ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4427/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4427/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a VI-a comercială, reclamanta SC S.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta

SC A.P. SRL, solicitând instanței să dispună:

-rezilierea contractului de

antrepriză generală din 31 mai 2007 potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 6 și 9

pct. 1 din contract;

-obligarea societății pârâte la

plata sumei de 185.900

RON

cu titlu de daune interese conform art.

9 pct. 1 din contract;

-obligarea societății pârâte la

plata sumei de 15.772,27

RON

reprezentând penalități de întârziere

calculate conform dispozițiilor art. 3 pct. 4 din contract;

-obligarea societății pârâte la

plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC A.P. SRL a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat instanței să fie autorizată să aducă la

îndeplinire, pe cheltuiala reclamantei pârâte SC S.C. SRL operațiunea de

vopsire a structurii metalice aferente halei de producție situată în București,

sector 3, operațiune pe care reclamanta avea obligația de a o executa în

temeiul contractului de antrepriză din 31 mai 2007; Să fie obligată reclamanta

la plata sumei de 405.000

RON

cu titlu de

daune interese pentru întârzierea în îndeplinirea obligației de finalizare a

lucrărilor de construcție la care s-a angajat, daune stabilite anticipat prin

clauza penală prevăzută la art. 6 pct. 9 din același contract de antrepriză.

Prin sentința nr. 3251/2009 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă ca

neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta SC S.C. SRL a fost

admisă cererea reconvențională formulată de pârâta SC A.P. SRL, aceasta fiind

autorizată să aducă la îndeplinire pe cheltuiala reclamantei pârâte SC S.C. SRL,

operațiunea de vopsire a structurii metalice aferente halei de producție din

București, sector 3.

Reclamanta pârâtă SC S.C. SRL a fost

obligată să plătească pârâtei reclamante SC A.P. SRL suma de 405.000

RON

daune interese pentru întârzierea obligației de

finalizare a lucrărilor de construcție conform contractului din 2007.

Împotriva sentinței nr. 3251/2009 a

Tribunalului București, a formulat apel reclamanta pârâtă SC S.C. SRL, apel ce

a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 216/2010 pronunțată de

Curtea de Apel București.

În motivarea deciziei, Curtea de Apel

a reținut că părțile litigante au încheiat contractul de antrepriză generală –

execuție din 31 mai 2007, prin care apelanta în calitate de antreprenor general

s-a obligat să realizeze lucrări de construcții montaj pentru investiția

aparținând intimatei, situată în sector 3.

Termenul de execuție și respectiv recepție

a fost stabilit la 12 septembrie 2007, termen modificat prin actul adițional la

data de 12 noiembrie 2007.

Antreprenorul general s-a obligat să

execute o serie de lucrări suplimentare enumerate în actul adițional

considerate ca „bonus la contract”.

La art. 13 din actul adițional, s-a

prevăzut că investorul „nu mai are niciun fel de pretenție prezentă, trecută,

viitoare, de orice natură izvorâtă din contractul de execuție din 2007”.

Clauza respectivă a fost

interpretată de instanță ca având semnificația renunțării de către investitor la

orice fel de pretenții față de antreprenorul general, în raport de prejudiciul

suferit prin nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor contractate și

decalarea acestuia, la un termen ulterior, antreprenorul obligându-se, în

compensație, la efectuarea unor lucrări suplimentare față de cele stabilite

inițial, fără a mai pretinde și plata acestora.

Din extrasul de carte funciară din 2007,

pe terenul aferent investiției, situat în sector 3 se află o hală industrială

compusă din parter și câteva construcții, iar autorizația de construție din 18

octombrie 2007 face referire la proiectul întocmit de SC S.C. SRL, care viza

lucrări de amenajare a halei industriale în sensul extinderii și supraînălțării

pe de o parte a construcției preexistente, plus efectuarea de compartimentări,

precum și finisaje.

Existența autorizației de

construcție reprezintă o obligație care trebuia îndeploinită în prealabil, doar

după obținerea acesteia putând fi demarate lucrările de către antreprenor dar

apelanta, a executat cea mai mare parte a lucrărilor înainte de obținerea

autorizației, astfel că nu mai poate invoca aspecte legate de inexistența

autorizației date.

