ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3644/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3644/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând
asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 25071
din 19 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,
a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta SC B.P.M. SRL,
în contradictoriu cu pârâta SC I.D.C. SA, cererea având ca obiect solicitarea
de plată a sumei de 490.939,86 euro.
În motivare,
prima instanță a reținut că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune
personală, în realizare, invocând răspunderea contractuală a pârâtei pentru
executarea abuzivă a unei scrisori de garanție bancară.
S-a constatat
că între pârâta SC I.D.C. SA, în calitate de beneficiar și SC S.R. SA, în
calitate de executant s-a încheiat contractul din 19 iulie 2007 având ca obiect
edificarea și predarea către beneficiar a unui număr de 8 imobile în ansamblul O.
din București, fără vicii, termenul de finalizare a lucrărilor fiind stabilit
la 9 luni de la data predării primirii amplasamentului.
La încheierea
contratului, părțile au convenit constituirea unei garanții de bună execuție
definită în contract ca „suma din care beneficiarul își va acoperi prejudiciile
cauzate de executant și formată din: 10 % prin prezentarea unei scrisori de
garanție „la prima cerere" irevocabilă, valabilă pe toată perioada de
execuție și pentru 2 ani de la semnarea procesului verbal de recepție la
terminarea lucrărilor". Conform art. 5 din contract, scrisoarea trebuia
restituită la sfârșitul perioadei de garanție a ultimei construcții, în termen
de 30 de zile după semnarea procesului verbal final și numai dacă, pe parcursul
perioadei de garanție, beneficiarul sau clienții nu au avut reclamații privind
calitatea lucrărilor realizate. S-a mai prevăzut de către părți că din garanție
se vor scădea sumele reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere precum
și sumele reprezentând obligația de despăgubiri. Cu privire la executarea
garanției, la art. 12.pct. 4 s-a prevăzut că „beneficiarul are dreptul să
utilizeze din garanție anumite sume de bani care vor deveni proprietatea
beneficiarului, respectiv sumele datorate, astfel cum sunt notificate de
beneficiar executantului, în cazul în care orice sume sunt datorate de către
executant beneficiarului și acesta nu le achită în termen de 10 zile de la
aducerea la cunoștință de către beneficiar".
Instanța de
fond a constatat că la data de 30 august 2007, SC C.E.B. SA a emis scrisoarea
de garanție bancară în beneficul pârâtei și conform acesteia banca s-a obligat
să achite pârâtei, la prima cerere, fără nicio altă formalitate suma de
759.286,05 euro. La data de 21 august 2009, banca a informat-o pe SC S.R. SA că
la data de 20 august 2009 s-a cerut executarea scrisorii de garanție de către
beneficiar și ulterior, la 28 august 2009, banca a efectuat plata sumei de
490.939,86 euro către pârâtă.
Reclamanta a
susținut în motivarea acțiunii executarea abuzivă a scrisorii de garanție
bancară arătând că și-a îndeplinit obligațiile contractuale.
În raport de
art. 1, 5 pct. 5 și 12 pct. 4 din contract prima instanță a reținut că pârâta
putea executa scrisoarea de garanție bancară în condițiile în care executantul
nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale așa cum au fost menționate la
art. 7 din contract.
Din cuprinsul
proceselor verbale de recepție la terminarea lucrărilor a reieșit că recepția a
fost încheiată cu obiecțiuni ceea ce a condus instanța la concluzia că au
existat lipsuri ce au necesitat remedieri.
Prin sentința
comercială nr. 5120 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București,
secția a Vl-a comercială, depusă de reclamantă în susținerea motivelor din
acțiune s-a reținut că au existat zile de întârziere în efectuarea lucrărilor
de construire, iar contractul a încetat prin denunțarea sa de către pârâtă.
Pentru
reținerea scrisorii de garanție bancară s-a apreciat că sunt suficiente
reclamațiile clienților și totodată, în conformitate cu art. 12.4 s-a
considerat că executarea scrisorii nu este legată de penalitățile datorate
clienților finali.
Contrar celor
susținute de pârâtă, instanța de fond a apreciat că art. 11 alin. (9) din
contract nu are nicio relevanță pentru executarea garanției care este
reglementată de art. 12 pct. 4.
S-a considerat
de către instanță că art. 12.4 din contract nu condiționează executarea
scrisorii de garanție de dovedirea unei creanțe certe, fiind vorba în cauză de
o garanție autonomă necondiționată, iar caracterul abuziv trebuie apreciat prin
prisma obligației garantate.
