ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3644/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 25071 din 19 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta SC B.P.M. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC I.D.C. SA, cererea având ca obiect solicitarea de plată a sumei de 490.939,86 euro. În motivare, prima instanță a reținut că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune personală, în realizare, invocând răspunderea contractuală a pârâtei pentru executarea abuzivă a unei scrisori de garanție bancară. S-a constatat că între pârâta SC I.D.C. SA, în calitate de beneficiar și SC S.R.

SA, în calitate de executant s-a încheiat contractul din 19 iulie 2007 având ca obiect edificarea și predarea către beneficiar a unui număr de 8 imobile în ansamblul O. din București, fără vicii, termenul de finalizare a lucrărilor fiind stabilit la 9 luni de la data predării primirii amplasamentului.

La încheierea contratului, părțile au convenit constituirea unei garanții de bună execuție definită în contract ca „suma din care beneficiarul își va acoperi prejudiciile cauzate de executant și formată din: 10 % prin prezentarea unei scrisori de garanție „la prima cerere" irevocabilă, valabilă pe toată perioada de execuție și pentru 2 ani de la semnarea procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor". Conform art. 5 din contract, scrisoarea trebuia restituită la sfârșitul perioadei de garanție a ultimei construcții, în termen de 30 de zile după semnarea procesului verbal final și numai dacă, pe parcursul perioadei de garanție, beneficiarul sau clienții nu au avut reclamații privind calitatea lucrărilor realizate.

S-a mai prevăzut de către părți că din garanție se vor scădea sumele reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere precum și sumele reprezentând obligația de despăgubiri. Cu privire la executarea garanției, la art. 12.pct. 4 s-a prevăzut că „beneficiarul are dreptul să utilizeze din garanție anumite sume de bani care vor deveni proprietatea beneficiarului, respectiv sumele datorate, astfel cum sunt notificate de beneficiar executantului, în cazul în care orice sume sunt datorate de către executant beneficiarului și acesta nu le achită în termen de 10 zile de la aducerea la cunoștință de către beneficiar". Instanța de fond a constatat că la data de 30 august 2007, SC C.E.B. SA a emis scrisoarea de garanție bancară în beneficul pârâtei și conform acesteia banca s-a obligat să achite pârâtei, la prima cerere, fără nicio altă formalitate suma de 759.286,05 euro.

La data de 21 august 2009, banca a informat-o pe SC S.R. SA că la data de 20 august 2009 s-a cerut executarea scrisorii de garanție de către beneficiar și ulterior, la 28 august 2009, banca a efectuat plata sumei de 490.939,86 euro către pârâtă. Reclamanta a susținut în motivarea acțiunii executarea abuzivă a scrisorii de garanție bancară arătând că și-a îndeplinit obligațiile contractuale. În raport de art. 1, 5 pct. 5 și 12 pct. 4 din contract prima instanță a reținut că pârâta putea executa scrisoarea de garanție bancară în condițiile în care executantul nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale așa cum au fost menționate la art. 7 din contract. Din cuprinsul proceselor verbale de recepție la terminarea lucrărilor a reieșit că recepția a fost încheiată cu obiecțiuni ceea ce a condus instanța la concluzia că au existat lipsuri ce au necesitat remedieri.

Prin sentința comercială nr. 5120 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, depusă de reclamantă în susținerea motivelor din acțiune s-a reținut că au existat zile de întârziere în efectuarea lucrărilor de construire, iar contractul a încetat prin denunțarea sa de către pârâtă. Pentru reținerea scrisorii de garanție bancară s-a apreciat că sunt suficiente reclamațiile clienților și totodată, în conformitate cu art. 12.4 s-a considerat că executarea scrisorii nu este legată de penalitățile datorate clienților finali.

