăturile de pe aceste documente angajează legal societatea beneficiară.

Scrisoarea de garanție expira în totalitate la data de 10 decembrie 2013 și a fost prelungită prin amendamentul din 29 mai 2014 până la data de 30 iunie 2014.

La data de 27 iunie 2014 a fost înregistrată la A. sub nr. 2913 cererea formulată de C. SRL prin care aceasta solicita A. să trimită către B. scrisoarea de garanție bancară de bună plată, amendamentul de prelungire a scrisorii de garanție, cererea de plată emisă de C., declarația emisă de C., confirmarea A. că semnătura de pe documente angajează legal societatea beneficiară C.

Apelanta-reclamantă A. a trimis un mesaj prin sistemul SWIFT către intimata-pârâtă B. la data de 27 iunie 2014 în care se menționează următoarele:

”La solicitarea clientului nostru SC C. SRL, vă transmitem următorul mesaj, fără nicio responsabilitate din partea noastră, exceptând autentificarea semnăturilor ce apar pe cererea de plată și declarația clientului”.

În continuarea acestui mesaj, apelanta-reclamantă a redat în format electronic cererea de plată a clientului său SC C. SRL și declarația acestuia.

Intimata-pârâtă B. a comunicat refuzul său de a onora cererea de plata a clientului A. - C., beneficiarul scrisorii de garanție, prin mesajul SWIFT din data de 17 iulie 2014, ora 12.28.43, pentru nedepunerea documentelor în original, conform scrisorii de garanție, și pentru lipsa confirmării de către A. a faptului că semnătura de pe cererea de plată și declarația clientului angajează legal societatea C. SRL.

Principala critică formulată de către apelanta-reclamantă în apel la adresa sentinței apelate vizează faptul că, în temeiul obligației care îi revenea potrivit art. 20 lit. a) teza 1 din Regulile Uniforme, B. ar fi trebuit să examineze cererea de plată imediat după primirea mesajului SWIFT din 27.06.2014 și să stabilească dacă aceasta este completă (conformă), iar, constatând că nu este completă, ar fi trebuit să notifice reprezentantul beneficiarului, în condițiile art. 24 lit. d) teza 1 din Regulile Uniforme, în termenul de decădere de cinci zile lucrătoare de la data prezentării, conform art. 24 lit. e) din Reguli.

Or, Curtea a reținut că interpretarea și aplicarea Regulilor Uniforme în cauză se face conform dispozițiilor din Publicația I.C.C. nr. 758 care în art. 2 definește noțiunea de prezentare conformă ca fiind

”prezentarea conformă în cadrul unei garanții înseamnă o prezentare care este în concordanță, în primul rând, cu termenii și condițiile acelei garanții, în al doilea cu prezentele reguli în măsura în care acestea sunt în concordanță cu acei termeni și condiții”.

Dispozițiile art. 14 din aceeași Publicație nr. 758 reglementează modalitățile în care se poate face prezentarea scrisorii către garant, conform celor prevăzute la lit. c), d) și e) după cum urmează: c)

”atunci când garanția precizează că prezentarea urmează a fi făcută în formă electronică, garanția trebuie să specifice formatul, sistemul de transmitere a datelor și adresa electronică pentru acea prezentare. Dacă garanția nu specifică astfel, documentul poate fi prezentat în orice format electronic care permite autentificarea sau pe suport de hârtie”

; d)

”în cazul în care garanția indică faptul că prezentarea urmează a fi făcută pe suport de hârtie printr-o modalitate de transmitere, aceasta va fi considerată efectivă dacă prezentarea este primită la locul și momentul indicat în paragraful a) al prezentului articol”

; e)

”în cazul în care garanția nu indică dacă prezentarea urmează a fi făcută în format electronic sau pe suport de hârtie, orice prezentare va fi făcută pe suport de hârtie”

.

Prin urmare, a reținut că scrisoarea de garanție bancară prevedea în mod expres că prezentarea cererii de plată și a documentelor ce o însoțeau trebuia să se facă în scris și în original, fără a se menționa modalitatea de transmitere pe suport de hârtie, ceea ce face aplicabilă regula de la paragraful e) al art. 14, și anume că prezentarea cererii de plată conformă se va face pe suport de hârtie.

