ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 25.01.2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 73/2017

HOTĂRÂRE

25.01.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 73/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 73/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 01 iunie 2011, SC A. SRL a formulat în cauza înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. x/3/2009 cerere reconvențională în contradictoriu cu SC B. SRL, prin care a solicitat obligarea acesteia la restituirea sumei de 453.676, 98 lei, reținută de SC B. SRL cu titlu de garanție de bună execuție în temeiul contractelor de subantrepriză din 03 septembrie 2007, din 20 februarie 2007 și din 28 iunie 2006 încheiate de părțile litigante.

Cererea disjunsă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 04 iulie 2011, sub nr. x/3/2011 și repartizată spre soluționare, aleatoriu în sistem informatic prin programul Ecris, conform art. 95 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005.

La termenul de judecată din 06 octombrie 2011, reclamanta SC A. SRL a depus o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea SC B. SRL și la restituirea garanției de bună execuție în cuantum de 109.179.11 lei, constituită în temeiul contractului de subantrepriză din 2005.

Prin sentința civilă nr. 6818 din 29 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de SC A. SRL, prin administrator judiciar SC C. SPRL, în contradictoriu cu SC B. SRL și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 453.676,98 lei, cu titlu de garanție de bună execuție și suma de 8.652,77 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că între SC B. SRL, în calitate de beneficiar, și SC A. SRL, în calitate de antreprenor, au fost încheiate patru contracte de antrepriză/subantrepriză în temeiul cărora se solicită obligarea pârâtei la restituirea garanției de bună execuție după cum urmează:

În drept, tribunalul a reținut că sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864, celor ale C. com. și respectiv ale Decretului nr. 167/1958, având în vedere dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și faptul că actele juridice de care se prevalează SC A. SRL pentru a solicita obligarea SC B. SRL la restituirea garanției de bună-execuție, sunt încheiate anterior intrării în vigoare a N.C.C.

Sub un prim aspect, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta SC B. SRL, având ca obiect restituirea garanției de bună execuție, izvorâte din contractul de antrepriză din 19 iulie 2005.

S-a reținut astfel că termenul de prescripție al acțiunii contractuale având ca obiect restituirea garanției de bună execuție, izvorâte din contractul de antrepriză din 19 iulie 2005 este termenul general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care curge conform regulii stabilite de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de la data când se naște dreptul de acțiune.

Conform art. 11 din contractul de antrepriză din 19 iulie 2005, dreptul SC A. SRL, în calitate de executant, de a pretinde SC B. SRL, în calitate de beneficiar, restituirea garanției de bună execuție s-a născut la expirarea termenului de 12 luni ce a început să curgă de la data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, în accepțiunea dată acestei noțiuni de părțile contractante la art. 1.5.2, respectiv de act bilateral ce ar fi trebuit semnat de părțile litigante în termen de 10 zile de la data la care SC B. SRL va fi notificată de SC A. SRL în acest sens.

Având în vedere că SC A. SRL nu a probat că ar fi notificat SC B. SRL în vederea încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și că pârâta a încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor cu beneficiarul final - SC D. SRL, la data de 09 iunie 2006, instanța a apreciat că cel mai târziu la această dată SC A. SRL ar fi trebuit să notifice SC B. SRL în vederea încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, astfel cum a fost definit acesta la art. 1.5.3 din contractul de antrepriză din 19 iulie 2005.

În consecință, a fost admisă excepția de prescripție a dreptului material la acțiune cât privește pretențiile izvorâte din contractul de antrepriză din 19 iulie 2005.

Asupra cererii de chemare în judecată, prima instanță a reținut că SC A. SRL, în calitate de subantreprenor, a solicitat obligarea SC B. SRL, în calitate de antreprenor general, la restituirea acelei părți din garanția de bună execuție ce putea fi reținută de pârâtă până la expirarea perioadei de garanție.

Au fost reținute prevederile art. 1073 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare, precum și faptul că în conformitate cu clauza prevăzută la art. 8.7 din contractul de subantrepriză din 03 septembrie 2007, SC A. SRL poate pretinde restituirea garanției în termen de 10 zile de la semnarea procesului-verbal de recepție, respectiv la doi ani de la punerea în funcțiune a clădirii.

În conformitate cu clauzele prevăzute la art. 8.1 în contractele de subantrepriză din 20 februarie 2007 și din 28 iunie 2006, SC A. SRL garantează lucrările pe o perioadă de 3 ani de la recepția de la terminarea lucrărilor.

Din interpretarea acestor clauze contractuale rezultă că obligația SC B. SRL de restituire a garanției finale nu este condiționată de întocmirea procesului-verbal de recepție finală, ci este afectată doar de modalitatea termenului suspensiv și cert al expirării perioadei de garanție, de 2 și respectiv 3 ani stabilit pe cale contractuală în sarcina subcontractorului.