Contrar celor susținute de pârâtă, instanța de fond a apreciat că art. 11 alin. (9) din contract nu are nicio relevanță pentru executarea garanției care este reglementată de art. 12 pct. 4. S-a considerat de către instanță că art. 12.4 din contract nu condiționează executarea scrisorii de garanție de dovedirea unei creanțe certe, fiind vorba în cauză de o garanție autonomă necondiționată, iar caracterul abuziv trebuie apreciat prin prisma obligației garantate. Din procesele verbale de recepție constatare a rezultat că au existat întârzieri în realizarea lucrărilor fapt care, chiar și numai singular fundamentează concluzia că nu a existat o executare vădit abuzivă a scrisorii de garanție bancară, ci una întemeiată pe neexecutarea obligațiilor de către reclamantă.

S-a mai reținut de către instanța de fond că nici o dispoziție contractuală nu o obligă pe pârâtă să justifice prin hotărâri judecătorești sau alte înscrisuri cererea de executare a scrisorii de garanție și că singura formalitate cerută de art. 12 pct. 4 este aceea a notificării sumelor datorate. Anterior executării scrisorii de garanție la data de 21 august 2009, pe parcursul anului 2008, pârâta a emis facturi de penalități pe care Ie-a comunicat autoarei reclamantei cu confirmare de primire . Pentru a se dispune restituirea sumei invocate de pârâtă în baza scrisorii de garanție bancară instanța a apreciat că trebuie avută în vedere cu precădere analiza dispoziției art. 5.4 din contract în care se menționează ipoteza în care s-ar fi restituit scrisoarea și anume - lipsa reclamațiilor privind lucrările realizate.

De asemenea, s-a constatat că în raport de dispoziția contractuală d e la art. 5.4 împrejurarea susținută de pârâtă în sensul că penalitățile de întârziere s-au compensat de drept nu dovedește executarea abuzivă, deoarece instanța, în Dosarul nr. 23619/300/2009 nu a confirmat existența compensării, iar executarea garanției nu este indisolubil legată de aplicarea art. 11 alin. (9) din contract. In conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., instanța a reținut că reclamanta nu a dovedit executarea abuzivă a scrisorii de garanție și a respins acțiunea. Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC B.P.M. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 277 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar, a reținut, în esență, că prima instanță a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 969, 970, 1073 C. civ., art. 46 C. com. și art. 340 și urm. C. proc. civ. S-a constatat că, reclamanta SC S.R. SA a chemat în judecată pârâta SC I.D.C. SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 490.939,86 euro, în echivalent în lei la data plății ca urmare a executării abuzive a unei scrisori de garanție bancară. Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 1/01 decembrie 2009 încheiat între SC S.R. SA și SC B.P.M. SRL, aceasta din urmă a dobândit calitate procesuală în cauză. Instanța de apel a apreciat că prima instanță a reținut, în mod corect situația de fapt și anume că, între părți s-a încheiat contractul din 19 iulie 2007 având ca obiect edificarea de către SC S.R.

SA în calitate de executant a unui număr de 8 imobile situate în ansamblul O. din București, cu termen de finalizare 9 luni de la data predării primirii amplasamentului, în beneficiul SC I.D.C. SA . Părțile au stipulat în contract clauza privind constituirea unei garanții de bună execuție, definită ca fiind suma din care beneficiarul își va acoperi prejudiciile cauzate de executant, prin prezentarea unei scrisori d e garanție la prima cerere, irevocabilă, valabilă pe toată perioada de execuție și pentru încă 2 ani de la semnarea procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor. În concordanță cu cele reținute de prima instanță, având în vedere prevederile art. 5 și art. 12. 4 din contract, instanța de apel a constatat că scopul scrisorii de garanție bancară a fost acela de a asigura pentru beneficiar plata sumelor constând în contravaloarea lucrărilor de remediere și cele reprezentând obligația de despăgubire.

S-a reținut că printre obligațiile de care este ținut executantul, obligație pentru neîndeplinirea căreia este angajată răspunderea potrivit art. 11 alin. (1) din contract este și aceea de executare a lucrărilor la termenele convenite de cele două părți contractante. Pentru întârzierea în executarea lucrărilor față de data stabilită, executantul s-a obligat să plătească beneficiarului o penalizare de 0,2 % din valoarea obiectivului întârziat, pentru fiecare zi de întârziere, indiferent dacă termenul depășit este cel final sau unul intermediar. Instanța de apel a constatat că reclamanta a întârziat realizarea lucrărilor, împrejurare probată de procesele verbale de constatarea stadiilor fizice de realizare a lucrărilor aflate la filele 271 și următoarele din dosar.