De asemenea, Curtea a reținut că nici regula referitoare la autentificarea acesteia în format electronic nu a putut fi certificată așa cum cere art. 14 lit. c) din Publicația I.C.C. nr. 758, întrucât apelanta-reclamantă nu a putut demonstra sub nicio formă că transmiterea cererii în format electronic la data de 27.06.2014 poate fi certificată sub aspectul autenticității așa cum cer dispozițiile art. 14 paragraful c) precitate.

De altfel, chestiunea autenticității a fost tratată de către apelanta-reclamantă A. într-un mod cât se poate de eliptic, menționând în mesajul SWIFT:

”Vă transmitem următorul mesaj, fără nicio responsabilitate din partea noastră, exceptând autentificarea semnăturilor ce apar pe cererea de plată a declarației clientului”

, mesaj din care rezultă în mod evident că nu își asumă vreo responsabilitate, îndeplinind doar un rol formal de transmitere a unei cereri  de plată și fără să verifice conformitatea acesteia cu scrisoarea de garanție de bună plată ce anterior fusese solicitată intimatei-pârâte.

În condițiile în care Publicația I.C.C. nr. 758 face distincție evidentă între cele două modalități de prezentare (transmitere a cererii de plată conformă) pe suport de hârtie și electronic, iar în cazul de față cererea de plată trebuia să fie transmisă pe suport de hârtie conform scrisorii de garanție de bună plată, transmiterea cererii prin mesajul SWIFT la data de 27 iunie 2014 nu a respectat cerințele scrisorii de garanție.

În aceste condiții nu sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Regulile Uniforme cu privire la obligația garantului (B.) ca în termen de 5 zile lucrătoare de la data prezentării să examineze această cerere de plată și să stabilească dacă aceasta este o cerere de plată conformă, întrucât verificarea și stabilirea caracterului de cerere de plată conformă era condiționată în prealabil chiar de condițiile impuse în scrisoarea de garanție care prevedea transmiterea acestei cereri pe suport de hârtie, și nu electronic.

Prin urmare, critica apelantei-reclamante potrivit căreia instanța de fond a făcut o interpretare eronată și necorelată a prevederilor art. 14 lit. b) din Regulile Uniforme, că s-a întemeiat pe interpretarea acestui articol în mod izolat, desprins de corelația normală care trebuie să existe între el și celelalte prevederi din Regulile Uniforme, este nefondată, întrucât interpretarea dispozițiilor în cauză a avut loc prin raportare la cerințele prevăzute de scrisoarea de garanție de bună plată. Aceasta prevede că atât prezentarea cererii de plată, cât și a declarației scrise, trebuie făcute în scris și în original, împreună cu confirmarea autenticității semnăturilor.

Cum garanția nu prevedea că prezentarea urmează a fi făcută în format electronic sau pe suport de hârtie, orice prezentare va fi făcută pe suport de hârtie, așa cum arată art. 14 paragraful e) din Publicația 758.

Acest lucru rezultă cu evidență și din faptul că scrisoarea arată că documentele trebuie să fie transmise în original, iar transmiterea în original presupune în mod indubitabil ca prezentarea cererii de plată să se facă în original și pe suport de hârtie, și nu prin sistemul SWIFT așa cum apelanta-reclamantă a procedat.

Prin urmare, Curtea a reținut că în cauză nu este incidentă culpa intimatei-pârâte B. cu privire la îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 20 și 24 din Regulile Uniforme, atâta timp cât apelanta-reclamantă nu a transmis cererea de plată a garanției în condițiile stabilite prin garanția de bună plată, însoțită de documentele în original și până la împlinirea termenului de valabilitate al scrisorii de garanție, respectiv până la data de 30 iunie 2014.