Termenul de garanție începe să curgă, potrivit clauzelor contractuale citate, în toate cele trei contracte, de la data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Acest proces-verbal de recepție este cel încheiat conform H.G. nr. 273/1994 cu participarea investitorului și a executantului (antreprenorul general, SC B. SRL) iar nu actul de recepție la terminarea lucrărilor la care se face referire la art. 4.8 din contractul din 03 septembrie 2007 și respectiv la art. 4.10 din contractele din 20 februarie 2007 și din 28 iunie 2006, ce trebuia perfectat între antreprenor și subantreprenor.

Drept urmare, instanța a considerat că SC A. SRL este în drept să pretindă restituirea garanției de bună-execuție constituită în temeiul contractelor de subantrepriză din 03 septembrie 2007 și respectiv din 20 februarie 2007.

S-a reținut că facturile emise de SC A. SRL pentru restituirea garanției de bună execuție constituite în temeiul contractelor de subantrepriză din 03 septembrie 2007 și respectiv din 20 februarie 2007, au fost refuzate la plată de SC B. SRL, fără a fi contestat cuantumul sumelor datorate.

Pârâta a refuzat plata acestor facturi invocând omisiunea SC A. SRL de a îndeplini obligația prevăzute la art. 4.11 din contractul din 20 februarie 2007 și respectiv 4.1 din contractul din 03 septembrie 2007, de a întocmi situația finală de lucrări și regularizarea avansului achitat de SC B. SRL. În opinia instanței, aceste clauze contractuale se referă la plata prețului lucrărilor realizate de SC A. SRL iar neîndeplinirea obligațiilor prevăzute în sarcina antreprenorului de specialitate de aceste clauze contractuale nu condiționează nașterea sau executarea obligației antreprenorului general de restituire a garanției.

În plus, în legătură cu factura fiscală din 19 mai 2011 emisă de SC A. SRL în baza contractului din 03 septembrie 2007, SC B. SRL a invocat și calitatea necorespunzătoare a lucrărilor efectuate de SC A. SRL și faptul că aceasta nu ar fi finalizat lucrările la executarea cărora era obligată, reziliind unilateral contractul de antrepriză.

SC B. SRL nu a probat însă că ar fi adus la cunoștința SC A. SRL existența anumitor defecte de execuție conform procedurii prevăzute la art. 8.5 din contract și nici nu a probat stadiul lucrărilor realizate de SC A. SRL până la data rezilierii unilaterale a contractului. Oricum, faptul rezilierii unilaterale a contractului de către antreprenorul de specialitate nu constituie o cauză de stingere a obligației SC B. SRL, în calitate de antreprenor general, de restituire a garanției de bună execuție, câtă vreme garanția este afectată exclusiv remedierii deficiențelor apărute în perioada de garanție, nu și pentru acoperirea altor prejudicii pe care antreprenorul general le-ar fi putut suferi în executarea contractului de subantrepriză, din culpa antreprenorului de specialitate.

Prin adresele din 10 august 2010 și din 12 august 2009 SC B. SRL a adus la cunoștința SC A. SRL existența unor defecte la acoperișul obiectivului „x”. Cu toate acestea, în lipsa unor mijloace de probă care să ateste împrejurarea că acestea ar fi fost determinate de executarea necorespunzătoare a lucrărilor de către SC A. SRL, nu se poate concluziona că acestea ar fi putut fi remediate prin utilizarea garanției de bună-execuție.

Față de cele expuse, instanța a apreciat că cererea SC A. SRL de obligare a SC B. SRL la restituirea garanției de bună execuție constituite în temeiul contractelor din 20 februarie 2007 și din 03 septembrie 2007, pretinsă în conformitate cu facturile fiscale din 19 mai 2011 și din 19 mai 2011 este întemeiată.

Facturile din 19 mai 2011 emise de SC A. SRL în temeiul contractului din 28 iunie 2006, au fost refuzate la plată de SC B. SRL întrucât nu ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 4.9 și 4.11 din contract iar membrana hidroizolantă din PVC ar fi prezentat „dese probleme de calitate” pe care SC A. SRL nu le-ar fi remediat.

Clauzele nr. 4.9 și 4.11 din contractul din 28 iunie 2006 se referă la plata prețului lucrărilor realizate de SC A. SRL iar neîndeplinirea obligațiilor prevăzute în sarcina antreprenorului de specialitate de aceste clauze contractuale nu condiționează nașterea sau executarea obligației antreprenorului general de restituire a garanției.

Drept urmare, în absența oricărui temei pentru care SC B. SRL ar putea fi autorizată să rețină suma constituită de SC A. SRL cu titlu de garanție de bună execuție în temeiul contractului din 28 iunie 2006, instanța a apreciat că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei pretinse în temeiul facturilor fiscale din 19 mai 2011 este întemeiată.

Față de aceste considerente, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată și a obligat SC B. SRL să restituie, cu titlu de garanție, suma pretinsă de SC A. SRL în baza facturilor fiscale din 19 mai 2011.

În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei și suma de 8.652,77 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru (8.647,77 lei) și timbrul judiciar (5 lei) achitate de reclamantă pentru soluționarea cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin Decizia civilă nr. 272 din 07 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondate apelurile formulate de ambele părți.