Din procesele
verbale de recepție constatare a rezultat că au existat întârzieri în
realizarea lucrărilor fapt care, chiar și numai singular fundamentează
concluzia că nu a existat o executare vădit abuzivă a scrisorii de garanție
bancară, ci una întemeiată pe neexecutarea obligațiilor de către reclamantă.
S-a mai reținut
de către instanța de fond că nici o dispoziție contractuală nu o obligă pe
pârâtă să justifice prin hotărâri judecătorești sau alte înscrisuri cererea de
executare a scrisorii de garanție și că singura formalitate cerută de art. 12
pct. 4 este aceea a notificării sumelor datorate. Anterior executării scrisorii
de garanție la data de 21 august 2009, pe parcursul anului 2008, pârâta a emis
facturi de penalități pe care Ie-a comunicat autoarei reclamantei cu confirmare
de primire .
Pentru a se
dispune restituirea sumei invocate de pârâtă în baza scrisorii de garanție
bancară instanța a apreciat că trebuie avută în vedere cu precădere analiza
dispoziției art. 5.4 din contract în care se menționează ipoteza în care s-ar
fi restituit scrisoarea și anume - lipsa reclamațiilor privind lucrările
realizate. De asemenea, s-a constatat că în raport de dispoziția contractuală d
e la art. 5.4 împrejurarea susținută de pârâtă în sensul că penalitățile de
întârziere s-au compensat de drept nu dovedește executarea abuzivă, deoarece
instanța, în Dosarul nr. 23619/300/2009 nu a confirmat existența compensării,
iar executarea garanției nu este indisolubil legată de aplicarea art. 11 alin.
(9) din contract. In conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., instanța a
reținut că reclamanta nu a dovedit executarea abuzivă a scrisorii de garanție
și a respins acțiunea.
Împotriva
acestei sentințe, reclamanta SC B.P.M. SRL a declarat apel, care, prin Decizia
civilă nr. 277 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a Vl-a civilă, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a decide
astfel, instanța de control judiciar, a reținut, în esență, că prima instanță a
fost învestită cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art.
969, 970, 1073 C. civ., art. 46 C. com. și art. 340 și urm. C. proc. civ.
S-a constatat
că, reclamanta SC S.R. SA a chemat în judecată pârâta SC I.D.C. SA solicitând
obligarea acesteia la plata sumei de 490.939,86 euro, în echivalent în lei la
data plății ca urmare a executării abuzive a unei scrisori de garanție bancară.
Prin contractul
de cesiune de drepturi litigioase nr. 1/01 decembrie 2009 încheiat între SC
S.R. SA și SC B.P.M. SRL, aceasta din urmă a dobândit calitate procesuală în
cauză.
Instanța de
apel a apreciat că prima instanță a reținut, în mod corect situația de fapt și
anume că, între părți s-a încheiat contractul din 19 iulie 2007 având ca obiect
edificarea de către SC S.R. SA în calitate de executant a unui număr de 8
imobile situate în ansamblul O. din București, cu termen de finalizare 9 luni
de la data predării primirii amplasamentului, în beneficiul SC I.D.C. SA .
Părțile au stipulat în contract clauza privind constituirea unei garanții de
bună execuție, definită ca fiind suma din care beneficiarul își va acoperi
prejudiciile cauzate de executant, prin prezentarea unei scrisori d e garanție
la prima cerere, irevocabilă, valabilă pe toată perioada de execuție și pentru
încă 2 ani de la semnarea procesului verbal de recepție la terminarea
lucrărilor.
În concordanță
cu cele reținute de prima instanță, având în vedere prevederile art. 5 și art.
12. 4 din contract, instanța de apel a constatat că scopul scrisorii de
garanție bancară a fost acela de a asigura pentru beneficiar plata sumelor
constând în contravaloarea lucrărilor de remediere și cele reprezentând
obligația de despăgubire.
S-a reținut că
printre obligațiile de care este ținut executantul, obligație pentru
neîndeplinirea căreia este angajată răspunderea potrivit art. 11 alin. (1) din
contract este și aceea de executare a lucrărilor la termenele convenite de cele
două părți contractante. Pentru întârzierea în executarea lucrărilor față de data
stabilită, executantul s-a obligat să plătească beneficiarului o penalizare de
0,2 % din valoarea obiectivului întârziat, pentru fiecare zi de întârziere,
indiferent dacă termenul depășit este cel final sau unul intermediar.