În ceea ce privește critica referitoare la reținerea în mod greșit de către instanța de fond a efectului puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1418 din 23 martie 2015 a Tribunalului București rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2160 din 24 decembrie 2015 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, Curtea a reținut că motivarea instanței de fond pe această chestiune devine lipsită de relevanță. Pe de o parte, pentru că acțiunea a fost respinsă ca fiind neîntemeiată, și nu ca efect al puterii de lucru judecat, iar, pe de altă parte, această chestiune nu reprezintă decât o evocare a unor aspecte de fapt care nu au legătură directă cu temeiul răspunderii intimatei-pârâte.

De altfel, Curtea a analizat chestiunile de fond reprezentate de faptele și dispozițiile legale aplicabile, a reținut pe larg mai sus motivele de fapt și de drept care consfințesc pe deplin lipsa de temeinicie a pretențiilor deduse judecății, cât și lipsa de fundament a motivelor de apel, fiind astfel irelevante în economia cauzei aserțiunile instanței de fond cu privire la efectele puterii de lucru judecat.

În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea sentinței apelate, Curtea, de asemenea, o găsit-o atât neîntemeiată, cât și nemotivată, fiind enunțată într-un mod sumar și fără să se indice în concret lipsa cerințelor unei motivări conforme art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a respins apelul formulat ca fiind nefondat.

Având în vedere că apelanta-reclamantă se află în culpă procesuală și luând în considerare cererea intimatei-pârâte de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat pe baza înscrisurilor doveditoare depuse în acest sens că aceasta a făcut dovada cheltuielilor solicitate, în temeiul art. 452-453 C. proc. civ. și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 19.373,05 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta banca A. S.A., înregistrat, inițial, la data de 15 iunie 2018, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă.

Prin încheierea din 20 septembrie 2018, Secția I civilă a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Secției a II-a civilă.

La această din urmă secție, cauza a fost înregistrată la data de 8 octombrie 2018.

Recurenta a criticat decizia pronunțată în apel, sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează încălcarea dreptului la apărare al A. S.A, prin respingerea, de către instanța de apel, a probelor cu interogatoriul pârâtei și expertiza tehnică de specialitate, critică încadrată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, a susținut, în esență, că ambele probe au fost respinse ca neutile cauzei și pe temeiul antepronunțării instanței pe unul din motivele de apel. Pe lângă faptul că este de neconceput ca administrarea unei probe să conducă la antepronunțare, recurenta a arătat că proba cu interogatoriul era pertinentă și utilă, îndeplinind condițiile prevăzute de art. 348 și urm. C. proc. civ.

Cât privește proba cu expertiză, aceasta a avut ca obiect interpretarea prevederilor din Regulile Uniforme privind Garanțiile la cerere emise de Camera de Comerț Internațională din Paris - I.C.C. Uniform Rules for Demand Guarantees - Publicația nr. 758, în vigoare de la 1 iulie 2010 (denumite, în continuare, Regulile Uniforme). Fiind vorba de uzanțe uniformizate în domeniul relațiilor interbancare, adoptate de Camera de Comerț Internațională din Paris, acestea au caracterul unei legi străine, astfel că proba era pe deplin admisibilă, în raport de dispozițiile art. 2562 alin. 1 C. civ. și era, totodată, utilă, față de caracterul specializat al domeniului la care se referă (art. 330 alin. 2 C. proc. civ.).

O altă critică formulată de recurentă vizează reținerea, de către instanța de apel, a unei situații de fapt incomplete, relative la un litigiu preexistent, distinct de litigiul de față.

Astfel, faptele redate prin decizia recurată sunt cele care au făcut obiectul unui alt dosar, soluționat prin sentința nr. 1418 din 23 martie 2015 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia nr. 2160/A din 24 decembrie 2015 a Curții de Apel București, în care au avut calitatea de părți societatea C. SRL și A. S.A.