S-a reținut în motivarea deciziei, în esență faptul că dreptul reclamantei la acțiunea în restituirea garanției de bună execuție s-a născut la expirarea unui termen de 12 luni de la expirarea termenului de 12 zile calculat de la data încheierii procesului - verbal la terminarea lucrărilor între SC D. SRL (beneficiar final) și SC B. SRL, respectiv la 19 iunie 2007 (data la care pârâta trebuia să se prezinte pentru încheierea procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor cu reclamanta) și s-a împlinit la 19 iulie 2010, deci înainte de depunerea cererii completatoare de acțiune (05 octombrie 2011) când reclamanta SC A. SRL, a solicitat plata sumei de 109.179,11 lei reprezentând garanția de 10% reținută în temeiul contractului din 2005, astfel încât a fost respins apelul declarat de SC A. SRL ca nefondat.

În ceea ce privește apelul declarat de SC B. SRL, s-a reținut că fiecare contract care a stat la baza acțiunii în pretenții cuprinde clauze potrivit cărora, antreprenorul general are dreptul să rețină din contravaloarea fiecărei facturi o anumită sumă, cu titlu de garanție de bună execuție. Această garanție urma să fie restituită în cazul în care nu există niciun impediment pentru a fi reținută, jumătate la terminarea lucrărilor și jumătate la expirarea perioadei de garanție.

Sumele reținute cu titlu de garanție de bună execuție până la terminarea lucrărilor respectiv prima jumătate din suma constituită cu acest titlu a fost plătită de parata, fie de bună voie, fie în temeiul sentinței comerciale nr 14055 din 29 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008 al Tribunalului București, hotărâre irevocabilă. Garanțiile solicitate în acest dosar erau cele aferente obiectivelor x. Dragomirești, x și x.

Deși s-a reținut că aceste considerente nu sunt esențiale pentru soluționarea apelului, dată fiind natura juridică distinctă a celor două pretenții, Curtea a reținut că esențiale în soluționarea cauzei sunt: faptul ca în raporturile dintre antreprenor și subantreprenor se aplica regulile prevăzute pentru antrepriza (art. 1489-1490 C. civ.), subantreprenorul având rol de antreprenor și prevederile H.G. nr. 273/1994 incidente în cauza, respectiv art. 32-45.

S-a apreciat caracterul nefondat al apelului pârâtei avându-se în vedere faptul că, deși aceasta a susținut că ar fi existat anumite deficiențe ale lucrărilor efectuate de SC A. SRL, deficiențe rezultate la lucrările executate în contractele din 3 septembrie 2007 și din 28 iunie 2006, în cauză pârâta apelantă nu a indicat în mod concret care sunt deficiențele de remediat pentru a se îndestula din eventualele prejudicii motiv pentru care în mod corect instanța de fond a dispus restituirea garanției de bună execuție.

Prin Decizia civilă nr. 3997 din 15 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile declarate de ambele părți, fiind casată Decizia civilă nr. 272 din 07 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, s-a reținut că deși în considerentele deciziei, în cazul celorlalte trei contracte de subantrepriză, instanța de apel a reținut ca fiind aplicabile regulile contractului de antrepriză, apare de neînțeles raționamentul acesteia potrivit căruia, H.G. nr. 273/1994 se aplică celor trei contracte, iar în cazul contractului din 2005 nu ar avea incidență.

Raportându-se la procesul - verbal încheiat de pârâtă cu beneficiarul final, cu care reclamanta nu se află într-un raport contractual, raționamentul instanței de apel este incomplet, întrucât actul în discuție nu poate fi opus reclamantei, nefiindu-i opozabil și, în consecință, nu poate produce efecte față de aceasta, decât în condițiile în care în care s-ar fi făcut dovada că a luat la cunoștință de existența lui.

În aceste condiții, s-a apreciat că instanța avea de lămurit acest aspect și trebuia să verifice dacă și cum a luat la cunoștință reclamanta despre procesul - verbal de recepție încheiat cu beneficiarul final, pentru a fi în măsură să calculeze termenul de prescripție de 3 ani.

În ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă, s-a reținut că instanța de apel nu a răspuns criticilor privind cuantumul pretențiilor, și nici nu s-a efectuat nicio verificare cu privire la modul în care au fost calculate aceste sume.

S-a mai reținut că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt cu privire la deficiențele invocate, sens în care nu dat dovadă de rol activ în lămurirea situației de fapt. Astfel, constatându-se că instanța de apel nu a lămurit pe de deplin împrejurările de fapt ale cauzei pentru a se putea verifica aplicarea corectă a legii, au fost admise recursurile, casată decizia apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2/2014*.

A fost administrată în rejudecarea apelului și în considerarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. proba cu înscrisuri, proba cu expertiza tehnică în construcții, teza probatorie fiind lămurirea aspectelor situației de fapt cu privire la existența defecțiunilor pretinse de către apelanta pârâtă și proba testimonială în dovedirea incidenței în cauză a prescripției dreptului material la acțiune, fiind audiat martorul E.

