ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1738/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială la data de 22 noiembrie 2010 sub nr. xx/3/2010, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 256.921,12 EURO, în echivalent RON la data plății efective, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare executate de reclamantă, în temeiul Contractului de antrepriză generală nr. 137/L din 16 februarie 2007 și neachitate de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea precizatoare și completatoare depusă la data de 4 decembrie 2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor datorate ca lucrări suplimentare estimate provizoriu la suma de 250.000 EURO în echivalent RON la data plății efective, decurgând din modificări de proiect, lucrări suplimentare solicitate de beneficiar în mod direct, prin intermediul proiectantului sau a consultantului de specialitate, precum și prin preluarea cu anticipație a obiectivului "Fabrica de Adezivi Câmpia Turzii", în temeiul Contractului de antrepriză generală nr. 137/L din 16 februarie 2007, neachitate de pârâtă; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 356.500 EURO, în echivalent RON la data plății efective, reprezentând garanție de bună-execuție, în cuantum de 5% din valoarea Contractului de antrepriză generală nr. 137/L din 16 februarie 2007, reținute din situațiile de lucrări aprobate și nerestituite; obligarea pârâtei la plata accesoriilor aferente pretențiilor de la capătul 1 și 2 de cerere, estimate provizoriu în vederea timbrării la suma de 60.000 EURO, suma totală finală a acestora urmând a fi determinată prin expertiză contabilă.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 6 februarie 2012, reclamanta în temeiul prevederilor art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. precizează că pretențiile solicitate la capătul 2 de cerere se referă și la învestirea instanței cu constatarea intervenției unei recepții la finalizarea lucrărilor, la împlinirea termenului de garanție contractual, respectiv la 3 ani de la data recepției la terminarea lucrărilor, 23 noiembrie 2010.

Prin încheierea de ședință din data de 28 mai 2012, tribunalul a respins excepția inadmisibilității (excepția prematurității).

Prin încheierea de ședință din data de 24 septembrie 2012, tribunalul a respins cererea de conexare a Dosarului nr. x/2010 la Dosarul nr. x/2009 și a pus în vedere reclamantei să precizeze care sunt lucrările suplimentare executate, ce anume reprezintă "accesoriile" despre care face vorbire în cererea precizatoare și perioada pentru care le solicită, să depună la dosar dovezi din care să rezulte că au fost remediate deficiențele din anexele 2 și 3 la procesul-verbal de recepție.

Prin precizările depuse la data de 19 noiembrie 2012, reclamanta arată care sunt lucrările suplimentare, accesoriile la aceste pretenții și perioada pentru care se solicită, precum și dovezi cu privire la remedierea deficiențelor din anexele 2 și 3 la procesul-verbal de recepție.

În ședința publică din data de 25 martie 2013, reclamanta a arătat că solicită penalități de întârziere, că precizarea inițială este cea cu care a fost învestită instanța, fiind incidente prevederile art. 68 alin. (3) C. proc. civ.. A menționat că va formula și în scris cererea precizatoare.

Prin încheierea de ședință din data de 1 aprilie 2013, tribunalul a respins excepția tardivității formulării capătului de cerere având ca obiect penalitățile contractuale, ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lucrărilor suplimentare și penalitățile aferente acestui capăt de cerere.

La termenul din 8 aprilie 2013, pârâta a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea garanției de bună-execuție și penalitățile solicitate de reclamantă.

Tribunalul a calificat excepția inadmisibilității ca apărare de fond, urmând a fi avută în vedere la soluționarea fondului cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 3591 din data de 29.04.2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 356.500 euro, reprezentând 50% din garanția de bună-execuție și a penalităților contractuale aferente, formulate de reclamantă, a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare și penalitățile aferente, ca prescrise și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 58.522,75 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și încheierilor de ședință din data de 6 februarie 2012, 28 mai 2012, 24 septembrie 2012 și 1 aprilie 2013 a declarat apel reclamanta. Reclamanta a arătat că renunță la judecarea apelului formulat împotriva încheierilor de ședință din 6 februarie 2012, 28 mai 2012 și 24 septembrie 2012.

Împotriva aceleiași sentințe și a încheierilor de ședință din data de 28 mai 2012, 01 aprilie 2013 și 08 aprilie 2013 a declarat apel pârâta.

Prin Decizia civilă nr. 2048 A din 6 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C. IPURL, împotriva Sentinței civile nr. 3591 din 29 aprilie 2013.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că:

A fost admisă în parte acțiunea precizată și completată formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SRL

A fost obligată pârâta la plata sumei de 356.500 euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând contravaloare garanție de bună-execuție.

S-a luat act că reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

Au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând contravaloare lucrări suplimentare, ca prescrise.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 19.631,23 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC B. SRL, împotriva aceleiași sentinței.

S-a luat act că apelanta-reclamantă a renunțat la judecarea apelului formulat împotriva încheierilor de ședință din 6 februarie 2012, 28 mai 2012 și 24 septembrie 2012.

A fost admis apelul formulat de pârâtă împotriva încheierilor de ședință din 1 aprilie 2013 și 8 aprilie 2013.

Au fost schimbate în parte încheierile atacate, în sensul că:

A fost admisă excepția tardivității formulării cererilor depuse la 25 martie 2013 și 8 aprilie 2013, având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale încheierilor atacate.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă împotriva încheierii din 01 aprilie 2013.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva încheierii din 28 mai 2012.