Procedând astfel, instanța de apel, deși neagă acest aspect, a recunoscut implicit producerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și a omis a sesiza și analiza faptele juridice cu adevărat relevante în cauză. Ca atare, și-a întemeiat soluția pe motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

În sfârșit, o ultimă critică vizează aplicarea greșită a prevederilor relevante din Regulile Uniforme și din Ghidul lor de interpretare (Publicația nr. 702 a Camerei de Comerț Internațională din Paris), critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Contrar celor reținute de instanța de apel, potrivit art. 20 lit. a) teza I din Regulile Uniforme, emitentul scrisorii de garanție bancară, atunci când primește o cerere de plată, este obligat ca, în termen de 5 zile lucrătoare de la data prezentării, să o examineze și să stabilească dacă aceasta este o cerere de plată conformă.

A mai susținut recurenta că din litera și spiritul articolului rezultă că rațiunea acestui termen de 5 zile este tocmai acela de a permite garantului să stabilească dacă cererea de plată este, sau nu, conformă cu scrisoarea de garanție bancară. Ar fi ilogic să se considere că termenul de 5 zile ar începe să curgă numai dacă cererea de plată este conformă, întrucât un atare termen ar fi lipsit de obiect.

Recurenta a arătat că, stabilind că cererea de plată a C. transmisă de A. S.A prin mesajul SWIFT nr. MT din 27 iunie 2014 nu este conformă, în sensul că au existat neconformități față de termenii scrisorii de garanție bancară, pârâta ar fi trebuit să procedeze potrivit art. 24 lit. a) din Regulile Uniforme, și anume: să contacteze A. pentru soluționarea discrepanțelor sau să respingă cererea de plată

Potrivit art. 24 lit. c) teza I, garantul era obligat să ia una din cele două măsuri alternative în termenul prevăzut de art. 20, iar notificarea trebuia transmisă înăuntrul termenului de decădere [art. 24 lit. d) și e) din Regulile Uniforme].

A mai relevat recurenta că sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării termenului de examinare și notificare este cea prevăzută de art. 24 lit. f), și anume decăderea garantului din dreptul de a pretinde că cererea de plată nu a fost conformă.

Așadar, a concluzionat titulara căii de atac că fapta ilicită imputată pârâtei este aceea de a refuza executarea scrisorii de garanție bancară, deși fusese decăzută din dreptul de a pretinde că cererea de plată este neconformă.

În sfârșit, recurenta a arătat că Regulile Uniforme prevăd o singură situație în care garantul nu este obligat să releve discrepanțele în termenul de 5 zile de la primirea unei cereri de plată neconforme, anume aceea în care prezentatorul indică faptul că cererea urmează a fi completată ulterior. A invocat, în acest sens art. 20 lit. a) teza 3 din Reguli, art. 14 lit. b) din aceleași Reguli, precum și dispozițiile paragrafului 3.4.2 pct. 266 din Ghidul de interpretare.

Or, reclamanta nu a indicat faptul că cererea de plată ar urma să fie completată ulterior, astfel că erau aplicabile dispozițiile art. 20 lit. a) teza I din Reguli, interpretate prin paragraful 3.4.3 pct. 267 din Ghid.

De asemenea, recurenta a arătat că instanța de apel nu a făcut nicio referire la distincția netă pe care Ghidul o face între „prezentarea incompletă”, pe de o parte, și „cererea incompletă”, în paragraful 3.4.3 pct. 266 și, respectiv, paragraful 3.4.3 pct. 267.

Instanța de apel a omis, de asemenea, să coreleze dispozițiile art. 2 și art. 14 din Regulile Uniforme cu prevederile art. 20 lit. a) teza I și art. 24 din aceleași Reguli, deși interpretarea sistematică este un principiu prevăzut de art. 1267 C. civ.

Prin întâmpinare, intimata B. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de apel este legală.

Astfel, a arătat, în esență, că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.), vizează, în realitate, argumentele care au stat la baza respingerii probelor, deci aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate.

În măsura în care s-ar aprecia că aceste critici se subscriu unui motiv de nelegalitate, intimata a solicitat să se constate că în mod corect s-a respins proba cu interogatoriul, de vreme ce întrebările propuse nu vizau aspecte de fapt, ci interpretarea problemei de drept deduse judecății, nefiind întrunite condițiile reglementate de art. 348 C. proc. civ.