La termenul de judecată din data de 01 octombrie 2015, apelanta pârâtă a arătat că renunță la administrarea probei cu expertiza contabilă, având în vedere modul de calcul al garanției de bună execuție, depus de partea adversă.

Procedând la rejudecarea celor două apeluri având în vedere limitele devoluțiunii precum și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea reține următoarele:

Între reclamanta SC A. SRL (aflată în prezent în procedura falimentului fiind reprezentată de lichidator judiciar SC C. SPRL) și pârâta SC B. SRL au fost încheiate 4 contracte, după cum urmează:

Curtea a răspuns punctual criticilor formulate de ambele părți, avându-se în vedere totodată și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar SC C. SPRL privește doar acea parte a soluției primei instanțe referitoare la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune reprezentând contravaloarea garanției de bună execuție datorată conform contractului din 2005 - obiectivul x.

Conform art. 1.5.2 din acest contract, apelanta reclamantă SC A. SRL avea obligația de-a notifica apelanta pârâtă SC B. SRL în termen de 10 zile de la terminarea lucrărilor în vederea încheierii procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor, dreptul la restituirea garanției de bună execuție urmând a se naște la expirarea termenului de 12 luni de la încheierea acestui proces - verbal între părți, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Contrar susținerilor apelantei reclamante, culpa pentru neîncheierea procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor îi aparține acesteia, conform art. 1.5.2 din contract și art. 6 din H.G. nr. 273/1994. Întrucât acesta este momentul de la care începe să curgă perioada de garanție, de la expirarea căruia se naște și dreptul la acțiune, Curtea a apreciat că apelanta reclamantă nu se poate prevala de neîndeplinirea unei obligații ce revenea atât legal cât și contractual acesteia pentru a susține practic, că termenul de prescripție nu a început să curgă. Cu alte cuvinte, data la care se naște dreptul la acțiune nu poate depinde de voința apelantei-reclamante cu atât mai puțin cu cât acesta se datorează în fapt neexecutării unei obligații contractuale.

Acesta este motivul pentru care Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a luat în considerare, în lipsa notificării de către apelanta reclamantă SC A. SRL a părții adverse în vederea încheierii procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripție expirarea termenului de 12 luni de la expirarea termenului de 10 zile de la încheierea procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor pe care SC B. SRL l-a încheiat cu beneficiarul final. De altfel, astfel cum s-a reținut anterior și prin considerentele prezentei decizii, Curtea va avea în vedere atât în privința acestui contract cât și a celorlalte trei încheiate între părți, ca dată de la care începe să curgă termenul de garanție, data la care a fost încheiat procesul - verbal de recepție la terminarea lucrărilor încheiat de SC B. SRL cu beneficiarul final. În privința obiectivului x, acest proces - verbal este reprezentat de procesul - verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 09 iunie 2006.

De altfel, și atitudinea procesuală a apelantei reclamante este oscilantă sub acest aspect, întrucât în timp ce pentru prezentul contract susține că perioada de garanție nu a început să curgă, pentru celelalte trei contracte solicită contravaloarea garanției, apreciind că perioada de garanție a expirat.

În susținerea criticii sale, apelanta reclamantă menționează că nu a avut cunoștință de recepția la terminarea lucrărilor organizată de către apelanta pârâtă SC B. SRL, acesta fiind unul dintre motivele casării deciziei pronunțate inițial în apel, însă cu toate acestea probele administrate în cauză demonstrează contrariul. Astfel, din cuprinsul declarației martorului E., audiat în rejudecarea apelurilor, se reține că la încheierea procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 09 iunie 2006 pentru obiectivul SC D. SRL au participat atât antreprenorul general SC B. SRL cât și subantreprenorul SC A. SRL, dar și ceilalți subantreprenori care au efectuat părți din ansamblul lucrării. A menționat astfel martorul audiat faptul că la semnarea acestui proces - verbal a participat din partea apelantei reclamante SC A. SRL, dl. F., având la acel moment calitate de director teritorial.

În aceste condiții, Curtea a apreciat drept nefondate susținerile apelantei reclamante în sensul că nu ar fi avut cunoștință de încheierea acestui proces - verbal la data de 09 iunie 2006, din moment ce un reprezentant al acesteia a participat la recepția organizată la această dată. Totodată, se reține că nu există niciun motiv pentru a înlătura declarația martorului, chiar și în condițiile în care acest martor are calitatea de angajat al apelantei pârâte SC B. SRL, cât timp apelanta reclamantă avea posibilitatea de-a solicita probe care să tindă la dovedirea contrariului celor declarate de martor. În acest sens, Curtea a reținut din cuprinsul declarației martorului audiat, faptul că la recepția la care a menționat că a participat un reprezentant al apelantei reclamante, au fost prezente și alte persoane din partea celorlalți subantreprenori, indicate nominal în cuprinsul declarației.

