ÎCCJ, decizie (scj.ro #82964)

Scrisoare de garanție bancară. Extinderea garanțiilor fără acordul băncii. Consecințe Cuprins pe materii: Drept comercial.

Obligații Index alfabetic: acțiune în pretenții - contract de concesiune - scrisoare de garanție bancară - extinderea garanțiilor C. civ., art. 969, art. 973 Publicația nr. 458 a Camerei de Comerț Internaționale din Paris Existența obligației băncii de plată a sumelor ce corespund redevențelor datorate în temeiul unui contract de concesiune, cuprinsă într-o scrisoare de garanție bancară, nu atrage răspunderea băncii atunci când contractului i-au fost aduse modificări în privința cărora nu s-a solicitat și nu s-a obținut acordul băncii pentru amendarea corespunzătoare a scrisorii de garanție, prin extinderea garanțiilor și la cazul nerealizării investițiilor sau pentru penalități de întârziere la plata redevenței . Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4982 din 13 decembrie 2012 Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, la data de 30 aprilie 2010, reclamanta A.D.S.

a chemat în judecată pe pârâta SC R. Bank SA solicitând obligarea acesteia din urmă la plata de despăgubiri în cuantum total de 952.519,56 Euro datorate pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor asumate prin încheierea scrisorilor de garanție bancară nr. GI/9090, GI/9091, GI/9100, GI/9095, GI/9096, GI/9097, GI/9098, GI/9099. La termenul din 3 iunie 2011, reclamanta a precizat că suma solicitată reprezintă valoarea penalităților pentru efectuarea cu întârziere a obiectivelor investiționale și pentru neachitarea în termen a redevențelor. Modul de calcul al penalităților a fost expus în conținutul înscrisului aflat la filele 216-220 dosar tribunal.

Prin sentința comercială nr. 16620 din 23 septembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. xx618/3/2010, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, potrivit susținerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată coroborate cu răspunsurile R. Bank SA la cererile de plată înaintate de A.D.S. și apărările expuse în conținutul întâmpinării, banca a executat parțial scrisorile de garanție bancară, acceptând numai efectuarea plății redevenței și refuzând plata sumelor reprezentate de daunele pentru neefectuarea investițiilor.

Această conduită a băncii a fost legală, în opinia tribunalului, în măsura în care scrisorile de garanție bancară cuprind numai obligația băncii de plată a sumelor ce corespund redevențelor datorate și neachitate de concesionar, banca executându-și în mod corespunzător această obligație, în limitele impuse de chiar conținutul garanțiilor bancare autonome. Beneficiarul garanțiilor nu a solicitat și nu a obținut acordul băncii cu privire la adaptarea scrisorilor de garanție prin extinderea garanțiilor în mod corespunzător modificărilor intervenite prin actele adiționale nr. 5 din 25 iulie 2007 la contractele de concesiune. Contractul de garanție bancară autonomă are ca fundament principiul libertății de a contracta (art. 5 și art. 969-970 C. civ.).

Acesta are un caracter unilateral întrucât numai banca își asumă obligația de a garanta și un caracter autonom, garanția beneficiind de independență față de raportul juridic fundamental. Raportat la autonomia contractului de garanție bancară, cât și față de principiul relativității efectelor convențiilor, consacrat prin dispozițiile art. 973 C. civ., tribunalul a apreciat că nu-i sunt opozabile băncii modificările aduse contractelor de concesiune în ceea ce privește întinderea obligației de garanție, necomunicate acesteia și în privința cărora nu a fost exprimat un acord de voință. Tribunalul a constatat inaplicabilitatea regulilor fidejusiunii prevăzute de dispozițiile art. 1652 și art. 1657 C. civ., garanția bancară fiind un contract nenumit (nebeneficiind de o reglementare legală în dreptul românesc).

Părțile au stabilit aplicabilitatea Regulilor Uniforme pentru garanții la cerere, Publicația 458 a Camerei de Comerț Internațional de la Paris, ceea ce conferă un cadru contractual al relațiilor dintre garant și beneficiar. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamanta A.D.S., solicitând schimbarea hotărârii atacate și admiterea cererii astfel cum a fost formulată și precizată. Prin decizia nr. 47 din 30 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A.D.S. București, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că raportul juridic dedus judecății privește doar executarea scrisorilor de garanție bancară, iar nu și efectele contractelor de concesiune (modificate ulterior prin acte adiționale).

În aceste condiții, sunt corecte considerentele primei instanțe în sensul că, raportat la caracterul autonom al garanției bancare, cât și față de principiul relativității efectelor convențiilor, consacrat prin dispozițiile art. 973 C. civ., nu-i sunt opozabile băncii modificările aduse contractelor de concesiune în ceea ce privește întinderea obligației de garanție, necomunicate acesteia și în privința cărora nu a fost exprimat un acord de voință prin amendarea corespunzătoare a scrisorilor de garanție. Scrisorile de garanție au fost emise în baza prevederilor Capitolului VII – Garanția de bună execuție contractuală, art. 7.1-5 din contractele de concesiune, în forma anterioară modificărilor aduse art. 7.4 prin actele adiționale nr. 5 din 25 iulie 2007 și nr. 6 din 19 decembrie 2007, doar pentru a garanta executarea obligației de plată a redevenței.