Cât privește proba cu expertiză, obiectivul acesteia a constat în interpretarea Regulilor Uniforme. Or, din coroborarea art. 2562 alin. 1 C. civ. cu dispozițiile art. 253 C. proc. civ. rezultă că putea face obiectul probațiunii doar existența și conținutul legii străine. Însă, conținutul nu se impunea a fi probat, documentul cuprinzând aceste uzanțe codificate fiind depus la dosar și publicat și de către C.C.I.R. Nu în ultimul rând, proba propusă de apelantă tindea la interpretarea normelor prin raportare la situația concretă dedusă judecății. Or, în atare situație, expertul s-ar fi substituit instanței de judecată, iar validarea raportului ar fi echivalat, practic, cu antepronunțarea.

Referitor la criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6, acestea se referă, în realitate, la împrejurarea ca instanța ar fi reținut, implicit, puterea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare. Oricum, considerentele deciziei pronunțate în apel nu sunt străine de natura cauzei și acestea cuprind, după expunerea situației de fapt, analiza proprie a instanței de apel asupra incidenței art. 20 lit. a) teza I din Regulile Uniforme, prin raportare la argumentele părților.

Chiar și în măsura în care instanța de apel ar fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, hotărârea recurată nu ar fi fost criticabilă din această perspectivă.

În sfârșit, intimata a susținut, prin întâmpinare, că nici criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 nu pot fi primite. Astfel, chiar și în măsura în care garantul ar fi răspuns în termenul de 5 zile, acest termen ar fi început să curgă începând cu data de 30 iunie 2014 (data expirării scrisorii de garanție bancară), astfel că o nouă cerere de plată ar fi putut fi efectuată de către reclamantă abia după expirarea garanției.

Chiar și trecând peste acest aspect, intimata-pârâtă a solicitat să se constate că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 20 lit. a), art. 24 lit. d), e) și f) coroborate cu art. 2, art. 14 din Regulile Uniforme.

Or, din interpretarea sistematică a regulilor menționate anterior rezultă că prezentarea, pentru a putea fi considerată efectivă și producătoare de efecte juridice, respectiv pentru a determina începutul termenului de 5 zile în care garantul trebuie să ofere un răspuns cu privire la cererea de plată, trebuie să îndeplinească mai multe condiții, printre care și aceea de a fi realizată în concordanță cu specificațiile menționate în cadrul Scrisorii de Garanție sau, în contextul în care aceasta nu prevede asemenea condiții, să fie realizată în conformitate cu Regulile Uniforme sau cu standardele internaționale în materie. În atare situație, văzând și mențiunile înscrise în art. 14 lit. c) și d), a solicitat să se constate legalitatea soluției instanței de apel, care a reținut că, în cazul unei prezentări incomplete sau care nu corespunde cerințelor stabilite în cadrul Scrisorii de Garanție de Bună Plată, nu va putea fi invocată sancțiunea prevăzută de art. 24 lit. f) și nu va începe să curgă termenul prevăzut la art. 20 lit. a).

În consecință, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, la 21 mai 2019, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din data de 22 octombrie 2019, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea dreptului la apărare, astfel cum este reglementat de art. 13 C. proc. civ., constată că nu pot fi primite. Astfel, recurenta nu invocă încălcarea, de către instanța de apel, a vreunei prevederi legale referitoare la sarcina probei, la rolul instanței în propunerea probelor și încuviințarea acestora sau a normelor relative la administrarea sau la puterea lor doveditoare, prestabilită de lege.

În realitate, recurenta critică motivele pentru care instanța de prim control judiciar a respins proba cu interogatoriul pârâtei și proba cu expertiză, motive cantonate, în condițiile art. 255 alin. 1 C. proc. civ., la concludența acestora. Or, aprecierea unei instanțe devolutive asupra aptitudinii unei probe de a conduce la soluționarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât vizează netemeinicia, și nu nelegalitatea hotărârii.