Totodată, având în vedere cele reținute anterior, Curtea a apreciat nefondat argumentul apelantei reclamante în sensul că nu ar fi fost notificată la efectuarea acestei recepții, din moment ce aceasta a fost reprezentată de directorul său, astfel încât în mod evident a luat cunoștință despre încheierea procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor la obiectivul SC D. SRL.

Față de aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la expirarea unui termen de 12 luni de la expirarea termenului de 10 zile de la data de 09 iunie 2006, respectiv la data de 19 iulie 2007, împlinindu-se la data de 19 iulie 2010, respectiv înainte de promovarea cererii modificatoare (06 octombrie 2011).

În consecință, constatând caracterul nefondat al criticii apelantei reclamante și în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Apelul declarat de pârâta SC B. SRL.

S-a constatat astfel caracterul nefondat al criticii referitoare la modalitatea de stabilire de către apelanta reclamantă a contravalorii garanției de bună execuție, având în vedere că la termenul de judecată din data de 01 octombrie 2015, chiar apelanta pârâtă SC B. SRL a arătat că renunță la administrarea probei cu expertiza contabilă, solicitată pentru a clarifica chiar modalitatea în care apelanta reclamantă a procedat la stabilirea valorii garanțiilor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată. A menționat astfel apelanta că practic nu înțelege să conteste modul de calcul al garanției de bună execuție, depus de partea adversă.

Este fondată însă critica referitoare la modalitatea de stabilire de către prima instanță a îndeplinirii în cauză a condițiilor contractuale și legale pentru obligarea apelantei pârâte la plata în integralitate a contravalorii garanției de bună execuție.

Având în vedere că prin prezenta decizie s-a constatat caracterul nefondat al apelului reclamantei, prin care se urmărea și recuperarea garanțiilor aferente contractului din 2005, în discuție în cadrul apelului pârâtei a fost avută în vedere îndeplinirea condițiilor cu privire la restituirea garanțiilor numai în ceea ce privește contractele din 03 septembrie 2007, din 20 februarie 2007, și din 28 iunie 2006.

Deși apelanta reclamantă susține că nu s-ar putea proceda la analizarea îndeplinirii acestor condiții de restituire a garanției având în vedere că între părți au fost pronunțate hotărâri care ar avea autoritate de lucru judecat, Curtea a constatat că la dosar apelanta reclamantă nu a depus nicio sentință prin care să se fi lămurit care este situația juridică a acestor garanții, respectiv să se fi stabilit că toate lucrările efectuate de apelanta reclamantă SC A. SRL în perioada de garanție au fost conforme din punct de vedere calitativ și cantitativ. Cât timp astfel cum s-a reținut anterior obiectul cererii de chemare este reprezentat de obligarea apelantei pârâte la plata sumei de bani reținută cu titlu de garanție pentru viciile ce ar putea apărea între momentul semnării procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor și expirarea perioadei de garanție, se constată că la dosar nu a fost depusă nicio hotărâre care să ateste conformitatea calitativă și cantitativă a efectuării de către SC A. SRL a lucrărilor în această perioadă.

În ceea ce privește pretinsa invocare de către apelanta pârâtă SC B. SRL în cadrul procedurii de insolvență a apelantei reclamante a compensării cu creanța solicitată de către SC A. SRL prin prezenta cerere, Curtea nu a atribuit unei astfel de invocări a compensării un caracter neechivoc, astfel cum susține apelanta reclamantă, având în vedere poziția procesuală constantă a apelantei pârâte, încă de la introducerea cererii de chemare în judecată, de-a nu recunoaște caracterul cert al creanței pretinse prin cererea de chemare în judecată, susținându-se în mod constant neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor de către reclamantă.

Astfel cum s-a reținut anterior în cauză, apelanta reclamantă SC A. SRL nu și-a îndeplinit obligația de-a notifica SC B. SRL în vederea întocmirii procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor și un astfel de proces - verbal nici nu a fost întocmit, în condițiile în care perioada de garanție începea să curgă din acest moment. Cu toate acestea, ținând seama de faptul că un astfel de proces - verbal a fost încheiat între SC B. SRL și beneficiarul final, iar perioada de garanție a subantreprenorului nu o poate depăși pe cea a antreprenorului și nici nu poate fi considerată ca nelimitată în timp, Curtea a considerat că perioada de garanție a început să curgă începând cu data semnării proceselor - verbale de recepție dintre SC B. SRL și beneficiarul final și de altfel, în cauză s-a și împlinit.

În consecință, în raport de aceste considerente, Curtea a apreciat ca irelevantă critica apelantei pârâte în sensul că între părți nu s-ar fi încheiat un protocol complet privind predarea lucrărilor. Totodată, nici culpa contractuală a SC A. SRL de-a nu fi notificat SC B. SRL în vederea încheierii procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor nu poate constitui suficient temei pentru respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât din moment ce SC B. SRL a predat beneficiarului său ansamblul lucrării, nici reținerea garanției de bună execuție a acelor părți a lucrării efectuate de SC A. SRL nu se mai justifică.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat ca fiind fondată critica apelantei pârâte în sensul că nu poate fi obligată la restituirea integrală a garanției cât timp o parte a lucrărilor a fost efectuată necorespunzător, astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză în construcții depus la dosar.