Potrivit art. 3 pct. 1 din contract,

prețul estimat al contractului trebuia achitat de intimată pe parcursul

executării lucrărilor, iar ultima tranșă de preț a corespuns lucrărilor de

montaj, a structurii metalice pentru hala de producție în valoare de 150.025,10

RON

.

Lucrările erau detaliate la pct. 12,13

din „devizul ofertă” inclusiv tipurile și cantitățile de lucrări privind

achiziționarea structurii metalice, montarea acesteia, grunduirea și vopsirea,

ultimele două operațiuni nefiind efectuate de către apelantă, motiv pentru care

lucrările respective au și fost incluse în cererea reconvențională.

Plata lucrărilor se putea efectua

condiționat de întocmirea procesului verbal de recepție, documente care nu au

fost întocmite în cauză cu consecința neexigibilității sumei pretinse.

În consecință, în mod corect prima

instanță a reținut culpa contractuală în sarcina reclamantei, a respins

acțiunea principală și a admis cererea reconvențională.

Împotriva deciziei comerciale nr. 216/2010

pronunțată de Curtea de Apel București, a formulat recurs reclamanta SC S.C.

SRL prin administrator judiciar B.C.G. SPRL, solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului cu consecința

admiterii acțiunii principale și respingerea cererii reconvenționale.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit contractul din 2007 și

dispozițiile art. 969 C. civ. în privința posibilității rezilierii, precum și

al obligării părții în culpă la plata penalităților de întârziere.

Potrivit art. 5 pct. 4 „investitorul

va avea toate acele drepturi, obligații și răspunderi prevăzute în cuprinsul

prezentului contract sau care îi revin din actele normative în vigoare

aplicabile. Între obligațiile contractuale și legale esențiale în soluționarea

cauzei se evidențiază obligația de a prezenta autorizația de construcție

înainte de începerea lucrărilor și obligația de a plăti sumele datorate la

scadență.

Deși s-a solicitat intimatei să

prezinte autorizația de construcție, aceasta a refuzat motiv pentru care s-a

solicitat Primăriei sector 3 de a comunica dacă a fost eliberată o autorizație

de contrucție pentru imobil pe numele societății intimate.

La data de 12 octombrie 2007,

Primăria a comunicat că „nu s-a eliberat nicio autorizație de construcție la

adresa respectivă”.

În afară de încălcarea dispozițiilor

legale evocate, intimata a încălcat și termenul de plată a facturii din 2007,

deși lucrările au fost executate conform procesului verbal din 12 august 2007

și 30 august 2008, fiind încălcat termenul de 5 zile prevăzut de art. 3 pct. 4

din același contract.

Potrivit art. 3 pct. 6 din contract

„contractul poate fi reziliat fără procedură prealabilă, pentru întârzierea la

plată a lucrărilor de către investitor cu cel mult 30 de zile calendaristice

aplicându-se prevederile art. 9 paragraf 9.1”.

În temeiul acestui articol a fost

solicitată rezilierea contractului pentru întârzierea excesivă la plata unei

sume facturate care nu a fost contestată niciodată, dar plătită cu mare

întârziere.

Astfel, ambele instanțe au

interpretat greșit art. 3 pct. 6 coroborat cu art. 9 pct. 1 din contract,

ignorând voința părților, instanța de apel mărginindu-se a aprecia că

penalitățile solicitate se referă numai la neachitarea sau achitarea cu

întârziere a sumelor aferente vopsirii structurii de rezistență, ceea ce este

total greșit față de obiectul acțiunii.

Acțiunea introductivă, la cel de-al

doilea capăt face vorbire de „penalități de întârziere calculate conform

dispozițiilor art. 3 pct. 4 din contract, pentru factura din 2007, suma

acestora fiind de 15.772,27

RON

.

Penalitățile de întârziere se referă

la întreaga sumă facturată și achitată cu luni de întârziere, iar nu la suma

aferentă vopsirii, aspect reținut greșit de instanța de apel.

Costul aplicării vopselei se

cifrează la 16.982,262

RON

, iar nu la 35.000

RON

, cum susține intimata.

În privința autorizației de construcții,

este de menționat că, chiar și numai lipsa autorizației de contrucție,

constituie un motiv sufieicent pentru rezilierea contractului având în vedere

Legea nr. 50/1991.