Instanța de
apel a constatat că reclamanta a întârziat realizarea lucrărilor, împrejurare
probată de procesele verbale de constatarea stadiilor fizice de realizare a
lucrărilor aflate la filele 271 și următoarele din dosar. S-a apreciat că
aceste penalități datorate pentru acoperirea prejudiciului cauzat
beneficiarului din cauza întârzierilor fac parte din obligația de despăgubire
asumată de executant, a cărei îndeplinire a fost garantată cu scrisoarea de
garanție bancară potrivit art. 5.4. Din acest motiv, s-a arătat că executarea scrisorii
de garanție este independentă de obligația asumată de pârâtă privind plata
penalităților de întârziere către clienții finali. De asemenea, s-a mai reținut
că au existat reclamații legate de deficiențe calitative ale lucrărilor, unele
dintre acestea fiind notificate anterior executării scrisorii de garanție
bancară, ceea ce impune concluzia că executantul lucrării nu și-a îndeplinit
obligațiile asumate nici în ceea ce privește calitatea lucrărilor.
Având în vedere
caracterul autonom necondiționat (la prima cerere) al scrisorii de garanție
bancară, pentru executarea căreia o singură condiție trebuia îndeplinită și
anume, emiterea de către pârâtă a notificărilor cu privire la remedieri și
penalități de întârziere, dovadă care s-a efectuat în cauză, instanța de
control judiciar a reținut că pârâta a respectat obligațiile ce-i reveneau în
temeiul clauzelor contractuale ce reglementează modalitatea de executare a
scrisorii de garanție bancară - art. 5 pct. 4 și art. 12.4 -, respectiv a
notificat reclamantei deficiențele și necesitatea efectuării de remedieri,
precum și penalitățile de întârziere în realizarea lucrărilor.
În consecință,
s-a reținut că în mod întemeiat prima instanță a apreciat că reclamanta nu a
dovedit executarea abuzivă a scrisorii de garanție bancară, motiv pentru care,
apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.
În termen
legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând,
admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii
apelului și modificării sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii
introductive și obligării SC I.D.C. SA la plata sumei de 2.101.222,60 lei, cu
obligarea intimate-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare,
după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenta-reclamantă, susține, în
esență, că instanța a interpretat în mod greșit prevederile contractului de
execuție din 19 iulie 2007 în ceea ce privește condițiile de executare a
scrisorii de garanție bancară.
În acest
context, apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că
executarea scrisorii de garanție bancară este independentă de obligația asumată
de intimată privind plata penalităților de întârziere către clienții finali.
Pentru
clarificarea mecanismului contractual de executare a scrisorii de garanție
bancară, redă dispozițiile contractuale ale art. 5.4, art. 5.5 și art. 12.4 pe
care le consideră relevante, precum și prevederile contractuale aplicabile
penalităților de întârziere stipulate la art. 11 pct. 1 și art. 11 pct. 9.
Arată că art. 5
alin. (5) din contract face vorbire în mod explicit despre contravaloarea
lucrărilor și despre sume reprezentând obligația de despăgubire, rezultând
astfel că executarea scrisorii de garanție bancară trebuia realizată pentru
anumite sume certe, care reprezentau fie contravaloarea lucrărilor de
remediere, fie contravaloarea unor despăgubiri.
La dosarul
cauzei nu există nici un fel de înscrisuri din care să rezulte că intimata a
fost obligată de către clienții finali la plata sumei de 3.675.274,19 lei,
reprezentând prejudiciul creat acestora ca urmare a pretinsei întârzieri. De
asemenea, nu există nici un înscris din care să rezulte că intimata a plătit
efectiv aceste sume către clienții finali și în lipsa unui astfel de probatoriu
nu se poate vorbi de existența unei creanțe.
În mod
surprinzător instanța de apel a reținut că "executarea scrisorii de
garanție bancară este independentă de obligația asumată de pârâtă privind plata
penalităților de întârziere către clienții finali".
Sintetizând,
apreciază că instanța a pornit de la un raționament juridic contradictoriu,
dând eficiență în ceea ce privește executarea scrisorii de garanție -
dispozițiilor alin. (1) din art. 11 și cenzurând totodată, fără temei,
dispozițiile alin. (9) din același articol, care plafonau cuantumul acestora la
nivelul penalităților de întârziere plătite de către beneficiar clienților
finali.