Au fost compensate cheltuielile de judecată și obligată apelanta-reclamantă la plata sumei de 50.002,8 RON cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității (prematurității), respinsă prin încheierea de ședință din data de 28 mai 2012 și respectiv prin încheierea din data de 8 aprilie 2013, în mod corect a reținut tribunalul faptul că excepția este relativă, iar pârâta nu a dovedit vătămarea pricinuită și faptul că aceasta nu poate fi înlăturată decât prin anularea convocării la conciliere.

Fată de răspunsul pârâtei la convocare, implicit aceasta a respins orice pretenție legată de penalitățile de întârziere.

Curtea a apreciat că cererile formulate de reclamantă la data de 25 martie 2013 și 08 aprilie 2013 au fost depuse tardiv, cu depășirea primei zile de înfățișare, respectiv 28 mai 2012. Aceste două cereri constituie cereri modificatoare ale cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată la termenul din 05 decembrie 2011.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată depusă la data de 22 noiembrie 2010, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare în cuantum de 256.921,12 EURO, în echivalent RON la data plății efective.

Prin cererea precizatoare și completatoare depusă la data de 5 decembrie 2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare (estimată provizoriu la 250.000 EURO) și a sumei de 356.500 EURO, reprezentând garanție de bună-execuție, în cuantum de 5% din valoarea Contractului de antrepriză generală nr. 137/L din 16 februarie 200, precum și la plata accesoriilor aferente pretențiilor de la capetele 1 și 2, estimate provizoriu la suma de 60.000 Euro. În cuprinsul cererii, reclamanta a arătat că solicită atât plata dobânzilor, cât și plata penalităților de întârziere asumate de pârâtă prin contract.

Pârâta a depus întâmpinare la data de 1 februarie 2012, prin care a solicitat respingerea acțiunii astfel cum a fost precizată și completată, ca inadmisibilă ori ca prescrisă, iar în subsidiar, ca nefondată.

La data de 6 februarie 2012 reclamanta a depus o nouă cerere precizatoare, prin care a solicitat constatarea intervenției unei recepții la finalizarea lucrărilor la împlinirea termenului de garanție, respectiv 3 ani de la recepția lucrărilor. Instanța a acordat termen la data de 2 aprilie 2012 pentru ca reclamanta să ia cunoștință de întâmpinare, iar pârâta să ia cunoștință de cererea precizatoare.

La data de 28 martie 2012, pârâta a depus întâmpinare la cererea precizatoare depusă de reclamantă la data de 6 februarie 2012.

La termenul din 2 aprilie 2012, instanța a comunicat reclamantei întâmpinarea și a dispus în sarcina reclamantei achitarea diferenței taxei judiciare de timbru în cuantum de 13.127 RON.

Prin încheierea de ședință din 28 mai 2012 tribunalul a respins, ca tardiv formulat, capătul de cerere având ca obiect constatarea intervenției unei recepții la finalizarea lucrărilor, în raport de dispozițiile art. 132 C. proc. civ.. Prin aceeași încheiere a fost respinsă excepția inadmisibilității (prematurității).

Prin încheierea de ședință din 24 septembrie 2012, instanța a dispus în sarcina reclamantei să precizeze care sunt lucrările suplimentare executate, ce anume reprezintă "accesoriile" despre care face vorbire în cererea precizatoare și perioada pentru care le solicită și să depună la dosar dovezi din care să rezulte că au fost remediate deficiențele din anexele 2 și 3 la procesul-verbal de recepție.

Prin cererea depusă la dosar la data de 19 noiembrie 2012, reclamanta a învederat că accesoriile reprezintă dobânda legală.

În ședința publică din data de 25 martie 2013, reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect dobânda legală și a depus cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților aferente lucrărilor suplimentare și garanției de bună-execuție.

La data de 8 aprilie 2013 reclamanta a depus, de asemenea, cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților aferente garanției de bună-execuție pentru altă perioadă (începând cu data de 23 noiembrie 2010).

Este lipsită de relevanță împrejurarea că prin cererea depusă la data de 8 aprilie 2013 reclamanta a modificat perioada de timp pentru care a solicitat obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere, esențială fiind depunerea acesteia cu depășirea primei zile de înfățișare, cu atât mai mult cu cât, prin cererea depusă la data de 19 noiembrie 2012 a înțeles să solicite doar dobânda legala.

Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare reclamantul își poate modifica sau completa cererea de chemare în judecată.

Prima zi de înfățișare este definită de art. 134 C. proc. civ., ca fiind aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Împrejurarea că prin încheierea de ședință din 24 septembrie 2012 instanța a dispus în sarcina reclamantei să precizeze ce anume reprezintă "accesoriile" despre care face vorbire în cererea precizatoare și perioada pentru care le solicită, nu poate conduce la concluzia că prima zi de înfățișare s-a prorogat ulterior datei de 28 mai 2012, relevant fiind faptul ca părțile puteau pune concluzii, nu faptul că nu au pus efectiv concluzii.

De asemenea, faptul că prin cererea depusă la data de 5 decembrie 2011 reclamanta nu a indicat în mod separat cuantumul dobânzii și al penalităților de întârziere nu conduce la concluzia că părțile nu puteau să pună concluzii asupra tuturor aspectelor din dosar la termenul de judecată din 28 mai 2012, întrucât astfel de accesorii pot fi acordate în mod generic prin hotărârea instanței. Mai mult, ulterior primei zile de înfățișare, respectiv, prin cererea precizatoare depusă la data de 19 noiembrie 2012, reclamanta a arătat că accesoriile reprezintă doar dobândă legală.