Motivarea instanței de apel, în

sensul că cea mai mare parte a lucrărilor a fost executată fără autorizație de

construcție și nu se mai pot invoca aspecte legate de existența sau legalitatea

acesteia, constituie o interpretare greșită a normelor legale.

Ca urmare, în mod greșit a fost

respins apelul vizând acțiunea principală.

Decizia instanței de apel în

privința cererii reconvenționale este contradictorie, iar intimata pârâtă nici

nu a precizat care ar fi valoarea lucrărilor de vopsitorie.

În condițiile în care la pct. 13 din

anexa la contract costurile pentru aplicarea vopselei se cifrează la 16.982,265

RON, este nelegală acordarea unei sume mai mari.

La data de 12 octombrie 2007 s-a

stabilit cert că intimata nu deține autorizație de construcție, fapt ce a dus

la sistarea lucrărilor, intimata fiind anunțată prin adresa din 15 octombrie

2007.

Ca atare, în mod greșit și nelegal a

fost reținută culpa antreprenorului pentru neexecutarea obligațiilor, culpa

aparținând exclusiv intimatei, potrivit prevederilor Legii nr. 10/1995 și Legea

nr. 50/1991.

Autorizația de construcție evocată

de instanță a fost eliberată după sistarea lucrărilor respectiv 18 octombrie

2008, și comunicată recurentei la 3 decembrie 2007, dar această autorizație nu

se referea la lucrările care făceau obiectul contractului din 2007, autorizația

din 18 octombrie 2007 prevăzând doar lucrări de „reamenajare interioară pentru

funcționarea de tipografie parter P+Mezanin +1E și se referea la imobilul 25 și

nu 2N cum s-a prevăzut în contract – art. 1.1”.

Din adresa din 2007 rezultă că

domnul V.M., deține 3 imobile, contractul de antrepriză privește imobilul 2N,

iar autorizația de construcție vizează imobilul 2S.

Sistarea lucrărilor la data de 16

octombrie 2007 și neînceperea acestora după data de 3 decembrie 2007 nu poate

fi imputată reclamantei, singura culpabilă fiind intimata.

Ca urmare, nefiind îndeplinite

condițiile răspunderii civile, în mod greșit antreprenorul a fost obligat la

plata sumei de 405.000 RON daune interese.

În mod greșit a interpretat instanța

dispozițiile art. 9 pct. 6 din contract și actul adițional încheiat la data de

12 septembrie 2007, acesta fiind o adevărată tranzacție între părți, prin care

s-a urmărit prevenirea declanșării unui proces între părți.

După semnarea actului adițional din 2007,

și aflarea situației reale privind autorizația de construcție, antreprenorul a

fost obligat să înceteze lucrările fără să se poată reține culpa acestuia,

instanța de apel ignorând principiul legalității și respectării normelor

legale.

Culpa antreprenorului de a începe

lucrările de construcție înainte ca intimata să prezinte autorizația de

contrucție nu poate atrage întreaga răspundere, intimata fiind cea care trebuia

să dețină autorizația de contrucție.

Intimata SC A.P. SRL a formulat

întâmpinare prin care solicită în esență respingerea recursului ca nefondat

întrucât instanța a aplicat și interpretat corect prevederile art. 969 C. civ.,

iar lipsa autorizației de construcție nu mai poate fi invocată în condițiile în

care cea mai mare parte a lucrărilor a fost executate în lipsa autorizației.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, se constată că

recursul este fondat.

Recurenta a invocat în motivarea

recursului dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar motivul de recurs

expus la pct. 2 lit. a), motiv de recurs ce vizează „motivarea confuză a

deciziei recurate” se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.

7 C. proc. civ. urmând ca decizia recurată să fie analizată în raport de

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 raportat la art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Este de necontestat că părțile au

încheiat contractul de antrepriză generală – execuție din 31 mai 2007, având ca

obiect potrivit art. 1 din contract, realizarea de către recurentă, în calitate

de Antreprenor General a lucrărilor de construcție - montaj pentru investiția

situată în sector 3 „Amenajare Hală de producție cu specific tipografic și

Spații Birouri”.

La art. 6 pct. 1 din contract a fost

prevăzut termenul pentru executarea și finalizarea lucrărilor până la data de

12 septembrie 2007, termen ce a fost prelungit prin act adițional la data de 12

noiembrie 2007.