În opinia
recurentei, mecanismul contractual de executare a scrisorii de garanție bancară
nu a fost interpretat în mod corect de instanța de apel, că instanța nu a avut
în vedere ansamblul prevederilor contractuale, reținând că pentru executarea
scrisorii de garanție bancară sunt suficiente simplele reclamații ale
beneficiarului.
În ceea ce
privește problema lucrărilor de reparații pretinse de către intimată,
aprecierile instanței contrazic situația de fapt, reflectată în mod clar de
înscrisurile de la dosarul cauzei.
Astfel,
analizând creanța pretinsă de către Impact constând în contravaloarea unor
lucrări de reparații, rezultă următoarele.
a. Lucrările cu
titlu de reparații pretinse de către Impact au o valoare derizorie (aproximativ
25.000 lei), în raport cu suma executată (2.101.222,60 lei);
b. Intimata a
atașat facturilor emise 22 de notificări, prin care Impact comunica Summa
România apariția unor probleme la lucrările executate în cadrul complexului O..
Analizând aceste notificări, rezultă că, deși scrisoarea de garanție bancară a
fost executată în data de 21 august 2009, 21 dintre notificări sunt emise în
perioada 24 septembrie 2010 - 10 iunie 2011, deci după un an de la data
executării.
Arată că
părțile au prevăzut în contract o anumită procedură pentru realizarea
remedierilor solicitate de beneficiar în perioada de garanție, precum și faptul
că nerespectarea termenelor de la alin. (7) lit. d), alin. (1), (8) și (20) dau
dreptul beneficiarului să solicite despăgubiri executantului și fără nici o
formalitate judiciară sau extrajudiciară să realizeze remedierile și să
recupereze costul aferent remedierilor din garanția de bună execuție ori direct
de la executant.
Părțile au
prevăzut o procedură contractuală prealabila recuperării costurilor aferente
lucrărilor de remediere de la antreprenor, antreprenorul trebuia notificat cu
privire la necesitatea respectivelor lucrări, iar, în situația în care
lucrările nu era executate în termen de 48 de ore (în cazul utilităților),
respectiv 5 zile (alte remedieri), beneficiarul avea dreptul să treacă la
executarea scrisorii de garanție.
De asemenea,
instanța a reținut faptul că ne aflăm în prezența unei „garanții autonome
necondiționate"; însă din dispozițiile contractului, susține recurenta,
rezultă ca nu se poate avea în vedere o astfel de ipoteză.
A trata
scrisoarea de garanție bancară și contractul din care aceasta derivă ca două
elemente distincte, independente, contrazice chiar voința părților
contractante, sens în care a apreciat și Înalta Curte, în considerentele
Deciziei nr. 3361 din 19 octombrie 2010.
Sub un ultim
aspect, recurenta apreciază că instanța de apel în mod eronat a reținut
împrejurarea că reclamanta nu a dovedit caracterul abuziv al executării
scrisorii de garanție, întrucât, prin probele administrate în cauză, aceasta a
dovedit faptul că nu au existat niciun fel de „sume datorate" (la care fac
referire dispozițiile art. 12.4 din contract) sau „sume reprezentând
contravaloarea lucrărilor de remediere" și „sume reprezentând obligația de
despăgubire" (art. 5.5 din contract), pentru care să se fi putut realiza
în condițiile contractuale valorificarea scrisorii de garanție bancară.
În drept, au
fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Analizând
decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile
formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul
este nefondat pentru considerente care succed:
Pornind de la
cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal
făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația
instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale
contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin
analizate, însă din examinarea clauzelor a rezultat cu evidență că pârâta și-a
respectat obligațiile ce-i reveneau în temeiul clauzelor contractuale ce
reglementează mecanismul de executare a scrisorii de garanție bancară - art. 5
pct. 4 și art. 12.4 -, respectiv a notificat reclamantei deficiențele și
necesitatea efectuării de remedieri, precum și penalitățile de întârziere în
realizarea lucrărilor, neputându-se reține caracterul abuziv al executării
scrisorii de garanție, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.
Este de
necontestat că între SC S.R. SA și pârâta SC I.D.C. SA s-au stabilit relații
comerciale în baza contractului de antrepriză în construcții din 19 iulie 2007
având ca obiect edificarea de către SC S.R. SA în calitate de executant a unui
număr de 8 imobile situate în ansamblul O. din București, cu termen de
finalizare 9 luni de la data predării primirii amplasamentului, în beneficiul
SC I.D.C. SA, contract prin care SC S.R. SA s-a obligat să constituie și o
garanție, sub forma unei scrisori de garanție bancară, definită în contract ca
fiind „suma din care beneficiarul își va acoperi prejudiciile cauzate de executant
și formată din: 10 % prin prezentarea unei scrisori de garanție „la prima
cerere" irevocabilă, valabilă pe toată perioada de execuție și pentru 2
ani de la semnarea procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor"
(art. 1).