Astfel, în ceea ce privește restituirea garanției de bună execuție aferentă contractului din 20 februarie 2007, din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în rejudecarea apelului Curtea a reținut că lucrările efectuate de SC A. SRL au fost executate integral, și nici nu s-au constatat defecțiuni în privința acestor lucrări.

Referitor la restituirea garanției de bună execuție aferentă contractului din 28 iunie 2006, Curtea a reținut că expertul a constatat că la acoperișul Halei A au fost semnalate defecțiuni la lucrările de izolații efectuate de SC A. SRL, rapoartele și corespondența dintre părți descriind multiple infiltrații, defecțiuni care au intervenit în perioada de garanție, pentru care apelanta pârâtă SC B. SRL a dovedit că a efectuat lucrări de reparații în valoare de 2.252,04 lei. A menționat expertul atât în cuprinsul raportului de expertiză, cât și al răspunsului la obiecțiuni faptul că deși apelanta pârâtă susține că s-ar fi efectuat alte reparații, nu a depus la dosar documente despre valoarea acestor reparații.

Prin urmare, din contravaloarea facturii fiscale emise pentru recuperarea garanției de bună execuție în temeiul acestui contract, în valoare totală de 393.268,38 lei (conform facturilor fiscale din 19 mai 2011 și din 19 mai 2011) va fi dedusă suma de 2.252,04 lei.

Referitor la restituirea garanției de bună execuție aferentă contractului din 03 septembrie 2007, Curtea a reținut că expertul a constatat că lucrările efectuate de SC A. SRL în baza acestui contract nu au fost realizate integral, existând mai multe deficiențe la hidroizolația terasei, defecțiuni ce au necesitat refacerea totală a izolației. Aceste lucrări au fost executate de către SC B. SRL cu societatea Izoprim. La pct. nr. 3 al obiectivelor stabilite de instanță, expertul a răspuns că relația de cauzalitate între operațiile executate de SC A. SRL și defecțiunile semnalate este certă, astfel încât a concluzionat că au existat defecțiuni la întocmirea lucrărilor de către SC A. SRL, iar aceste defecțiuni au apărut în perioada de garanție. Totodată, la obiectivul nr. 7 pct. 7.1 din raport, expertul a menționat că valoarea reparațiilor efectuate de SC B. SRL cu alte firme pentru a acoperi deficiențele menționate anterior este de 21.724 euro.

În acest condiții, Curtea a apreciat că apelanta reclamantă nu este îndreptățită a solicita contravaloarea garanției de bună execuție de 38.260,91 lei, aferentă contractului din 03 septembrie 2007, și pentru care a fost emisă factura fiscală din 19 mai 2011, din moment ce SC B. SRL a efectuat reparații de o valoare superioară valorii garanției reținute.

Prin urmare, apreciind ca fiind fondată parțial critica apelantei pârâte SC B. SRL cu privire la existența unor defecțiuni apărute în perioada de garanție a lucrărilor executate de apelanta reclamantă SC A. SRL, Curtea consideră că trebuie dedusă din cuprinsul sumei totale solicitate de apelanta reclamantă SC A. SRL de 453.676,98 lei suma de 2.252,04 lei, precum și contravaloarea facturii fiscale aferente contractului din 03 septembrie 2007, de 38.260,91 lei.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul pârâtei SC B. SRL, și va schimba în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 419.164,03 lei cu titlu de garanție de bună execuție.

De asemenea, a fost schimbată soluția primei instanțe și în ceea ce privește obligarea apelantei pârâte la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată, având în vedere că prin prezenta decizie acțiunea a fost admisă numai în parte.

Astfel, față de prevederile art. 276 C. proc. civ., Curtea a procedat la reducerea corespunzătoare a cuantumului cheltuielilor de judecată corespunzător pretențiilor admise, sens în care a obligat pârâta să plătească reclamantei doar suma de 8.307,64 lei cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru.

Curtea a notat că soluția de obligare a apelantei reclamante la plata sumei de bani menționată anterior este pur formală, cu singurul scop al stabilirii sumei exacte de plată, având în vedere că apelanta pârâtă SC B. SRL a fost executată silit în temeiul hotărârii pronunțată de prima instanță, astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar.

Față de această împrejurare, apelanta pârâtă a formulat cerere de întoarcere a executării silite, pe care Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată în parte. Astfel cum rezultă din cuprinsul actelor de executare depuse la dosar, apelanta pârâtă SC B. SRL a fost executată pentru suma de 453.676,98 lei reprezentând garanție de bună execuție și suma de 8.652,77 lei cheltuieli de judecată.