Așadar, ambele condiții (legala citare a părților și posibilitatea acestora de a pune concluzii, în sensul că au fost în măsură să își exprime poziția cu privire la orice aspect din dosar) au fost îndeplinite la termenul de judecată din 28 mai 2012.

Cu privire la capătul de cerere privind garanția de bună-execuție, curtea a reținut puterea de lucru judecat rezultată din Decizia nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. x/2009, irevocabilă prin Decizia nr. 1253 din 29 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere considerentele Deciziei nr. 1564 din 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și față de lipsa dovedirii pagubelor survenite în perioada de garanție, Curtea a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 9 lit. l) din contract, apelanta-pârâtă are obligația de a restitui garanția de bună-execuție în cuantum de 356.500 euro (în echivalent RON la data plății).

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, Curtea a apreciat că, în mod corect, atât prin încheierea de ședință din 01 aprilie 2013, cât și prin sentință, prima instanță a apreciat că este prescris dreptul material la acțiune al reclamantei.

Din cuprinsul art. 8 lit. g) din contract rezultă că lucrărilor suplimentare nu li se aplică dispozițiile referitoare la exigibilitatea obligației de plată a prețului, atât timp cât nu au fost executate în baza unui act adițional. Scadența obligației de plată a lucrărilor suplimentare este la data executării, astfel încât, față de data înregistrării cererii de chemare în judecată, rezultă că a fost depășit termenul de prescripție de 3 ani.

Nu poate fi primită apărarea reclamantei conform căreia instanța de fond a confundat negotium juris cu instrumentum probationes și faptul că ar fi asimilat, în mod greșit, lipsa înscrisului cu lipsa acordului de voință, din ansamblul dispozițiilor contractuale coroborate cu probele administrate rezultând fără echivoc necesitatea încheierii actului adițional în scris pentru dovedirea acordului de voință.

Pe de altă parte, întrucât prin Sentința civilă nr. 19001 din 10 decembrie 2012 s-a reținut că lucrarea a fost recepționată la data de 23 noiembrie 2007, rezultă că nu mai erau lucrări suplimentare de efectuat.

Cu privire la apelul pârâtei formulat împotriva sentinței, Curtea a apreciat că, în mod corect, a reținut instanța de fond faptul că pârâta este îndreptățită să primească numai cheltuielile de judecată care au fost necesare procesului și care au un cuantum rezonabil.

Pe de altă parte, dată fiind soluția dispusă prin prezenta decizie, prin care s-a dispus admiterea în parte a acțiunii reclamantei-pârâte, cu atât mai mult, se impune acordarea în parte a onorariului de avocat către pârâta, raportat la pretențiile admise, în conformitate cu prevederile art. 274 din vechiul C. proc. civ. și jurisprudența CEDO.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. SRL prin administrator special D. și prin administrator judiciar C. IPURL, în esență, pentru următoarele motive:

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele argumente:

1.1. Depășirea obiectului apelului. Pronunțarea asupra unui apel neformulat, ca urmare a ignorării abrogării alin. (3) al art. 282 din vechiul C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005 și încălcarea art. 287 din același cod cu privire la obiectul apelului și a principiului "tantum devolutum quantum appelatum".

Instanța a reținut în mod greșit că B. ar fi formulat apel și împotriva încheierilor de ședință din data de 28 mai 2012, 1 aprilie 2013 și 8 aprilie 2013, această situație fiind contrazisă de conținutul cererii de apel formulate de pârâtă, care vizează numai sentința tribunalului.

Potrivit legii, obiectul căii de atac îl constituie hotărârea atacată.

Art. 255 din vechiul C. proc. civ. clasifică hotărârile în: sentințe și decizii (alin. (1) și încheieri (alin. (2).

Această clasificare s-a reflectat și în forma veche art. 282, care avea trei alineate. Alineatul 3 prevedea că apelul formulat împotriva sentinței se socotește formulat și contra încheierilor.

Pct. 39 din Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea C. proc. civ. a abrogat alin. (3) al art. 282.

Prin abrogarea sa, apelul formulat împotriva sentinței nu se socotește formulat și contra încheierilor.

Conform art. 287 alin. (1) pct. 2 și art. 296 din vechiul C. proc. civ., obiectul apelului îl constituie hotărârea atacată, ca urmare singurele motive de apel care pot fi cercetate sunt cele care au la bază o cerere de apel, cercetarea oricăror alte motive depășind cadrul stabilit prin apelul formulat de către apelantă.

Conform art. 295 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., "Instanța de apel va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță".

Instanța de apel a reținut, contrar realității că B. a formulat cerere de apel împotriva încheierilor atacate, a soluționat acest apel cu care nu fusese învestită, respingând pretențiile reclamantei cu privire la o importantă sumă de bani, respectiv 356.500 euro, penalități aplicate la garanțiile de bună-execuție.

1.2. Nemotivarea. Motivare străină de elementele contencioase analizate, în ceea ce privește respingerea apelului reclamantei asupra problemei plății lucrărilor suplimentare.

Analiza instanței de apel a pornit de la cuprinsul art. 8 lit. g) din contract, care statuează că: "pentru unele lucrări de specialitate care nu sunt cuprinse în Prețul Contractului (branșamente la utilități, etc.) contractarea executării se va face direct de către BENEFICIAR, sau prin intermediul ANTREPRENORULUI, situație în care se va întocmi un act adițional".