S-a apreciat că aceste penalități datorate pentru acoperirea prejudiciului cauzat beneficiarului din cauza întârzierilor fac parte din obligația de despăgubire asumată de executant, a cărei îndeplinire a fost garantată cu scrisoarea de garanție bancară potrivit art. 5.4. Din acest motiv, s-a arătat că executarea scrisorii de garanție este independentă de obligația asumată de pârâtă privind plata penalităților de întârziere către clienții finali. De asemenea, s-a mai reținut că au existat reclamații legate de deficiențe calitative ale lucrărilor, unele dintre acestea fiind notificate anterior executării scrisorii de garanție bancară, ceea ce impune concluzia că executantul lucrării nu și-a îndeplinit obligațiile asumate nici în ceea ce privește calitatea lucrărilor.

Având în vedere caracterul autonom necondiționat (la prima cerere) al scrisorii de garanție bancară, pentru executarea căreia o singură condiție trebuia îndeplinită și anume, emiterea de către pârâtă a notificărilor cu privire la remedieri și penalități de întârziere, dovadă care s-a efectuat în cauză, instanța de control judiciar a reținut că pârâta a respectat obligațiile ce-i reveneau în temeiul clauzelor contractuale ce reglementează modalitatea de executare a scrisorii de garanție bancară - art. 5 pct. 4 și art. 12.4 -, respectiv a notificat reclamantei deficiențele și necesitatea efectuării de remedieri, precum și penalitățile de întârziere în realizarea lucrărilor. În consecință, s-a reținut că în mod întemeiat prima instanță a apreciat că reclamanta nu a dovedit executarea abuzivă a scrisorii de garanție bancară, motiv pentru care, apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și modificării sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii introductive și obligării SC I.D.C. SA la plata sumei de 2.101.222,60 lei, cu obligarea intimate-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenta-reclamantă, susține, în esență, că instanța a interpretat în mod greșit prevederile contractului de execuție din 19 iulie 2007 în ceea ce privește condițiile de executare a scrisorii de garanție bancară. În acest context, apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că executarea scrisorii de garanție bancară este independentă de obligația asumată de intimată privind plata penalităților de întârziere către clienții finali.

Pentru clarificarea mecanismului contractual de executare a scrisorii de garanție bancară, redă dispozițiile contractuale ale art. 5.4, art. 5.5 și art. 12.4 pe care le consideră relevante, precum și prevederile contractuale aplicabile penalităților de întârziere stipulate la art. 11 pct. 1 și art. 11 pct. 9. Arată că art. 5 alin. (5) din contract face vorbire în mod explicit despre contravaloarea lucrărilor și despre sume reprezentând obligația de despăgubire, rezultând astfel că executarea scrisorii de garanție bancară trebuia realizată pentru anumite sume certe, care reprezentau fie contravaloarea lucrărilor de remediere, fie contravaloarea unor despăgubiri. La dosarul cauzei nu există nici un fel de înscrisuri din care să rezulte că intimata a fost obligată de către clienții finali la plata sumei de 3.675.274,19 lei, reprezentând prejudiciul creat acestora ca urmare a pretinsei întârzieri.

De asemenea, nu există nici un înscris din care să rezulte că intimata a plătit efectiv aceste sume către clienții finali și în lipsa unui astfel de probatoriu nu se poate vorbi de existența unei creanțe. În mod surprinzător instanța de apel a reținut că "executarea scrisorii de garanție bancară este independentă de obligația asumată de pârâtă privind plata penalităților de întârziere către clienții finali". Sintetizând, apreciază că instanța a pornit de la un raționament juridic contradictoriu, dând eficiență în ceea ce privește executarea scrisorii de garanție - dispozițiilor alin. (1) din art. 11 și cenzurând totodată, fără temei, dispozițiile alin. (9) din același articol, care plafonau cuantumul acestora la nivelul penalităților de întârziere plătite de către beneficiar clienților finali.

