ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1738/2017

Depășirea obiectului apelului. Pronunțarea asupra unui apel neformulat, ca urmare a ignorării abrogării alin. (3) al art. 282 din vechiul C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005 și încălcarea art. 287 din același cod cu privire la obiectul apelului și a principiului "tantum devolutum quantum appelatum". Instanța a reținut în mod greșit că B. ar fi formulat apel și împotriva încheierilor de ședință din data de 28 mai 2012, 1 aprilie 2013 și 8 aprilie 2013, această situație fiind contrazisă de conținutul cererii de apel formulate de pârâtă, care vizează numai sentința tribunalului. Potrivit legii, obiectul căii de atac îl constituie hotărârea atacată. Art. 255 din vechiul C. proc. civ. clasifică hotărârile în: sentințe și decizii (alin. (1) și încheieri (alin. (2). Această clasificare s-a reflectat și în forma veche art. 282, care avea trei alineate. Alineatul 3 prevedea că apelul formulat împotriva sentinței se socotește formulat și contra încheierilor. Pct. 39 din Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea C. proc. civ. a abrogat alin. (3) al art. 282. Prin abrogarea sa, apelul formulat împotriva sentinței nu se socotește formulat și contra încheierilor. Conform art. 287 alin. (1) pct. 2 și art. 296 din vechiul C. proc. civ., obiectul apelului îl constituie hotărârea atacată, ca urmare singurele motive de apel care pot fi cercetate sunt cele care au la bază o cerere de apel, cercetarea oricăror alte motive depășind cadrul stabilit prin apelul formulat de către apelantă. Conform art. 295 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., "Instanța de apel va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță". Instanța de apel a reținut, contrar realității că B. a formulat cerere de apel împotriva încheierilor atacate, a soluționat acest apel cu care nu fusese învestită, respingând pretențiile reclamantei cu privire la o importantă sumă de bani, respectiv 356.500 euro, penalități aplicate la garanțiile de bună-execuție. 1.

Nemotivarea. Motivare străină de elementele contencioase analizate, în ceea ce privește respingerea apelului reclamantei asupra problemei plății lucrărilor suplimentare. Analiza instanței de apel a pornit de la cuprinsul art. 8 lit. g) din contract, care statuează că: "pentru unele lucrări de specialitate care nu sunt cuprinse în Prețul Contractului (branșamente la utilități, etc.) contractarea executării se va face direct de către BENEFICIAR, sau prin intermediul ANTREPRENORULUI, situație în care se va întocmi un act adițional". Acest articol statuează asupra unor lucrări care în mod evident nu pot fi realizate de către antreprenor, ci numai de către o firmă de specialitate. Beneficiarul putea contracta aceste lucrări în mod direct, fapt care s-a și întâmplat, toate branșamentele fiind realizate prin contractare directă între B. și societățile abilitate. Acesta este motivul pentru care aceste lucrări nu au fost incluse în prețul contractului, dar nici nu au fost solicitate spre decontare, drept pentru care nu era necesară nici încheierea unui act adițional și nu fac obiectul acestui proces. În realitate, dispozițiile cuprinse în contractul de antrepriză generală care reglementează asupra lucrărilor suplimentare solicitate la plată de către A. sunt: art. 1.1, art. 5.2 lit. i), art. 8 lit. d). Părțile au statuat în mod explicit că "lucrările ce apar în plus față de Documentație și față de tema de execuție sunt considerate în mod automat "Lucrări suplimentare". Spre deosebire de "lucrările suplimentare", lucrările la care se face referire în art. 8 lit. g) au fost cuprinse atât în documentație, cât și în tema de execuție, dar nu au fost cuprinse în prețul contractului, ele nefăcând parte din prestația ce urma a fi realizată de A. și nefiind niciodată solicitate în acest proces. Antreprenorul avea obligația de a executa lucrările modificatoare cerute de către beneficiar, valoarea acestora urmând a fi stabilită printr-un act adițional. Prin apelul formulat, reclamanta a arătat că în mod greșit a considerat prima instanță că acest act adițional ar fi trebuit încheiat sub forma unui act scris. Lipsa formei scrise nu echivalează cu absența actului adițional, de esența acestei analize trebuind să fie stabilirea sau nu a acordului de voință. Instanța de apel a considerat însă că forma scrisă a actului adițional este obligatorie. Plasarea unui act comercial, supus regimului de probațiune mai larg al art. 46 Codul comercial, care permitea între comercianți și dovedirea cu martori a acordurilor lor de voință obliga instanța de apel de a motiva explicit de ce anume interpretează că părțile au agreat forma scrisă a actului adițional ca și cerință "ad probationem". 1.