Acest articol statuează asupra unor lucrări care în mod evident nu pot fi realizate de către antreprenor, ci numai de către o firmă de specialitate. Beneficiarul putea contracta aceste lucrări în mod direct, fapt care s-a și întâmplat, toate branșamentele fiind realizate prin contractare directă între B. și societățile abilitate.

Acesta este motivul pentru care aceste lucrări nu au fost incluse în prețul contractului, dar nici nu au fost solicitate spre decontare, drept pentru care nu era necesară nici încheierea unui act adițional și nu fac obiectul acestui proces.

În realitate, dispozițiile cuprinse în contractul de antrepriză generală care reglementează asupra lucrărilor suplimentare solicitate la plată de către A. sunt: art. 1.1, art. 5.2 lit. i), art. 8 lit. d).

Părțile au statuat în mod explicit că "lucrările ce apar în plus față de Documentație și față de tema de execuție sunt considerate în mod automat "Lucrări suplimentare".

Spre deosebire de "lucrările suplimentare", lucrările la care se face referire în art. 8 lit. g) au fost cuprinse atât în documentație, cât și în tema de execuție, dar nu au fost cuprinse în prețul contractului, ele nefăcând parte din prestația ce urma a fi realizată de A. și nefiind niciodată solicitate în acest proces.

Antreprenorul avea obligația de a executa lucrările modificatoare cerute de către beneficiar, valoarea acestora urmând a fi stabilită printr-un act adițional.

Prin apelul formulat, reclamanta a arătat că în mod greșit a considerat prima instanță că acest act adițional ar fi trebuit încheiat sub forma unui act scris. Lipsa formei scrise nu echivalează cu absența actului adițional, de esența acestei analize trebuind să fie stabilirea sau nu a acordului de voință.

Instanța de apel a considerat însă că forma scrisă a actului adițional este obligatorie.

Plasarea unui act comercial, supus regimului de probațiune mai larg al art. 46 Codul comercial, care permitea între comercianți și dovedirea cu martori a acordurilor lor de voință obliga instanța de apel de a motiva explicit de ce anume interpretează că părțile au agreat forma scrisă a actului adițional ca și cerință "ad probationem".

1.3. Motivarea nu are legătură cu cauza, aceasta plasându-se în afara dezbaterii contradictorii a părților, astfel cum acestea au fost fixate de părți prin susținerile prezentate.

Lista lucrărilor suplimentare a fost trimisă către B. prin mail la data de 6 februarie 2008.

B. a agreat că aceste lucrări au existat, contestând însă natura acestora: a arătat că acestea nu sunt lucrări suplimentare, ci au simplu caracter de remediere.

În pofida inexistenței unui act adițional în formă scrisă, pârâta a achitat lucrări suplimentare.

1.4. Încălcarea tuturor dispozițiilor legale, normelor internaționale de comerț, legilor contabilității și tuturor legilor privind relațiile comerciale între persoane juridice privind constatarea livrării de materiale, materii prime, produse finite, prestații, servicii de orice fel.

Atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut că "data executării lucrărilor" se identifică pentru lucrările de construcție cu "data recepției la terminarea lucrărilor".

Chiar și în ipoteza în care lucrările suplimentare nu puteau fi considerate ca parte integrantă în contract, "data executării lucrărilor suplimentare" este data de 23 noiembrie 2007, iar acest fapt a fost consfințit și de expertiza tehnică realizată atât în cauza de față și confirmată irevocabil prin toate expertizele formulate în cadrul Dosarului x/2009 (care are autoritate de lucru judecat în prezentul dosar).

Acțiunea a fost introdusă la data de 22 noiembrie 2010, anterior împlinirii termenului de prescripție.

1.5. Încălcarea dispozițiilor privind prima zi de înfățișare.

Instanța de apel a considerat că prima zi de înfățișare a fost la termenul din 28 mai 2012 și că pretențiile reprezentând penalități nu mai puteau fi solicitate după această dată, fiind eronată concluzia deciziei recurate, conform căreia la data de 24 septembrie 2012, când tribunalul a solicitat precizarea petitului prima zi de înfățișare trecuse.

Prima zi de înfățișare este aceea la care părțile, legal citate, pot pune concluzii, conform art. 134 din C. proc. civ.

Posibilitatea de a pune concluzii este o împrejurare obiectivă, care nu este condiționată de facultatea sau facilitatea acordată pârâților, în general de criterii de natură subiectivă, ce țin de voința acestora.

Acest criteriu obiectiv este acela care rezultă din diferite exigențe, cum ar fi imperativul învestirii instanței cu un petit inteligibil, care decurge din dispozițiile exprese ale art. 132 din C. proc. civ.

Sesizând caracterul neclar al petitului, instanța are dreptul (și obligația) de a cere clarificări reclamantului, clarificări care conduc la precizarea obiectului și întinderii dezbaterilor contradictorii care alcătuiesc substanța judecății.

Fără aceste clarificări, judecata nu se poate desfășura, fiind incorect argumentul deciziei din apel, conform căruia, la termenul la care instanța a cerut clarificări sub aspectul petitului dedus judecății, prima zi de înfățișare ar fi trecut deja demult, pentru că aceasta ar conduce la concluzia că:

- instanța putea da cuvântul pentru dezbaterea probelor (art. 167);

- instanța putea acorda pârâților cuvântul pe fond și putea eventual declara dezbaterile închise (art. 150 și art. 146);

- instanța putea delibera și pronunța hotărârea (art. 256 - 258).