Deși prin actele adiționale menționate a fost modificat art. 7.4 din contractele de concesiune în sensul că s-a prevăzut posibilitatea încasării garanției bancare de către A.D.S. și pentru cazul nerealizării investițiilor prevăzute la Capitolul X, această modificare a clauzelor contractelor de concesiune nu a fost adusă la cunoștința băncii, nefiindu-i opozabilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.D.S. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și admiterea cererii reclamantei, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea în fapt a recursului recurenta a susținut, în esență, următoarele: - Instanța a pronunțat decizia cu încălcarea prevederilor legale ce reglementează principiul relativității efectelor convențiilor și a interpretat în mod nelegal clauzele scrisorilor de garanție bancară, respingând în mod nelegal afirmațiile recurentei potrivit cu care aceste scrisori nu limitează executarea numai la plata redevenței, ci și la executarea oricărei sume datorate în baza contractului.

- Dat fiind faptul că SC P. SA nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale în ce privește plata redevenței și realizarea investițiilor la termenele asumate, în cuantum de 1.033.069,56 Euro, recurenta a solicitat R. Bank SA executarea scrisorilor de garanție în 29 martie 2010. R. Bank SA a precizat că nu poate onora cererea întrucât aceasta nu este întocmită în strictă conformitate cu termenii și condițiile scrisorilor de garanție, în sensul că acestea au fost emise doar în caz de neonorare a obligației de plată a redevenței, iar nu și în caz de penalizare a investițiilor și, ulterior, a înțeles să execute parțial sumele solicitate de A.D.S., aceasta procedând la o interpretare proprie și abuzivă a condițiilor scrisorilor de garanție.

- Atitudinea abuzivă a băncii are drept consecință prejudicierea Bugetului Consolidat cu o sumă considerabilă (952.519,56 Euro) îngreunând astfel posibilitatea statului de a recupera rapid creanțele sale și anulând practic scopul încheierii acestor scrisori de garanție bancară. - Intimata avea obligația de a plăti imediat, la prima cerere, orice sumă până la concurența valorii scrisorilor de garanție. Intimata SC R. Bank a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată. Recursul nu este fondat. Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.

Instanța de apel, interpretând clauzele contractelor de concesiune nr. 252/3 mai 2006, nr. 253/3 mai 2006, nr. 254/9 mai 2006, nr. 255/9 mai 2006, nr. 256/11 mai 2006, nr. 257/11 mai 2006, nr. 258/11 mai 2006, nr. 259/11 mai 2006, ale actelor adiționale încheiate la fiecare dintre contractele de concesiune și scrisorilor de garanție bancară nr. GI/9090, GI/9091, GI/9100, GI /9095, GI/9096, GI/9097, GI/9098, GI/9099, nu a trecut peste voința clar exprimată a părților și nu a nesocotit principiile înscrise în art. 969 C. civ. și art. 973 C. civ. În mod legal s-a reținut că scrisorile de garanție bancară au fost emise în vederea garantării obligației de plată a redevenței, nu și în ceea ce privește alte obligații de plată, astfel că nu se poate angaja răspunderea civilă a pârâtei în lipsa vinovăției și a unei fapte ilicite constând în neexecutarea obligațiilor derivate din emiterea scrisorilor de garanție bancară.

Părțile au stabilit aplicabilitatea Regulilor Uniforme privind Garanțiile la Cerere - Publicația nr. 458 a Camerei de Comerț Internaționale din Paris, astfel că raporturile juridice dintre părți sunt reglementate de aceste reguli. Contractul de garanție bancară este un act juridic de sine stătător, independent față de raportul juridic născut din contractele de concesiune încheiate între reclamantă și Asocierea P.-A., astfel că, în mod legal, s-a reținut că nu-i sunt opozabile băncii modificările aduse contractelor de concesiune în privința cărora nu s-a solicitat și nu s-a obținut acordul pârâtei pentru amendarea corespunzătoare a scrisorilor de garanție, prin extinderea garanțiilor în mod corespunzător modificărilor intervenite prin actele adiționale.

Obligațiile băncii sunt strict limitate la termenii și condițiile scrisorii de garanție, iar răspunderea băncii nu putea fi angajată în lipsa acordului acesteia cu privire la extinderea garanției și la cazul nerealizării investițiilor sau pentru penalități de întârziere la plata redevenței. Pentru considerentele expuse, se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încât în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă ca nefondat. Reținând culpa procesuală a recurentei în temeiul art. 274 C.proc.civ. a fost obligată recurenta să plătească intimatei-pârâte SC R. Bank SA București suma de 6732,25 lei cheltuieli de judecată.