Motivarea nu are legătură cu cauza, aceasta plasându-se în afara dezbaterii contradictorii a părților, astfel cum acestea au fost fixate de părți prin susținerile prezentate. Lista lucrărilor suplimentare a fost trimisă către B. prin mail la data de 6 februarie 2008. B. a agreat că aceste lucrări au existat, contestând însă natura acestora: a arătat că acestea nu sunt lucrări suplimentare, ci au simplu caracter de remediere. În pofida inexistenței unui act adițional în formă scrisă, pârâta a achitat lucrări suplimentare. 1.

Încălcarea tuturor dispozițiilor legale, normelor internaționale de comerț, legilor contabilității și tuturor legilor privind relațiile comerciale între persoane juridice privind constatarea livrării de materiale, materii prime, produse finite, prestații, servicii de orice fel. Atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut că "data executării lucrărilor" se identifică pentru lucrările de construcție cu "data recepției la terminarea lucrărilor". Chiar și în ipoteza în care lucrările suplimentare nu puteau fi considerate ca parte integrantă în contract, "data executării lucrărilor suplimentare" este data de 23 noiembrie 2007, iar acest fapt a fost consfințit și de expertiza tehnică realizată atât în cauza de față și confirmată irevocabil prin toate expertizele formulate în cadrul Dosarului x/2009 (care are autoritate de lucru judecat în prezentul dosar). Acțiunea a fost introdusă la data de 22 noiembrie 2010, anterior împlinirii termenului de prescripție. 1.

Încălcarea dispozițiilor privind prima zi de înfățișare. Instanța de apel a considerat că prima zi de înfățișare a fost la termenul din 28 mai 2012 și că pretențiile reprezentând penalități nu mai puteau fi solicitate după această dată, fiind eronată concluzia deciziei recurate, conform căreia la data de 24 septembrie 2012, când tribunalul a solicitat precizarea petitului prima zi de înfățișare trecuse. Prima zi de înfățișare este aceea la care părțile, legal citate, pot pune concluzii, conform art. 134 din C. proc. civ. Posibilitatea de a pune concluzii este o împrejurare obiectivă, care nu este condiționată de facultatea sau facilitatea acordată pârâților, în general de criterii de natură subiectivă, ce țin de voința acestora. Acest criteriu obiectiv este acela care rezultă din diferite exigențe, cum ar fi imperativul învestirii instanței cu un petit inteligibil, care decurge din dispozițiile exprese ale art. 132 din C. proc. civ. Sesizând caracterul neclar al petitului, instanța are dreptul (și obligația) de a cere clarificări reclamantului, clarificări care conduc la precizarea obiectului și întinderii dezbaterilor contradictorii care alcătuiesc substanța judecății. Fără aceste clarificări, judecata nu se poate desfășura, fiind incorect argumentul deciziei din apel, conform căruia, la termenul la care instanța a cerut clarificări sub aspectul petitului dedus judecății, prima zi de înfățișare ar fi trecut deja demult, pentru că aceasta ar conduce la concluzia că: - instanța putea da cuvântul pentru dezbaterea probelor (art. 167); - instanța putea acorda pârâților cuvântul pe fond și putea eventual declara dezbaterile închise (art. 150 și art. 146); - instanța putea delibera și pronunța hotărârea (art. 256 - 258). Or, la termenele la care instanța a cerut clarificări ale cererii introductive nici măcar probele nu puteau fi dezbătute, pentru că doar pe baza unui petit clar probele pot fi considerate, în sensul art. 167 alin. (1) din C. proc. civ., pertinente. La niciunul din termenele la care instanța a cerut precizări ale petitului pentru a fi lămurită, nicio concluzie nu se putea pune, nici asupra probelor (conform art. 167 alin. (2) din C. proc. civ.), nici asupra fondului. 1.