Or, la termenele la care instanța a cerut clarificări ale cererii introductive nici măcar probele nu puteau fi dezbătute, pentru că doar pe baza unui petit clar probele pot fi considerate, în sensul art. 167 alin. (1) din C. proc. civ., pertinente.

La niciunul din termenele la care instanța a cerut precizări ale petitului pentru a fi lămurită, nicio concluzie nu se putea pune, nici asupra probelor (conform art. 167 alin. (2) din C. proc. civ.), nici asupra fondului.

1.6. Omisiunea conținutului petitului din cererea introductivă, instanța ignorând că reclamanta a solicitat penalități și anterior datei de 28 mai 2012.

Art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. stabilește cazurile când cererea introductivă nu se socotește modificată.

Pct. 2 stabilește că, dacă obiectul inițial este păstrat, câtimea sa se poate mări/scădea, fără ca aceasta sa însemne modificarea cererii.

Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea B. la plata sumei reprezentând contravaloare lucrări suplimentare (cerere respinsă ca prescrisă, prin încheierea din 1 aprilie 2013).

Prin cererea completatoare și precizatoare - 4 decembrie 2011, reclamanta a solicitat obligarea B. la plata lucrărilor suplimentare, la restituirea garanțiilor de bună-execuție și la plata accesoriilor, indicate ca fiind dobânzi și penalități.

1.7. Încălcarea normelor privind sancțiunea aplicabilă în cazul unei cereri completatoare tardive.

Art. 135 C. proc. civ. stabilește că sancțiunea unei cereri tardive prin care se introduce un nou pârât în cauză este judecarea ei separată.

Chiar dacă această ipoteză de lărgire a cadrului procesual se referă expres doar la introducerea unui nou pârât, rațiunea reglementării este aceeași în orice alt caz de completare/modificare a cadrului procesual.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.:

Decizia recurată a încălcat prevederile art. 969 privind forța obligatorie a contractelor și dispozițiile privind curgerea termenului de prescripție la obligațiile afectate de un termen. De asemenea, a încălcat metodele de interpretare a contractului (art. 977 și art. 982 C. civ. 1864).

Instanța, în mod greșit a situat lucrările suplimentare în afara raportului juridic dintre părți.

Ca în cazul oricărei antreprize, părțile au avut în vedere necesitatea apariției unor lucrări suplimentare și au inserat criterii de stabilire a acestora (art. 8 lit. d).

Este în acord cu metodele de interpretare a contractului (art. 977 și art. 982 C. civ. 1864) faptul că părțile au convenit că modalitatea de plată a acestor lucrări era conform procedurii inserate de părți la art. 9, adaptat specificului de urgență al acestui tip de lucrări.

Astfel, prin dispoziția art. 9 punctele i), j) și m), părțile au instituit o procedură de regularizare a valorii de achitat a contractului, stabilind următoarele reguli:

- decontarea lucrării în întregime și condiționarea plății prin emiterea unei facturi finale; din valoarea acestei facturi finale se scad plățile efectuate în cursul contractului în baza facturilor parțiale anterioare (lit. i) a art. 9);

- stabilirea unui termen de 30 de zile pentru prezentarea facturii finale.

Din modul de derulare a raportului dintre părți rezultă că lucrările suplimentare:

- nu au fost supuse de părți unei recepții distincte, ci au fost recepționate la data de 23.11 2007, prin procesul-verbal la terminarea lucrărilor;

- nu au fost facturate distinct (cu excepția facturii indicate mai sus, ci în procedura de decontare în factura finală).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 din vechiul C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de pârâta SC B. SRL fostă SC B. SRL sunt, în esență, următoarele:

Prin cererea precizatoare și completatoare depusă de intimata-reclamantă A. la termenul de judecată din data de 5 decembrie 2011, aceasta a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 356.500 Euro, reprezentând garanție de bună-execuție, în conformitate cu prevederile art. 9 lit. l) din contractul de antrepriză generală nr. 137 încheiat de părți în data de 16 februarie 2007 ("contractul de antrepriză").

Printre înscrisurile atașate cererii precizatoare, intimata-reclamantă a depus facturile nr. 477 și 478 din data de 19 decembrie 2007, fiecare în cuantum de 1.187.564,11 RON (fiecare reprezentând 50% din garanția de bună-execuție), prima fiind achitată în data de 15 ianuarie 2008, iar a doua făcând obiectul prezentului dosar (Anexa 1).

Potrivit prevederilor art. 9 lit. l) din contractul de antrepriză, "din valoarea fiecărei facturi (inclusiv avans) se vor reține 10% ca garanție de bună-execuție a Lucrărilor, până la verificarea și aprobarea facturii finale".

Potrivit acelorași dispoziții contractuale, părțile au prevăzut următoarele: "restul de 5% din valoarea lucrărilor, respectiv 50% din garanția de bună execuție se va reține ca o garanție pentru o perioadă de 3 ani, pentru acoperirea tuturor neconformităților și pentru eventualele despăgubiri".

În plus, dispozițiile art. 9 lit. e) teza finală din contractul de antrepriză prevăd faptul că facturile vor fi emise în RON.

Potrivit prevederilor art. 969 C. civ. "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

Prin urmare, potrivit acestor prevederi, părțile au convenit ca garanția de bună-execuție de 10% să fie reținută din valoarea lucrărilor efectuate, motiv pentru care se observă faptul că din facturile reprezentând lucrări realizate s-a reținut 10% din valoarea acestora cu titlu de garanție de bună-execuție, respectiv suma de 2.375.128,22 RON (Anexa 2).