Conform dispozițiilor art. 404

C. proc. civ., în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării silite prin restabilirea situației anterioare, în speță prin restituirea sumei de bani pe care partea adversă nu era îndreptățită a o reține. Potrivit art. 404

C. proc. civ., în cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu va dispune, prin aceeași hotărâre, și asupra restabilirii situației anterioare executării.

În cauză, având în vedere desființarea sentinței primei instanțe și în vederea restabilirii situației anterioare executării silite, Curtea a admis în parte cererea de întoarcere a executării silite și a obligat apelanta reclamantă să restituie apelantei pârâte suma de 34.858,08 lei, reprezentând diferența de pretenții de 34.512,95 lei (453.676,98 lei - 419.164,03 lei) la care se adaugă taxa de timbru de 345,13 lei (proporțională pretențiilor admise, având în vedere că apelanta pârâtă a fost executată silit și în ceea ce privește cheltuielile de judecată).

Nu în ultimul rând, Curtea a subliniat că soluția de restabilire a situației anterioare este impusă de dispozițiile art. 404

și art. 404

C. proc. civ. și nu reprezintă o acțiune pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului în sensul art. 36 din Legea nr. 85/2006, fiind pronunțată cu unicul scop de-a conferi apelantei pârâte un titlu în vederea recuperării sumei de bani ce aparține în realitate acesteia din urmă, iar această sumă de bani nu poate fi recuperată în condițiile dreptului comun, ci doar în cadrul procedurii falimentului apelantei reclamante SC A. SRL.

În final, față de dispozițiile art. 274 raportate la art. 298 C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a apelantei reclamante determinată de respingerea căii sale de atac și admiterea căii de atac promovate de partea adversă, Curtea a obligat apelanta reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 3.189,75 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa de timbru în cuantum de 995,75 lei, proporțională pretențiilor admise conform art. 276 C. proc. civ., 2.000 lei onorariu expert și 194 lei taxa de timbru aferentă cererii de întoarcere a executării silite.

În consecință, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 891 din 26 mai 2016 a respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL prin lichidator judiciar SC C. SPRL, împotriva sentinței civile nr. 6818 din 29 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanta pârâta SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 6818 din 29 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 419.164,03 lei cu titlu de garanție de bună execuție; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.307,64 lei cheltuieli de judecată; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a admis în parte cererea de întoarcere a executării silite și obligă apelanta reclamantă să restituie apelantei pârâte suma de 34.858,08 lei; a obligat apelanta reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 3.189,75 lei cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar SC C. SPRL, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă și respingerii apelului declarat de pârâtă, precum și respingerea cererii privind întoarcerea executării silite.

În susținerea recursului, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A apreciat că decizia atacată este nelegală, în ceea ce privește soluția pronunțată față de cererea de apel formulată de pârâtă, prin prisma încălcării dispozițiilor art. 969 C. civ. și ale H.G. nr. 274/1994, respectiv art. 32, art. 33, art. 34, art. 35, art. 36, art. 37, art. 38, art. 39, art. 44, art. 45.

Deși instanța de apel reține faptul că pretențiile reclamantei sunt reprezentate de garanții care se eliberează la expirarea perioadei de garanție, nu dă eficiență dispozițiilor art. 45 din H.G. nr. 274/1994, potrivit cărora pârâtei îi revenea obligația de a comunica procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor după încheierea sa. Din depoziția de martor nu rezultă comunicarea procesului - verbal.

De asemenea, din analizarea înscrisului reprezentat de procesul - verbal în discuție, rezultă că acesta a fost redactat ulterior datei recepției, ca atare notificarea în calitate de antreprenor general nu prezintă relevanță în cauză, raportat la prevederile art. 1.3, art. 1.5 și art. 1.11 din contract, din care rezultă că reclamantei îi revenea obligația de a executa doar lucrările menținute în contract ca fiind în sarcina părții.

În concluzie, obligația de a comunica procesul-verbal la terminarea lucrărilor îi revenea pârâtei, precum și obligația de a convoca reclamanta la recepția finală, obligații care nu au fost respectate de pârâtă.

În ceea ce privește soluția pronunțată de către instanța de apel cu privire la apelul declarat de pârâtă, recurenta-reclamantă apreciază că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în raport de interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății.

Astfel, se susține că nu s-a acordat putere de lucru judecat hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul Dosarului nr. x/3/2008 al Tribunalului București, prin care s-a reținut că reclamanta este îndreptățită la contravaloarea garanției aferentă lucrărilor. Precizează că a invocat puterea de lucru judecat cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale.

De asemenea, solicită ca instanța să aibă în vedere actele de procedură din Dosarul nr. x/30/2012/a13 al Tribunalului Timiș, respectiv contestația și cererea de recurs formulate de pârâtă, prin care aceasta a invocat compensarea creanței care constituie obiectul acestui litigiu. Prin aceste înscrisuri, pârâta a recunoscut fără echivoc creanța ce face obiectul cauzei de față.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. raportat la încălcarea prevederilor art. 969 și art. 1169 C. civ., recurenta a făcut trimitere la concluziile expertizei administrate în cauză, pentru a susține că pârâta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii contractuale, care să îi permită să își îndestuleze pretențiile sale din garanția de bună execuție și nici nu a făcut dovada faptului că lucrările în valoare de 2.252,04 lei s-ar fi datorat culpei pârâtei.