Omisiunea conținutului petitului din cererea introductivă, instanța ignorând că reclamanta a solicitat penalități și anterior datei de 28 mai 2012. Art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. stabilește cazurile când cererea introductivă nu se socotește modificată. Pct. 2 stabilește că, dacă obiectul inițial este păstrat, câtimea sa se poate mări/scădea, fără ca aceasta sa însemne modificarea cererii. Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea B. la plata sumei reprezentând contravaloare lucrări suplimentare (cerere respinsă ca prescrisă, prin încheierea din 1 aprilie 2013). Prin cererea completatoare și precizatoare - 4 decembrie 2011, reclamanta a solicitat obligarea B. la plata lucrărilor suplimentare, la restituirea garanțiilor de bună-execuție și la plata accesoriilor, indicate ca fiind dobânzi și penalități. 1.

Încălcarea normelor privind sancțiunea aplicabilă în cazul unei cereri completatoare tardive. Art. 135 C. proc. civ. stabilește că sancțiunea unei cereri tardive prin care se introduce un nou pârât în cauză este judecarea ei separată. Chiar dacă această ipoteză de lărgire a cadrului procesual se referă expres doar la introducerea unui nou pârât, rațiunea reglementării este aceeași în orice alt caz de completare/modificare a cadrului procesual. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.: Decizia recurată a încălcat prevederile art. 969 privind forța obligatorie a contractelor și dispozițiile privind curgerea termenului de prescripție la obligațiile afectate de un termen. De asemenea, a încălcat metodele de interpretare a contractului (art. 977 și art. 982 C. civ. 1864). Instanța, în mod greșit a situat lucrările suplimentare în afara raportului juridic dintre părți. Ca în cazul oricărei antreprize, părțile au avut în vedere necesitatea apariției unor lucrări suplimentare și au inserat criterii de stabilire a acestora (art. 8 lit. d). Este în acord cu metodele de interpretare a contractului (art. 977 și art. 982 C. civ. 1864) faptul că părțile au convenit că modalitatea de plată a acestor lucrări era conform procedurii inserate de părți la art. 9, adaptat specificului de urgență al acestui tip de lucrări. Astfel, prin dispoziția art. 9 punctele i), j) și m), părțile au instituit o procedură de regularizare a valorii de achitat a contractului, stabilind următoarele reguli: - decontarea lucrării în întregime și condiționarea plății prin emiterea unei facturi finale; din valoarea acestei facturi finale se scad plățile efectuate în cursul contractului în baza facturilor parțiale anterioare (lit. i) a art. 9); - stabilirea unui termen de 30 de zile pentru prezentarea facturii finale. Din modul de derulare a raportului dintre părți rezultă că lucrările suplimentare: - nu au fost supuse de părți unei recepții distincte, ci au fost recepționate la data de 23.11 2007, prin procesul-verbal la terminarea lucrărilor; - nu au fost facturate distinct (cu excepția facturii indicate mai sus, ci în procedura de decontare în factura finală). În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 din vechiul C. proc. civ. Motivele recursului declarat de pârâta SC B. SRL fostă SC B. SRL sunt, în esență, următoarele: 1. Decizia a fost pronunțată cu nesocotirea principiului înscris în art. 969 din C. civ. Prin cererea precizatoare și completatoare depusă de intimata-reclamantă A. la termenul de judecată din data de 5 decembrie 2011, aceasta a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 356.500 Euro, reprezentând garanție de bună-execuție, în conformitate cu prevederile art. 9 lit. l) din contractul de antrepriză generală nr. 137 încheiat de părți în data de 16 februarie 2007 ("contractul de antrepriză"). Printre înscrisurile atașate cererii precizatoare, intimata-reclamantă a depus facturile nr. 477 și 478 din data de 19 decembrie 2007, fiecare în cuantum de 1.187.564,11 RON (fiecare reprezentând 50% din garanția de bună-execuție), prima fiind achitată în data de 15 ianuarie 2008, iar a doua făcând obiectul prezentului dosar (Anexa 1). Potrivit prevederilor art. 9 lit. l) din contractul de antrepriză, "din valoarea fiecărei facturi (inclusiv avans) se vor reține 10% ca garanție de bună-execuție a Lucrărilor, până la verificarea și aprobarea facturii finale". Potrivit acelorași dispoziții contractuale, părțile au prevăzut următoarele: "restul de 5% din valoarea lucrărilor, respectiv 50% din garanția de bună execuție se va reține ca o garanție pentru o perioadă de 3 ani, pentru acoperirea tuturor neconformităților și pentru eventualele despăgubiri". În plus, dispozițiile art. 9 lit. e) teza finală din contractul