În acest sens, conform înțelegerii părților, pârâta a achitat în data de 15 ianuarie 2008 prima factură emisă de A., având ca obiect restituirea garanției de bună-execuție în cuantum de 50 % din sumele reținute în acest sens, prin urmare a rămas neachitată doar factura nr. 478, reprezentând restul garanției de bună-execuție în cuantum de 1.187.564,11 RON, ce devenea scadentă după împlinirea unui termen de 36 de luni de la data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, dacă erau îndeplinite condițiile contractuale (Anexa 3).

În aceste condiții, instanța nu poate interveni peste voința reală a părților exprimată în contractul de antrepriză și confirmată și prin uzanța acestora, să dea o nouă interpretare acesteia și să oblige pârâta la restituirea unei sume mai mari decât cea reținută efectiv și restituită în parte.

Astfel, însuși scopul constituirii garanției de bună-execuție a fost indisponibilizarea unei sume pentru remedierea unor eventuale prejudicii la nivelul contractului de antrepriză din punct de vedere al neîndeplinirii cantitative și calitative a execuției lucrărilor, prin urmare în măsura în care aceasta nu a fost folosită în scopul pentru care a fost constituită, se impune a fi restituită în același cuantum în care a fost și reținută.

În plus, chiar și din interpretarea gramaticală a prevederilor contractuale, părțile au prevăzut în art. 9 lit. l) că "Beneficiarul va elibera la cererea Antreprenorului 50% din garanția de bună execuție (...)", ceea ce confirmă înțelegerea părților de a indisponibiliza o anumită sumă ce va fi eliberată/restituită/deblocată la momentul îndeplinirii condițiilor contractuale.

Folosirea acestor termeni este conformă prevederilor contabile, în condițiile în care sumele indisponibilizate apar în contabilitatea ambelor societăți, acestea urmând a fi șterse în momentul eliberării, respectiv încasării sumelor. Garanțiile de bună-execuție se încadrează în categoria imobilizărilor financiare și reprezintă sume reținute de către recurentă din contravaloarea lucrărilor prestate de către A.

Potrivit înțelegerii părților, recurenta a eliberat 50% din sumele reținute prin achitarea facturii nr. 477 din 19 decembrie 2007 în cuantum de 1.187.564,11 RON, rămânând de achitat factura nr. 478 din 19 decembrie 2007 în cuantum de 1.187.564,11 RON, neputând să fie obligată să restituie alte sume decât cele reținute efectiv, înregistrate în contabilitatea ambelor societăți, precum și solicitate chiar de către A. prin emiterea facturilor.

Potrivit art. 261 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., "hotărârile trebuie să cuprindă motivele de drept și de fapt care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", iar potrivit art. 304 pct. 7 din același cod, "se poate cere modificarea sau casarea hotărârii când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din analiza considerentelor deciziei recurate se poate observa faptul că instanța a înțeles să rețină puterea de lucru judecat raportat la Decizia nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2009 de Curtea de Apel București, fără să pună în discuția părților excepția puterii de lucru judecat la termenul de judecată la care a fost depusă și motivarea acestei decizii.

Mai mult, din considerentele acestei decizii, preluate ca atare în decizia recurată (pag. 14 - 16) se poate observa că în Dosarul nr. x/2009 instanța nu s-a pronunțat asupra obligativității restituirii garanției de bună-execuție sau asupra cuantumului acestei garanții, instanța respectivă nefiind învestită cu o astfel de cerere.

După reținerea puterii de lucru judecat, Curtea de Apel București a obligat pârâta la restituirea garanției de bună-execuție în cuantum de 356.500 Euro, raportat la cursul Euro la data plății, fără a preciza cum a ajuns la acest cuantum și mai ales de ce a dispus restituirea garanției de bună-execuție la cursul Euro la data plății, deși reținerile au fost realizate în RON.

Instanța de apel a încălcat înțelegerea părților și a dispus obligarea la achitarea unei garanții în cuantum de 356.500 Euro, în echivalent în RON la data plății, fără a preciza însă care este temeiul în baza căruia a dispus achitarea acesteia în echivalent la data plătii, a înlăturat probatoriul administrat chiar de intimata - reclamantă, precum și argumentele recurentei, în condițiile în care:

- prevederile contractului de antrepriză nu prevăd obligativitatea restituirii garanției de bună-execuție în Euro sau restituirea sumelor raportat la cursul Euro de la data plății sau la orice alt curs valutar;

- conform prevederilor contractuale și înscrierilor contabile, A. a emis facturile nr. 477 și nr. 478 din data de 19 decembrie 2007, fiecare în cuantum de 1.187.564,11 RON, prin care a solicitat restituirea sumelor reținute efectiv de pârâtă;

- pârâta, conform prevederilor contractuale, a achitat factura nr. 477 din 19 decembrie 2007 emisă de A. ce reprezintă 50% din garanția de bună-execuție reținută, rămânând de achitat factura nr. 478 din 19 decembrie 2007 în cuantum de 1.187.564,11 RON;

- pârâta a contestat în mod repetat modul de calcul al garanției de bună execuție solicitată de intimata - reclamantă

Raportat la aceste considerente, decizia recurată nu este motivată în fapt și în drept în ceea ce privește obligarea pârâtei la achitarea garanției de bună-execuție la cursul Euro de la data plătii și nu face trimitere la probele pe care și-a întemeiat o astfel de soluție, încălcând exigențele impuse art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit prevederilor alin. (5) al art. 129 C. proc. civ., "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Decizia recurată nu a avut la bază analiza prevederilor contractuale confirmate prin relațiile desfășurate de părți, facturile emise de A. cu privire la garanția de bună-execuție sau notificarea trimisă de aceasta în anul 2011 prin care solicita cea de-a doua tranșă a garanției (într-un cuantum nedetaliat de 328.946,90 Euro).