Ultima critică adusă deciziei recurată se referă la admiterea cererii privind întoarcerea executării silite, apreciind că soluția pronunțată este nelegală, întrucât efectuarea unei probe cu expertiză în construcții nu se impunea, fiind suficientă administrarea probelor cu înscrisuri și interogatorii.

În combaterea cererii de recurs, intimata-pârâtă SC B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Prealabil analizării susținerilor recurentei, se impune a fi făcută precizarea că în argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a reiterat criticile formulate în apel, ce au vizat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, reprezentând contravaloarea garanției de bună execuție datorată conform contractului din 2055 obiectivul x.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a analizat criticile pârâtei care au vizat această excepție, în raport de îndrumările deciziei de casare, referitoare la verificarea modului în care a luat cunoștință reclamanta de procesul-verbal de recepție încheiat cu beneficiarul final, pentru stabilirea termenului de la care începe să curgă termenul legal de prescripție.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost invocat pentru a sprijini critica potrivit căreia decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Ipoteza argumentată de recurentă vizează interpretarea dispozițiilor H.G. nr. 273/1994, cu privire la obligația pârâtei de a comunica procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Este de menționat, cu titlu prealabil, că apelanta-pârâtă menționează că nu a avut cunoștință de recepția la terminarea lucrărilor organizată de pârâtă, acesta fiind unul dintre motivele casării deciziei pronunțată în primul ciclu procesual.

Potrivit dispozițiilor contractuale, respectiv art. 1.5.2., recurenta-reclamantă avea obligația de a notifica pârâta în termen de 10 zile de la terminarea lucrărilor în vederea încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, dreptul la restituirea garanției de bună execuție, urmând a se naște la expirarea termenului de 12 luni de la încheierea acestui proces-verbal între părți.

În ce privește culpa pentru neîncheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, în mod corect a reținut instanța de apel că îi aparține reclamantei, având în vedere prevederile contractuale, cât și cele legale. Potrivit art. 6 din H.G. nr. 273/1994, momentul de la care începe sa curgă perioada de garanție, fiind data încheierii procesului - verbal la terminarea lucrărilor.

În vederea stabilirii momentului încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, în rejudecare, au fost completate probatoriile administrate în cauză, fiind administrată proba cu martori, aprecierea acestor probatorii neputând forma obiect de analiză în această etapă procesuală.

În consecință, Înalta Curte constată că termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă potrivit art. 11 din contractul de antrepriză la expirarea termenului de 12 luni, calculat de la data semnării procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor, act încheiat de pârâtă la data de 9 iunie 2006.

Constatând că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 19 iunie 2007 și s-a împlinit trei ani mai târziu, respectiv la data de 19 iunie 2010, înainte de introducerea cererii modificatoare - 5 octombrie 2011.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă, readuce spre analiză interpretarea înscrisurilor invocate de parte în susținerea puterii de lucru judecat a considerentelor hotărârilor judecătorești pronunțate în Dosar nr. x/3/2008.

Acestei chestiuni, instanța de apel a răspuns corect, stabilind că prin hotărârile judecătorești pronunțate nu a fost lămurită situația garanțiilor de bună execuție solicitate în cadrul prezentului dosar, și nu s-a stabilit dacă lucrările efectuate de reclamantă au fost conforme din punct de vedere calitativ, că lucrările executate nu au avut nevoie de remedieri în perioada de garanție sau că s-ar fi impus efectuarea unor lucrări de remediere.

S-a mai invocat în susținerea acestui motiv, pretinsa recunoaștere a pârâtei în ce privește creanța reclamantei, însă în cauza de față nu se poate lua act de o recunoaștere neechivocă a pretențiilor reclamantei, în condițiile în care pârâta a invocat în mod constant neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor de către reclamantă.

Dintr-un alt punct de vedere, critica în legătură cu interpretarea actelor de procedură efectuate în Dosarul nr. x/30/2012/a13 al Tribunalului Timiș nu va fi reținută, întrucât art. 304 pct. 8 C. proc. civ. când se referă la actul juridic are în vedere încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege. Diferendul dintre părți rezultă din contractele de subantrepriză, iar acestea au fost interpretat corect, fără să i se schimbe natura și înțelesul, astfel că probele la care s-a referit recurenta, nu pot fi reconsiderate sub aspectul conținutului său în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât aceasta constituie o chestiune de fapt.

În ceea ce privește concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, recurenta a adus în discuție în cadrul motivului reprezentat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. chestiuni de netemeinicie, urmărind o reconsiderare a probatoriului administrat în instanțele anterioare, care nu vizează nelegalitatea soluțiilor, neputând face obiect de analiză în cadrul judecării cauzei în recurs.

În ceea ce privește cererea privind întoarcerea executării silite, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 404

și art. 404