de antrepriză prevăd faptul că facturile vor fi emise în RON. Potrivit prevederilor art. 969 C. civ. "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". Prin urmare, potrivit acestor prevederi, părțile au convenit ca garanția de bună-execuție de 10% să fie reținută din valoarea lucrărilor efectuate, motiv pentru care se observă faptul că din facturile reprezentând lucrări realizate s-a reținut 10% din valoarea acestora cu titlu de garanție de bună-execuție, respectiv suma de 2.375.128,22 RON (Anexa 2). În acest sens, conform înțelegerii părților, pârâta a achitat în data de 15 ianuarie 2008 prima factură emisă de A., având ca obiect restituirea garanției de bună-execuție în cuantum de 50 % din sumele reținute în acest sens, prin urmare a rămas neachitată doar factura nr. 478, reprezentând restul garanției de bună-execuție în cuantum de 1.187.564,11 RON, ce devenea scadentă după împlinirea unui termen de 36 de luni de la data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, dacă erau îndeplinite condițiile contractuale (Anexa 3). În aceste condiții, instanța nu poate interveni peste voința reală a părților exprimată în contractul de antrepriză și confirmată și prin uzanța acestora, să dea o nouă interpretare acesteia și să oblige pârâta la restituirea unei sume mai mari decât cea reținută efectiv și restituită în parte. Astfel, însuși scopul constituirii garanției de bună-execuție a fost indisponibilizarea unei sume pentru remedierea unor eventuale prejudicii la nivelul contractului de antrepriză din punct de vedere al neîndeplinirii cantitative și calitative a execuției lucrărilor, prin urmare în măsura în care aceasta nu a fost folosită în scopul pentru care a fost constituită, se impune a fi restituită în același cuantum în care a fost și reținută. În plus, chiar și din interpretarea gramaticală a prevederilor contractuale, părțile au prevăzut în art. 9 lit. l) că "Beneficiarul va elibera la cererea Antreprenorului 50% din garanția de bună execuție (...)", ceea ce confirmă înțelegerea părților de a indisponibiliza o anumită sumă ce va fi eliberată/restituită/deblocată la momentul îndeplinirii condițiilor contractuale. Folosirea acestor termeni este conformă prevederilor contabile, în condițiile în care sumele indisponibilizate apar în contabilitatea ambelor societăți, acestea urmând a fi șterse în momentul eliberării, respectiv încasării sumelor. Garanțiile de bună-execuție se încadrează în categoria imobilizărilor financiare și reprezintă sume reținute de către recurentă din contravaloarea lucrărilor prestate de către A. Potrivit înțelegerii părților, recurenta a eliberat 50% din sumele reținute prin achitarea facturii nr. 477 din 19 decembrie 2007 în cuantum de 1.187.564,11 RON, rămânând de achitat factura nr. 478 din 19 decembrie 2007 în cuantum de 1.187.564,11 RON, neputând să fie obligată să restituie alte sume decât cele reținute efectiv, înregistrate în contabilitatea ambelor societăți, precum și solicitate chiar de către A. prin emiterea facturilor. 2. Decizia recurată nu este motivată în fapt și în drept sub aspectul cuantumului garanției de bună-execuție. Potrivit art. 261 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., "hotărârile trebuie să cuprindă motivele de drept și de fapt care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", iar potrivit art. 304 pct. 7 din același cod, "se poate cere modificarea sau casarea hotărârii când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Din analiza considerentelor deciziei recurate se poate observa faptul că instanța a înțeles să rețină puterea de lucru judecat raportat la Decizia nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2009 de Curtea de Apel București, fără să pună în discuția părților excepția puterii de lucru judecat la termenul de judecată la care a fost depusă și motivarea acestei decizii. Mai mult, din considerentele acestei decizii, preluate ca atare în decizia recurată (pag. 14 - 16) se poate observa că în Dosarul nr. x/2009 instanța nu s-a pronunțat asupra obligativității restituirii garanției de bună-execuție sau asupra cuantumului acestei garanții, instanța respectivă nefiind învestită cu o astfel de cerere. După reținerea puterii de lucru judecat, Curtea de Apel București a obligat pârâta la restituirea garanției de bună-execuție în cuantum de 356.500 Euro, raportat la cursul Euro la data plății, fără a preciza cum a ajuns la acest cuantum și mai ales de ce a dispus restituirea garanției de bună-execuție la cursul Euro la data plății, deși reținerile au fost realizate în RON. Instanța de apel a încălcat înțelegerea părților și a dispus