Astfel, în vederea stabilirii situației de fapt se impune a se observa faptul că intimata - reclamantă a confirmat, prin emiterea celor două facturi care sunt sumele înscrise în contabilitatea acesteia ce se impun a fi restituite, o parte la data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor (23 noiembrie 2007), respectiv cealaltă parte la împlinirea termenului de 36 de luni de la terminarea lucrărilor (23 noiembrie 2010).

În aceste condiții, în virtutea rolului activ ce trebuie exercitat de către judecător, acesta trebuia să analizeze în mod temeinic probatoriul administrat, iar în măsura în care existau nelămuriri trebuia să pună aceste aspecte în discuția părților, or în acest caz instanța a încălcat în aceste prevederi, pronunțând o hotărâre nemotivată în fapt și în drept și neîntemeiată pe probatoriul administrat în cauză.

Prin motivele suplimentare de recurs depuse, recurenta-pârâtă SC B. SRL fostă SC B. SRL a invocat faptul că decizia recurată nu este motivată în fapt și în drept sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârile trebuie să cuprindă motivele de drept și de fapt care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", iar potrivit art. 304 alin. (7) din același cod, "se poate cere modificarea sau casarea hotărârii când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din analiza considerentelor deciziei recurate se poate observa faptul că instanța a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, și obligarea suplimentară a apelantei-pârâte la plata sumei de 50.002,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă, fără a preciza modul în care a ajuns la acest cuantum.

Din considerentele deciziei se poate observa că instanța de apel a decis să diminueze onorariul solicitat de recurenta-pârâtă, fără să precizeze modul în care a decis să acorde pentru B. cheltuieli de judecată în cuantum de numai 50.002.8 RON, deși la dosarul cauzei s-au depus dovezi cu privire la un cuantum mai mare al cheltuielilor de judecată generate în prezentul litigiu, proporțional cu natura și durata acestuia.

Or, raportat la durata și complexitatea litigiului, doar faza de atac a apelului a durat mai mult de 3 ani de zile, perioadă în care au fost numeroase termene de judecată la care s-a asigurat reprezentarea intereselor recurentei-pârâte, au fost studiate numeroase înscrisuri și au fost redactate apărări, au fost administrate două rapoarte de expertiză la care s-au formulat obiecțiuni având în vedere netemeinicia concluziilor și care au necesitat o atenție deosebită având în vedere că specificul acestor lucrări, cuantumul cheltuielilor de judecată este nejustificat.

Având în vedere efortul depus de-a lungul procesului, diminuarea onorariului este nejustificată, cu atât mai mult cu cât apelanta-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată, prin urmare, este absolut necesară modificarea deciziei în sensul motivării acesteia în fapt și în drept sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv prezentarea mecanismului prin care a fost determinat cuantumul acestor cheltuieli astfel cum au fost acordate de către instanță.

Instanța de apel trebuia să precizeze în mod clar ce cheltuieli au fost compensate, cuantumul cheltuielilor de judecată anterior compensării, precum și modul în care instanța a dispus diminuarea cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât apelanta-reclamantă nu a prezentat prin apel argumente cu privire la cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, cuantumul sau o eventuală netemeinicie a acestora.

Un alt argument vizează faptul că decizia a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 274 din C. proc. civ.

Potrivit acestor prevederi legale, "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

În plus, potrivit art. 276 din același cod, "Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".

La termenul de judecată din data 29 martie 2016, A. a precizat în mod expres ca solicită obligarea B. la plata sumei 1.165.933,73 RON, contravaloare lucrări suplimentare și 6.670.992,4 RON penalități de întârziere, precum și 1.617.832,65 RON garanție de bună-execuție și 6.024.808,79 RON penalități aferente garanției de bună-execuție, cuantumul total al pretențiilor reclamantei în prezentul litigiu fiind de 15.479.567,57 RON.

Din dispozitivul deciziei, se observă că pretențiile apelantei-reclamantei au fost respinse în proporție de 90%, în condițiile în care din cuantumul total al pretențiilor de 15.479.567,57 RON, a fost admis doar un capăt de cerere al acesteia, instanța a acordat suma de 356.500 Euro, evaluată de apelanta-reclamantă la suma de 1.617.832,65 RON, prin urmare cheltuielile de judecată trebuia acordate proporțional cu pretențiile A. care au fost respinse (raportat la soluțiile pronunțate de instanța de apel).

În aceste condiții, având în vedere complexitatea cauzei, volumul înscrisurilor analizate, probatoriul administrat ce a presupus necesitatea angajării unor experți parte, dar și atenție sporită din partea apărătorilor convenționali având în vedere lucrările de specialitate depuse la dosar, precum și numeroasele apărări formulate atât prin reprezentarea în fața instanței, cât și în scris, onorariul avocațial solicitat se impunea a fi acordat într-un cuantum mult mai mare.

Recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la achitarea unor eventuale onorarii ale experților desemnați în cauză în condițiile în care apelantei-reclamante i-au fost respinse pretențiile care au impus administrarea acestui probatoriu, prin urmare inclusiv aceste cheltuieli cad în sarcina părții ale cărei pretenții i-au fost respinse, respectiv A. (cuantumul garanției de bună-execuție nefăcând obiectul rapoartelor de expertiză).