În opinia recurentei, mecanismul contractual de executare a scrisorii de garanție bancară nu a fost interpretat în mod corect de instanța de apel, că instanța nu a avut în vedere ansamblul prevederilor contractuale, reținând că pentru executarea scrisorii de garanție bancară sunt suficiente simplele reclamații ale beneficiarului. În ceea ce privește problema lucrărilor de reparații pretinse de către intimată, aprecierile instanței contrazic situația de fapt, reflectată în mod clar de înscrisurile de la dosarul cauzei. Astfel, analizând creanța pretinsă de către Impact constând în contravaloarea unor lucrări de reparații, rezultă următoarele.

a. Lucrările cu titlu de reparații pretinse de către Impact au o valoare derizorie (aproximativ 25.000 lei), în raport cu suma executată (2.101.222,60 lei); b. Intimata a atașat facturilor emise 22 de notificări, prin care Impact comunica Summa România apariția unor probleme la lucrările executate în cadrul complexului O.. Analizând aceste notificări, rezultă că, deși scrisoarea de garanție bancară a fost executată în data de 21 august 2009, 21 dintre notificări sunt emise în perioada 24 septembrie 2010 - 10 iunie 2011, deci după un an de la data executării.

Arată că părțile au prevăzut în contract o anumită procedură pentru realizarea remedierilor solicitate de beneficiar în perioada de garanție, precum și faptul că nerespectarea termenelor de la alin. (7) lit. d), alin. (1), (8) și (20) dau dreptul beneficiarului să solicite despăgubiri executantului și fără nici o formalitate judiciară sau extrajudiciară să realizeze remedierile și să recupereze costul aferent remedierilor din garanția de bună execuție ori direct de la executant. Părțile au prevăzut o procedură contractuală prealabila recuperării costurilor aferente lucrărilor de remediere de la antreprenor, antreprenorul trebuia notificat cu privire la necesitatea respectivelor lucrări, iar, în situația în care lucrările nu era executate în termen de 48 de ore (în cazul utilităților), respectiv 5 zile (alte remedieri), beneficiarul avea dreptul să treacă la executarea scrisorii de garanție.

De asemenea, instanța a reținut faptul că ne aflăm în prezența unei „garanții autonome necondiționate"; însă din dispozițiile contractului, susține recurenta, rezultă ca nu se poate avea în vedere o astfel de ipoteză.

A trata scrisoarea de garanție bancară și contractul din care aceasta derivă ca două elemente distincte, independente, contrazice chiar voința părților contractante, sens în care a apreciat și Înalta Curte, în considerentele Deciziei nr. 3361 din 19 octombrie 2010. Sub un ultim aspect, recurenta apreciază că instanța de apel în mod eronat a reținut împrejurarea că reclamanta nu a dovedit caracterul abuziv al executării scrisorii de garanție, întrucât, prin probele administrate în cauză, aceasta a dovedit faptul că nu au existat niciun fel de „sume datorate" (la care fac referire dispozițiile art. 12.4 din contract) sau „sume reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere" și „sume reprezentând obligația de despăgubire" (art. 5.5 din contract), pentru care să se fi putut realiza în condițiile contractuale valorificarea scrisorii de garanție bancară.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerente care succed: Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, însă din examinarea clauzelor a rezultat cu evidență că pârâta și-a respectat obligațiile ce-i reveneau în temeiul clauzelor contractuale ce reglementează mecanismul de executare a scrisorii de garanție bancară - art. 5 pct. 4 și art. 12.4 -, respectiv a notificat reclamantei deficiențele și necesitatea efectuării de remedieri, precum și penalitățile de întârziere în realizarea lucrărilor, neputându-se reține caracterul abuziv al executării scrisorii de garanție, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.