Lucrările au fost în mare parte

executate în termenul contractual, iar la data de 15 octombrie 2007, lucrările

au fost sistate în lipsa autorizației de construcție.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr.

50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru

realizarea locuințelor –„Executarea lucrărilor de construcție este permisă

numai pe baza unei autorizații de construcție sau de desființare”.

Autorizația de construcție sau de

desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate

asupra unui imobil – teren și/sau construcție – ori a altui act care conferă

dreptul de construcție sau de desființare.

Recurenta a început executarea

contractului de antrepriză la imobilul situat în sector 3 în lipsa autorizației

de construcție, dar pentru că pe parcursul derulării contractului intimata nu a

dat curs solicitării de a prezenta autorizația de construcție, ținând cont și

de adresa din 12 octombrie 2007 emisă de Primăria Sector 3 București din care

rezultă că nu există o autorizație de construcție pentru imobil, la data de 15

octombrie 2007 au fost sistate lucrările.

În aceste condiții instanța de apel,

printr-o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 50/1991

și art. 5 pct. 4 din contract a reținut culpa exclusivă a reclamantei pârâte în

executarea obligațiilor contractuale.

Autorizația de construcție din 18

octombrie 2007 a fost elibeară de Primăria Sector 3 București la 2 zile de la

sistarea lucrărilor de către Antreprenorul General și vizează „Reamenajări

interioare pentru funcționarea de tipografie P+Mezanin+1E la imobilul existent”

autorizație ce nu corespunde cu obiectul contractului de antrepriză generală –

execuție din 2007 astfel cum a fost descris la art. 1 din contract și Anexa –

„deviz ofertă”, situație în care se impunea administrare de probe pentriu

stabilirea corectă a situației de fapt și de drept.

Cu toate că instanța de apel

respinge în tot apelul formulat de reclamanta pârâtă, nu motivează soluția

pronunțată privitoare la cererea reconvențională – vizând obligația de a face -

respectiv autorizarea pârâtei reclamante de a aduce la îndeplinire pe cheltuiala

reclamantei pârâte operațiunea de vopsire a structurii metalice.

De asemenea, nu a stabilit dacă

imobilul – obiect al contractului de autorizare – este același cu imobilul

obiect al autorizației de construcție.

Procedând astfel, instanța de apel a

încălcat obligația stabilită prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceea de a

demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce au fost admise

susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, care sunt motivele de

fapt și drept în raport de care a fost reținută culpa exclusivă a

antreprenorului general având în vedere obligația leaglă prevăzută de art. 1

din Legea nr. 50/1991 și dispozițiile art. 5 pct. 4 din contractul părților.

Obligația instanței de a-și motiva

hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considrentele hotărârii a

situație de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea

argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare

argument relevant, și nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a

fundamentat soluția dată.

În cauză, motivarea deciziei Curții de

Apel nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 261 C. proc. civ., deoarece nu

examinează efectiv apărăreile și susținerile părților confirmând în termeni

generali situația de fapt și dezlegarea în drept statuată de prima instanță.

Cu alte cuvinte, concluzia instanței

de apel nu este precedată de o examinarea a chestiunilor de fapt și drept

ridicate care vizau lipsa autorizație de construcție, diferențele existente cu

privire la obiectul autorizației de construcție din 2007 față de obiectul

contractului de antrepriză din 2007, culpa antreprenorului general și culpa

investitorului în raport de dispozițiile art. 1, art. 74 din Legea nr. 50/1991

și dispozițiile contractuale, cu atât mai mult cu cât, apelul fiind o cale

devolutivă, instanța era obligată conform art. 295 C. proc. civ. să verifice în

limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către instanța de fond.

Deși recurenta a invocat mai multe

motive de recurs, dintre care unele pot atrage modificarea, iar altele casarea

hotărârii recurate, Înalta Curte, pentru a asigura o judecată unitară, în

temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 314 C. proc. civ., admite

recursul formulat de reclamanta SC S.C. SRL prin administrator judiciar B.C.G. SPRL

București împotriva deciziei comerciale nr. 216 din 5 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza

pentru rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC S.C. SRL prin administrator judiciar B.C.G. SPRL București

împotriva deciziei comerciale nr. 216 din 5 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 decembrie 2010.