obligarea la achitarea unei garanții în cuantum de 356.500 Euro, în echivalent în RON la data plății, fără a preciza însă care este temeiul în baza căruia a dispus achitarea acesteia în echivalent la data plătii, a înlăturat probatoriul administrat chiar de intimata - reclamantă, precum și argumentele recurentei, în condițiile în care: - prevederile contractului de antrepriză nu prevăd obligativitatea restituirii garanției de bună-execuție în Euro sau restituirea sumelor raportat la cursul Euro de la data plății sau la orice alt curs valutar; - conform prevederilor contractuale și înscrierilor contabile, A. a emis facturile nr. 477 și nr. 478 din data de 19 decembrie 2007, fiecare în cuantum de 1.187.564,11 RON, prin care a solicitat restituirea sumelor reținute efectiv de pârâtă; - pârâta, conform prevederilor contractuale, a achitat factura nr. 477 din 19 decembrie 2007 emisă de A. ce reprezintă 50% din garanția de bună-execuție reținută, rămânând de achitat factura nr. 478 din 19 decembrie 2007 în cuantum de 1.187.564,11 RON; - pârâta a contestat în mod repetat modul de calcul al garanției de bună execuție solicitată de intimata - reclamantă Raportat la aceste considerente, decizia recurată nu este motivată în fapt și în drept în ceea ce privește obligarea pârâtei la achitarea garanției de bună-execuție la cursul Euro de la data plătii și nu face trimitere la probele pe care și-a întemeiat o astfel de soluție, încălcând exigențele impuse art. 261 pct. 5 din C. proc. civ. 3. Decizia a fost pronunțată cu încălcarea principiului rolului activ al instanței. Potrivit prevederilor alin. (5) al art. 129 C. proc. civ., "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale". Decizia recurată nu a avut la bază analiza prevederilor contractuale confirmate prin relațiile desfășurate de părți, facturile emise de A. cu privire la garanția de bună-execuție sau notificarea trimisă de aceasta în anul 2011 prin care solicita cea de-a doua tranșă a garanției (într-un cuantum nedetaliat de 328.946,90 Euro). Astfel, în vederea stabilirii situației de fapt se impune a se observa faptul că intimata - reclamantă a confirmat, prin emiterea celor două facturi care sunt sumele înscrise în contabilitatea acesteia ce se impun a fi restituite, o parte la data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor (23 noiembrie 2007), respectiv cealaltă parte la împlinirea termenului de 36 de luni de la terminarea lucrărilor (23 noiembrie 2010). În aceste condiții, în virtutea rolului activ ce trebuie exercitat de către judecător, acesta trebuia să analizeze în mod temeinic probatoriul administrat, iar în măsura în care existau nelămuriri trebuia să pună aceste aspecte în discuția părților, or în acest caz instanța a încălcat în aceste prevederi, pronunțând o hotărâre nemotivată în fapt și în drept și neîntemeiată pe probatoriul administrat în cauză. Prin motivele suplimentare de recurs depuse, recurenta-pârâtă SC B. SRL fostă SC B. SRL a invocat faptul că decizia recurată nu este motivată în fapt și în drept sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârile trebuie să cuprindă motivele de drept și de fapt care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", iar potrivit art. 304 alin. (7) din același cod, "se poate cere modificarea sau casarea hotărârii când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Din analiza considerentelor deciziei recurate se poate observa faptul că instanța a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, și obligarea suplimentară a apelantei-pârâte la plata sumei de 50.002,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă, fără a preciza modul în care a ajuns la acest cuantum. Din considerentele deciziei se poate observa că instanța de apel a decis să diminueze onorariul solicitat de recurenta-pârâtă, fără să precizeze modul în care a decis să acorde pentru B. cheltuieli de judecată în cuantum de numai 50.002.8 RON, deși la dosarul cauzei s-au depus dovezi cu privire la un cuantum mai mare al cheltuielilor de judecată generate în prezentul litigiu, proporțional cu natura și durata acestuia. Or, raportat la durata și complexitatea litigiului, doar faza de atac a apelului a durat mai mult de 3 ani de zile, perioadă în care au fost numeroase termene de judecată la care s-a asigurat reprezentarea intereselor recurentei-pârâte, au fost studiate numeroase înscrisuri și au fost redactate apărări, au fost administrate două rapoarte de expertiză la care s-au formulat obiecțiuni având în vedere netemeinicia concluziilor și care au necesitat o atenție deosebită având în vedere că specificul acestor lucrări, cuantumul