Este de necontestat că între SC S.R. SA și pârâta SC I.D.C. SA s-au stabilit relații comerciale în baza contractului de antrepriză în construcții din 19 iulie 2007 având ca obiect edificarea de către SC S.R. SA în calitate de executant a unui număr de 8 imobile situate în ansamblul O. din București, cu termen de finalizare 9 luni de la data predării primirii amplasamentului, în beneficiul SC I.D.C. SA, contract prin care SC S.R. SA s-a obligat să constituie și o garanție, sub forma unei scrisori de garanție bancară, definită în contract ca fiind „suma din care beneficiarul își va acoperi prejudiciile cauzate de executant și formată din: 10 % prin prezentarea unei scrisori de garanție „la prima cerere" irevocabilă, valabilă pe toată perioada de execuție și pentru 2 ani de la semnarea procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor" (art. 1). Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase din 01 decembrie 2009 încheiat între SC S.R.

SA și SC B.P.M. SRL, aceasta din urmă a dobândit calitate procesuală în cauză.

Conform art. 5 din contractual încheiat, scrisoarea trebuia restituită la sfârșitul perioadei de garanție a ultimei construcții, în termen de 30 de zile după semnarea procesului verbal final și numai dacă, pe parcursul perioadei de garanție, beneficiarul sau clienții nu au avut reclamații privind calitatea lucrărilor realizate (art. 5 pct. 4). S-a mai prevăzut de către părți că din garanție se vor scădea sumele reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere precum și sumele reprezentând obligația de despăgubiri (art. 5 pct. 5). În ceea ce privește executarea garanției, la art. 12 pct. 4 s-a convenit că „beneficiarul are dreptul să utilizeze din garanție anumite sume de bani care vor deveni proprietatea beneficiarului, respectiv sumele datorate, astfel cum sunt notificate de beneficiar executantului, în cazul în care orice sume sunt datorate de către executant beneficiarului și acesta nu le achită în termen de 10 zile de la aducerea la cunoștință de către beneficiar". În raport de clauzele agreate de părți, nu poate fi contestat caracterul autonom necondiționat („la prima cerere") al scrisorii de garanție, pentru executarea căreia o singură condiție trebuia îndeplinită, respectiv, emiterea de către pârâtă a notificărilor cu privire la remedieri și penalități de întârziere, dovadă efectuată în cauză, astfel cum în mod corect au reținut ambele instanțe,

scopul scrisorii de garanție bancară fiind acela de a asigura pentru beneficiar plata sumelor constând în contravaloarea lucrărilor de remediere și cele reprezentând obligația de despăgubire. Recurenta apreciază că instanța de control judiciar face abstracție de dispozițiile art. 11 pct. 9 din contract potrivit cărora „penalitățile de întârziere sunt limitate la penalitățile plătite de către beneficiar clienților finali", or, este de reținut, că penalitățile datorate pentru acoperirea prejudiciului cauzat beneficiarului din cauza întârzierilor fac parte din obligația de despăgubire asumată de executant, a cărei îndeplinire a fost garantată cu scrisoarea de garanție bancară, conform art. 5.4 din contract anterior evocat.

Astfel, din această perspectivă s-a apreciat cu justețe că executarea scrisorii de garanție este independentă de obligația asumată de pârâtă privind plata penalităților de întârziere către clienții finali, în speță, fiind confirmate, atât existența unor întârzieri în realizarea lucrărilor, cât și existența unor reclamații legate de deficiențe calitative ale acestora, unele dintre acestea fiind notificate anterior executării scrisorii de garanție bancară, prin urmare, executantul neîndeplinindu-și nici obligațiile asumate în ceea ce privește calitatea lucrărilor.

În consecință, contrar susținerilor recurentei-reclamante, mecanismul executării scrisorii de garanție a fost în mod corect aplicat, iar instanța de control judiciar a reținut întocmai voința părților la încheierea contractului de antrepriză în construcții, voință exprimată expres în cuprinsul clauzelor contractuale, corect analizate, iar faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie recurate în înțelesul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocat. Distinct de cele reținute, este de menționat că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, controlul exercitat fiind unul strict de legalitate, fiind exclusă posibilitatea formulării unor critici care vizează temeinicia deciziei recurate.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/200 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005. Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC B.P.M.

SRL București împotriva Deciziei civile nr. 277 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.P.M. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 277 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică ,astăzi 30 octombrie 2013.