Astfel, instanța de apel, respingând cererea de administrare a probei cu expertiză, având ca obiectiv general interpretarea prevederilor din Regulile Uniforme privind Garanțiile la Cerere emise de Camera de Comerț Internațională din Paris (Publicația nr. 758), nu a negat nici caracterul de izvor de drept al uzanțelor codificate, elaborate de entități autorizate, în sensul art. 1 alin. 1, 2 și 5 C. civ., nici dreptul părții de a face dovada existenței și a conținutului uzanțelor, conform art. 255 alin. 3 C. proc. civ. și nici aplicabilitatea, prin analogie, a dispozițiilor referitoare la dovada existenței și a conținutului legii străine (art. 253 C. proc. civ., raportat la art. 2562 alin. 1 C. civ.). Ceea ce a reținut instanța de prim control judiciar este doar faptul că a fost dovedit de către părți conținutul acestor uzanțe codificate, astfel încât nu mai este necesar „avizul unui expert”. Concret, părțile au depus extrase din aceste Reguli Uniforme ICC, acestea fiind codificate, textul în limba română este publicat și de către CCIR, astfel că, față de conținutul necontestat al textului în limba română, s-a reținut că nu mai este necesară dovedirea cutumelor din alte surse, inclusiv prin emiterea de certificate de către CCIR, potrivit art. 4 din Legea nr. 335/2007.

În acest context, de vreme ce instanța de apel a respins proba cu expertiză reținând neconcludența acesteia, nu se mai impune analizarea apărării pârâtei-intimate referitoare la nelegalitatea probei. Mai exact, ar însemna o înrăutățire a situației recurentei în propria cale de atac a stabili că avizul unui expert se poate cere doar pentru stabilirea existenței și conținutului legii străine, iar nu pentru interpretarea acesteia.

În concluzie, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare al reclamantei în etapa apelului, atâta vreme cât aceasta a solicitat încuviințarea probei cu expertiză tehnică și interogatoriu, cererea a fost pusă în discuția contradictorie a părților de către instanță care, în urma dezbaterilor, a respins-o motivat, pe temeiul lipsei de concludență a acesteia, deci cu respectarea art. 13 raportat la art. 258 și art. 255 C. proc. civ.

Constată, de asemenea, că nici criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora decizia pronunțată în apel este întemeiată, în esență, pe motive străine de natura cauzei, nu pot fi primite.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de apel nu a reținut o situație de fapt incompletă și nu s-a limitat la a reproduce și analiza doar evenimentele factuale ce au făcut obiectul unui litigiu preexistent. Este adevărat că au fost redate elementele de fapt ce au făcut obiectul dosarului finalizat prin sentința nr. 1418 din 23 martie 2015 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2160/A din 24 decembrie 2015 a Curții de Apel București, în litigiul dintre societatea C. SRL, beneficiarul Scrisorii de Garanție Bancară și A. S.A., ce a vizat modul de executare a obligațiilor contractuale dintre cele două părți.

Însă o atare prezentare era absolut necesară, câtă vreme elementele factuale relevante sunt comune ambelor litigii. Analiza instanței de apel nu s-a limitat însă la elementele comune ale ambelor litigii, ci, după stabilirea unei situații de fapt necontestate, anume aceea că prezentarea la plată către B. SA a cererii beneficiarului C. de executare a Scrisorii de Garanție Bancară nu a fost conformă termenilor Scrisorii, a continuat examinarea cauzei și sub aspectul faptei culpabile omisive imputate pârâtei.

Concret, instanța de apel a analizat problema de drept esențială dedusă judecății, aceea de a stabili dacă emitentul Scrisorii (garantul) avea sau nu obligația de a soluționa cererea de plată în termenul de 5 zile, chiar și în cazul unei prezentări neconforme cu termenii scrisorii și care sunt consecințele nerespectării acestei obligații.