cheltuielilor de judecată este nejustificat. Având în vedere efortul depus de-a lungul procesului, diminuarea onorariului este nejustificată, cu atât mai mult cu cât apelanta-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată, prin urmare, este absolut necesară modificarea deciziei în sensul motivării acesteia în fapt și în drept sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv prezentarea mecanismului prin care a fost determinat cuantumul acestor cheltuieli astfel cum au fost acordate de către instanță. Instanța de apel trebuia să precizeze în mod clar ce cheltuieli au fost compensate, cuantumul cheltuielilor de judecată anterior compensării, precum și modul în care instanța a dispus diminuarea cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât apelanta-reclamantă nu a prezentat prin apel argumente cu privire la cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, cuantumul sau o eventuală netemeinicie a acestora. Un alt argument vizează faptul că decizia a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 274 din C. proc. civ. Potrivit acestor prevederi legale, "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". În plus, potrivit art. 276 din același cod, "Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor". La termenul de judecată din data 29 martie 2016, A. a precizat în mod expres ca solicită obligarea B. la plata sumei 1.165.933,73 RON, contravaloare lucrări suplimentare și 6.670.992,4 RON penalități de întârziere, precum și 1.617.832,65 RON garanție de bună-execuție și 6.024.808,79 RON penalități aferente garanției de bună-execuție, cuantumul total al pretențiilor reclamantei în prezentul litigiu fiind de 15.479.567,57 RON. Din dispozitivul deciziei, se observă că pretențiile apelantei-reclamantei au fost respinse în proporție de 90%, în condițiile în care din cuantumul total al pretențiilor de 15.479.567,57 RON, a fost admis doar un capăt de cerere al acesteia, instanța a acordat suma de 356.500 Euro, evaluată de apelanta-reclamantă la suma de 1.617.832,65 RON, prin urmare cheltuielile de judecată trebuia acordate proporțional cu pretențiile A. care au fost respinse (raportat la soluțiile pronunțate de instanța de apel). În aceste condiții, având în vedere complexitatea cauzei, volumul înscrisurilor analizate, probatoriul administrat ce a presupus necesitatea angajării unor experți parte, dar și atenție sporită din partea apărătorilor convenționali având în vedere lucrările de specialitate depuse la dosar, precum și numeroasele apărări formulate atât prin reprezentarea în fața instanței, cât și în scris, onorariul avocațial solicitat se impunea a fi acordat într-un cuantum mult mai mare. Recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la achitarea unor eventuale onorarii ale experților desemnați în cauză în condițiile în care apelantei-reclamante i-au fost respinse pretențiile care au impus administrarea acestui probatoriu, prin urmare inclusiv aceste cheltuieli cad în sarcina părții ale cărei pretenții i-au fost respinse, respectiv A. (cuantumul garanției de bună-execuție nefăcând obiectul rapoartelor de expertiză). În ceea ce privește compensarea cheltuielilor de judecată ale părților, trebuie avut în vedere că în prezenta cauză apelanta-reclamantă nu a solicitat și cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, prin urmare compensarea se poate realiza doar între onorariul solicitat de apelanta-pârâtă în apel și taxa de timbru achitată de A. în fond. Soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., nefiind avute în vedere la pronunțarea deciziei totalitatea apărărilor depuse de pârâtă de-a lungul a șase ani în care s-a soluționat litigiul, în special al celor trei ani în care s-a soluționat calea de atac a apelului. Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă SC B. SRL fostă SC B. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă În ședința publică din 27 septembrie 2017, recurenta-reclamantă a depus motiv de recurs de ordine publică, arătând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, invocând, de asemenea, și autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârile pronunțate de instanța de fond. În decizia recurată s-a reținut în mod greșit că pârâta ar fi formulat apel și împotriva încheierilor de ședință din data de 1 aprilie 2013 și 8 aprilie 2013. În realitatea, aceste încheieri nu au fost atacate cu apel, devenind definitive și irevocabile, raportat la dispozițiile art. 377 alin. (1) pct. 2 prima teză și respectiv art. 377 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., dobândind autoritate de lucru judecat. Acest caracter a fost subliniat prin accentuarea caracterului autonom al încheierilor, ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Pct. 39 al acestei legi a abrogat alin. (3) al art. 282 din C. proc. civ., care asimila apelul promovat împotriva sentinței cu apelul împotriva încheierilor. Prin efectul negativ al autorității de lucru judecat, judecata acelorași chestiuni, soluționate prin încheieri și pronunțarea unei soluții contrare celor pronunțate prin încheierile neatacate nu mai este posibilă. Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea motivului de recurs de ordine publică, arătând că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 1201 C. civ. pentru a putea fi reținută autoritatea de lucru judecat. Recurenta-reclamantă a depus la data de 21 noiembrie 2017 note de ședință cu privire la nelegalitatea soluției instanței de apel vizând împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special D. și prin administrator judiciar C. IPURL: Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., prin care recurenta a invocat că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) din același cod, urmează să fie înlăturat. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele argumente: depășirea obiectului apelului, pronunțarea asupra unui apel neformulat, ca urmare a ignorării abrogării alin. (3) al art. 282 din vechiul C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005 și încălcarea art. 287 din același cod cu privire la obiectul apelului și a principiului "tantum devolutum quantum appelatum". A argumentat în acest sens recurenta-reclamantă că instanța de apel a reținut în mod greșit că B. ar fi formulat apel și împotriva încheierilor de ședință din data de 28 mai 2012, 1 aprilie 2013 și 8 aprilie 2013, această situație fiind contrazisă de conținutul cererii de apel formulate de pârâtă, care vizează numai sentința tribunalului. Prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune a se arăta că termenul procedural este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit, ori după caz, este oprit să se facă un anumit act de procedură. În funcție de caracterul lor, termenele pot fi imperative (peremptorii) ori prohibitive (dilatorii), termenul înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un anumit act de procedură - de exemplu termenul pentru declararea apelului - fiind un termen imperativ. Raportat la dispozițiile art. 103 alin. (1) din C. proc. civ., "Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei". Pentru a interveni decăderea, aceasta trebuie invocată și apoi pronunțată de către instanță, decăderea neoperând de drept. Dacă decăderea nu a fost pronunțată de instanță, actul de procedură făcut după împlinirea termenului legal peremptoriu rămâne valabil, iar dacă toate căile care permiteau să se constate și pronunțe decăderea nu mai pot fi folosite, sancțiunea rămâne definitiv inoperantă. Înalta Curte constată că, deși prin declarația de apel pârâta a arătat că înțelege să atace sentința civilă nr. 3591 din 29 aprilie 2013, iar prin motivarea apelului depusă la termenul din data de 3 decembrie 2013, a arătat că înțelege să atace și încheierile interlocutorii din data de 28 mai 2012, 1 aprilie 2013 și 8 aprilie 2013, așa cum reiese și din încheierea de ședință de la acea dată, abia prin concluziile scrise depuse la data de 11 noiembrie 2016 apelanta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special D. a invocat că această neregularitate. Mai mult decât atât, așa cum reiese din încheierea din 8 noiembrie 2016, la interpelarea instanței, apelanta-reclamantă a arătat în mod expres că nu se opune la discutarea apelului formulat de apelanta-pârâtă SC B. SRL cu privire la încheieri. Raportat la aspectele mai sus arătate, reiese că recurenta-reclamantă SC A. SRL nu poate invoca în recurs depășirea obiectului apelului. Și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., prin care se arată că hotărârea instanței de apel nu este motivată sau că motivarea este străină de elementele contencioase analizate, este nefondat. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Dispozițiile evocate au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar. Aspectele invocate de către recurenta-reclamantă în susținerea acestui motiv de recurs nu pot fi reținute. Instanța de apel a motiv în fapt și în drept soluția pronunțată cu privire la excepția dreptului material la acțiune, raportat la dispozițiile art. 5.2 lit. i), coroborat cu art. 8 lit. d) din contract. Indicarea eronată de către instanța de apel a art. 8 lit. g) nu poate duce la invalidarea concluziilor privitoare la intervenirea prescripției. Ni