Prin contractul
de cesiune de drepturi litigioase din 01 decembrie 2009 încheiat între SC S.R.
SA și SC B.P.M. SRL, aceasta din urmă a dobândit calitate procesuală în cauză.
Conform art. 5
din contractual încheiat, scrisoarea trebuia restituită la sfârșitul perioadei
de garanție a ultimei construcții, în termen de 30 de zile după semnarea
procesului verbal final și numai dacă, pe parcursul perioadei de garanție,
beneficiarul sau clienții nu au avut reclamații privind calitatea lucrărilor
realizate (art. 5 pct. 4). S-a mai prevăzut de către părți că din garanție se
vor scădea sumele reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere precum și
sumele reprezentând obligația de despăgubiri (art. 5 pct. 5).
În ceea ce
privește executarea garanției, la art. 12 pct. 4 s-a convenit că „beneficiarul
are dreptul să utilizeze din garanție anumite sume de bani care vor deveni
proprietatea beneficiarului, respectiv sumele datorate, astfel cum sunt
notificate de beneficiar executantului, în cazul în care orice sume sunt
datorate de către executant beneficiarului și acesta nu le achită în termen de
10 zile de la aducerea la cunoștință de către beneficiar".
În raport de
clauzele agreate de părți, nu poate fi contestat caracterul autonom
necondiționat („la prima cerere") al scrisorii de garanție, pentru
executarea căreia o singură condiție trebuia îndeplinită, respectiv, emiterea
de către pârâtă a notificărilor cu privire la remedieri și penalități de
întârziere, dovadă efectuată în cauză, astfel cum în mod corect au reținut
ambele instanțe, scopul scrisorii de garanție bancară fiind acela de a asigura
pentru beneficiar plata sumelor constând în contravaloarea lucrărilor de
remediere și cele reprezentând obligația de despăgubire.
Recurenta
apreciază că instanța de control judiciar face abstracție de dispozițiile art.
11 pct. 9 din contract potrivit cărora „penalitățile de întârziere sunt
limitate la penalitățile plătite de către beneficiar clienților finali",
or, este de reținut, că penalitățile datorate pentru acoperirea prejudiciului
cauzat beneficiarului din cauza întârzierilor fac parte din obligația de
despăgubire asumată de executant, a cărei îndeplinire a fost garantată cu
scrisoarea de garanție bancară, conform art. 5.4 din contract anterior evocat.
Astfel, din
această perspectivă s-a apreciat cu justețe că executarea scrisorii de garanție
este independentă de obligația asumată de pârâtă privind plata penalităților de
întârziere către clienții finali, în speță, fiind confirmate, atât existența
unor întârzieri în realizarea lucrărilor, cât și existența unor reclamații
legate de deficiențe calitative ale acestora, unele dintre acestea fiind
notificate anterior executării scrisorii de garanție bancară, prin urmare,
executantul neîndeplinindu-și nici obligațiile asumate în ceea ce privește
calitatea lucrărilor.
În consecință,
contrar susținerilor recurentei-reclamante, mecanismul executării scrisorii de
garanție a fost în mod corect aplicat, iar instanța de control judiciar a
reținut întocmai voința părților la încheierea contractului de antrepriză în
construcții, voință exprimată expres în cuprinsul clauzelor contractuale,
corect analizate, iar faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a
corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să
conducă la modificarea decizie recurate în înțelesul art. 304 pct. 8 și 9 C.
proc. civ., invocat.
Distinct de
cele reținute, este de menționat că recursul reprezintă o cale extraordinară de
atac, controlul exercitat fiind unul strict de legalitate, fiind exclusă
posibilitatea formulării unor critici care vizează temeinicia deciziei
recurate.
În condițiile
în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la
dosar exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a
criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C.
proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă
procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr.
138/200 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr.
219/2005.
Pentru toate
argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la
adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art.
312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de
reclamanta SC B.P.M. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 277 din 14
iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,
menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de reclamanta SC B.P.M. SRL București împotriva Deciziei
civile nr. 277 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a Vl-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședința publică ,astăzi 30 octombrie 2013.