Dacă instanța de apel a aplicat sau nu corect prevederile Regulilor Uniforme raportului juridic dedus judecății reprezintă, însă, o chestiune ce va fi analizată cu ocazia verificării criticilor încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța constată că sunt fondate criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a Regulilor Uniforme, uzanțe codificate și pe deplin aplicabile domeniului de activitate în care acționează părțile, câtă vreme părțile Scrisorii de garanție la cerere au indicat în mod expres că se supun acestora (art. 1 din URDG - The Uniform Rules for Demand Guarantees).

Astfel, instanța de apel, stabilind că termenul de 5 zile lucrătoare, pus la dispoziția garantului pentru examinarea unei cereri de plată și pentru transmiterea unei eventuale notificări de respingere a cererii către prezentator, nu curge în situația în care acea cerere nu este în concordanță cu specificațiile menționate în cadrul Scrisorii de Garanție de Bună Plată, neputând fi considerată efectivă și producătoare de efecte juridice, a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 20 lit. a) și a dispozițiilor art. 24 lit. a), c) și d), coroborate cu prevederile art. 2 („Definiții”) din Reguli Uniforme.

Articolul 20 lit. a) din Reguli stipulează că garantul are la dispoziție un termen de 5 zile lucrătoare de la data prezentării unei cereri de plată pentru a o examina și a stabili dacă aceasta este o cerere de plată conformă. Textul uzanței prevede o singură excepție de la obligația examinării cererii în acest interval de timp, anume aceea când prezentarea indică că cererea de plată urmează a fi completată mai târziu, ipoteză care nu este incidentă în speță.

Faptul că termenul curge de la data prezentării cererii, indiferent dacă aceasta este o cerere de plată conformă sau nu, rezultă nu numai din textul uzanței, care folosește sintagma „data prezentării”, și nu „data prezentării conforme”, ci și din scopul instituirii acestui interval de timp, anume acela de a permite garantului să stabilească tocmai acest aspect (al conformității sau neconformității solicitării).

Înțelesul exact al momentului de la care curge termenul de examinare a cererii de plată a garanției, respectiv al expresiei „data prezentării unei cereri de plată” trebuie raportat la definițiile pe care aceste Reguli le oferă în articolul 2. Astfel, prezentare înseamnă „predarea către garant a unui document în cadrul unei garanții sau documentul în sine predat”. Documentul este definit ca fiind „o informație înregistrată pe suport hârtie sau în format electronic, semnată sau nesemnată, care să poată fi reprodusă într-o formă inteligibilă pentru persoana căreia îi este prezentată … în document include o cerere de plată”.

Așadar, intervalul de timp în care garantul are obligația să examineze documentul prin care beneficiarul (sau, în cazul de față, reprezentantul acestuia, respectiv Banca reclamantă) solicită plata în cadrul unei garanții, curge de la data prezentării, iar nu de la data „prezentării conforme”, astfel cum este definit acest ultim termen de Regulile Uniforme.

Este de netăgăduit faptul că cererea de plată pe care reclamanta a transmis-o pârâtei nu era o cerere de plată conformă întrucât nu îndeplinea cerințele unei „prezentări conforme” nefiind în concordanță cu termenii garanției la cerere, aspect reținut, de altfel, cu putere de lucru judecat în hotărârile anterioare. Acest fapt nu exonera însă Banca pârâtă (garantul) de obligația de a examina cererea în intervalul de timp stabilit, în mod imperativ, de Regulile Uniforme, termen ce curgea de la data prezentării cererii de plată, indiferent dacă documentul predat garantului îndeplinea cerințele unei prezentări conforme.

De altfel, în cadrul aceluiași interval de timp, de 5 zile lucrătoare după data prezentării, garantul avea obligația, stabilind că cererea de plată nu este conformă, fie să respingă cererea de plată, fie „pe baza propriei sale judecăți”, să contacteze partea care a dat instrucțiunile, pentru a renunța la discrepanțe (art. 24 lit. a). Prin textul paragrafului e) al aceluiași articol se arată că, indiferent de soluția pe care o adoptă, garantul nu este îndrituit să extindă perioada prevăzută de art. 20.