În ceea ce privește compensarea cheltuielilor de judecată ale părților, trebuie avut în vedere că în prezenta cauză apelanta-reclamantă nu a solicitat și cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, prin urmare compensarea se poate realiza doar între onorariul solicitat de apelanta-pârâtă în apel și taxa de timbru achitată de A. în fond.

Soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., nefiind avute în vedere la pronunțarea deciziei totalitatea apărărilor depuse de pârâtă de-a lungul a șase ani în care s-a soluționat litigiul, în special al celor trei ani în care s-a soluționat calea de atac a apelului.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă SC B. SRL fostă SC B. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă

În ședința publică din 27 septembrie 2017, recurenta-reclamantă a depus motiv de recurs de ordine publică, arătând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, invocând, de asemenea, și autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârile pronunțate de instanța de fond.

În decizia recurată s-a reținut în mod greșit că pârâta ar fi formulat apel și împotriva încheierilor de ședință din data de 1 aprilie 2013 și 8 aprilie 2013.

În realitatea, aceste încheieri nu au fost atacate cu apel, devenind definitive și irevocabile, raportat la dispozițiile art. 377 alin. (1) pct. 2 prima teză și respectiv art. 377 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., dobândind autoritate de lucru judecat.

Acest caracter a fost subliniat prin accentuarea caracterului autonom al încheierilor, ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Pct. 39 al acestei legi a abrogat alin. (3) al art. 282 din C. proc. civ., care asimila apelul promovat împotriva sentinței cu apelul împotriva încheierilor.

Prin efectul negativ al autorității de lucru judecat, judecata acelorași chestiuni, soluționate prin încheieri și pronunțarea unei soluții contrare celor pronunțate prin încheierile neatacate nu mai este posibilă.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea motivului de recurs de ordine publică, arătând că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 1201 C. civ. pentru a putea fi reținută autoritatea de lucru judecat.

Recurenta-reclamantă a depus la data de 21 noiembrie 2017 note de ședință cu privire la nelegalitatea soluției instanței de apel vizând împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special D. și prin administrator judiciar C. IPURL:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., prin care recurenta a invocat că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) din același cod, urmează să fie înlăturat.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele argumente: depășirea obiectului apelului, pronunțarea asupra unui apel neformulat, ca urmare a ignorării abrogării alin. (3) al art. 282 din vechiul C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005 și încălcarea art. 287 din același cod cu privire la obiectul apelului și a principiului "tantum devolutum quantum appelatum".

A argumentat în acest sens recurenta-reclamantă că instanța de apel a reținut în mod greșit că B. ar fi formulat apel și împotriva încheierilor de ședință din data de 28 mai 2012, 1 aprilie 2013 și 8 aprilie 2013, această situație fiind contrazisă de conținutul cererii de apel formulate de pârâtă, care vizează numai sentința tribunalului.

Prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune a se arăta că termenul procedural este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit, ori după caz, este oprit să se facă un anumit act de procedură.

În funcție de caracterul lor, termenele pot fi imperative (peremptorii) ori prohibitive (dilatorii), termenul înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un anumit act de procedură - de exemplu termenul pentru declararea apelului - fiind un termen imperativ.

Raportat la dispozițiile art. 103 alin. (1) din C. proc. civ., "Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei".

Pentru a interveni decăderea, aceasta trebuie invocată și apoi pronunțată de către instanță, decăderea neoperând de drept. Dacă decăderea nu a fost pronunțată de instanță, actul de procedură făcut după împlinirea termenului legal peremptoriu rămâne valabil, iar dacă toate căile care permiteau să se constate și pronunțe decăderea nu mai pot fi folosite, sancțiunea rămâne definitiv inoperantă.

Înalta Curte constată că, deși prin declarația de apel pârâta a arătat că înțelege să atace sentința civilă nr. 3591 din 29 aprilie 2013, iar prin motivarea apelului depusă la termenul din data de 3 decembrie 2013, a arătat că înțelege să atace și încheierile interlocutorii din data de 28 mai 2012, 1 aprilie 2013 și 8 aprilie 2013, așa cum reiese și din încheierea de ședință de la acea dată, abia prin concluziile scrise depuse la data de 11 noiembrie 2016 apelanta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special D. a invocat că această neregularitate.

Mai mult decât atât, așa cum reiese din încheierea din 8 noiembrie 2016, la interpelarea instanței, apelanta-reclamantă a arătat în mod expres că nu se opune la discutarea apelului formulat de apelanta-pârâtă SC B. SRL cu privire la încheieri.

Raportat la aspectele mai sus arătate, reiese că recurenta-reclamantă SC A. SRL nu poate invoca în recurs depășirea obiectului apelului.

Și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., prin care se arată că hotărârea instanței de apel nu este motivată sau că motivarea este străină de elementele contencioase analizate, este nefondat.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Dispozițiile evocate au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Aspectele invocate de către recurenta-reclamantă în susținerea acestui motiv de recurs nu pot fi reținute. Instanța de apel a motiv în fapt și în drept soluția pronunțată cu privire la excepția dreptului material la acțiune, raportat la dispozițiile art. 5.2 lit. i), coroborat cu art. 8 lit. d) din contract. Indicarea eronată de către instanța de apel a art. 8 lit. g) nu poate duce la invalidarea concluziilor privitoare la intervenirea prescripției.

Ni