Potrivit paragrafelor d) și e) ale articolului 24, în cadrul aceluiași interval de timp, în cazul în care garantul respinge cererea de plată, acesta are obligația să notifice prezentatorului cererii de plată atât soluția adoptată, cât și „fiecare discrepanță pentru care garantul respinge cererea de plată”.

Așadar, soluția dată de instanța de apel chestiunii de drept disputate, anume aceea că o prezentare a cererii de plată care nu corespunde condițiilor agreate prin Scrisoarea de Garanție la Cerere nu poate fi considerată o prezentare efectivă și, ca atare, nu determină curgerea termenului de 5 zile în care garantul va trebui să ofere un răspuns, nu își regăsește suport în Regulile Uniforme.

Este adevărat că noțiunea autonomă de „prezentare” este explicitată de art. 14 din Regulile Uniforme. Însă acest articol nu prevede decât o singură ipoteză în care un document prezentat în format electronic (ca în prezenta speță) poate fi considerat ca inexistent din punct de vedere juridic („se consideră că nu a fost prezentat” - paragraful c teza ultimă). Aceasta este situația documentului în format electronic, care nu poate fi autentificat. Însă noțiunea de autentificat, atunci când se referă la un document electronic, este cea care rezultă din definiția oferită de art. 2 din Reguli și înseamnă că partea căreia i-a fost prezentat acel document este capabilă să verifice identitatea aparentă a expeditorului și dacă datele primite au rămas complete și nealterate. Or, un mesaj SWIFT este efectuat într-un sistem de telecomunicație financiară interbancară mondială, caracterizat prin securitate absolută în efectuarea comunicațiilor. Așadar, nimic nu permitea garantului (Banca pârâtă) să considere că nu poate identifica expeditorul documentului sau că datele primite ar putea fi alterate și, ca atare, că este vorba de o prezentare inexistentă, care îl exonerează de obligația de a o verifica și a oferi un răspuns în termenul imperativ defipt de Reguli.

În condițiile în care, urmare interpretării și aplicării eronate a uzanțelor sus arătate, instanța de apel a apreciat că cererea de plată a garanției nu reprezintă o prezentare efectivă și nu determină curgerea termenului de examinare și notificare a unui răspuns, aceasta a omis a analiza consecințele ce decurg din aplicarea art. 24 paragraf f) din Regulile Uniforme. Concret, acest text instituie decăderea garantului care omite să acționeze conform paragrafelor d) și e) ale art. 24 din dreptul de a pretinde că cererea de plată nu constituie o cerere de plată conformă. Așadar, urmare dezlegării problemelor de drept, referitoare la obligația garantului de a examina o cerere de plată într-un anumit termen și de a notifica prezentatorului un răspuns în cadrul aceluiași interval de timp, prin prezenta decizie, instanța de apel, în rejudecare, este obligată să stabilească consecințele acestei fapte omise sub aspectul dreptului de a mai invoca neconformitățile cererii de plată și, ulterior, sub aspectul existenței sau inexistenței dreptului de a refuza plata garanției. Acestea sunt chestiuni asupra cărora instanța de prim control judiciar nu a mai considerat necesar a se pronunța și care, prin urmare, nu pot fi analizate, pentru prima oară, în calea de atac a recursului.

În acest context, nu se impun a fi analizate nici apărările intimatei-pârâte, potrivit cărora, chiar și în situația în care garantul ar fi oferit un răspuns Băncii reclamante înăuntrul termenului de 5 zile lucrătoare, acest termen s-ar fi împlinit după data expirării Scrisorii de Garanție de Bună Plată, astfel încât reclamanta nu ar mai fi fost în măsură să efectueze o nouă cerere de plată. Pe lângă faptul că o atare apărare nu a primit un răspuns specific din partea instanței de apel, ea urmează a face obiectul unui raționament juridic complet, prin înlănțuirea logică a consecințelor ce decurg din aplicarea art. 24 lit. f) din Regulile Uniforme cu analizarea acestor susțineri, spre a concluziona dacă fapta omisivă a pârâtei a putut cauza prejudiciul ce se pretinde a fi reparat în prezenta cauză.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 și 2 și art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.