ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4427/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC S.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.P. SRL, solicitând instanței să dispună: -rezilierea contractului de antrepriză generală din 31 mai 2007 potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 6 și 9 pct. 1 din contract; -obligarea societății pârâte la plata sumei de 185.900 RON cu titlu de daune interese conform art. 9 pct. 1 din contract; -obligarea societății pârâte la plata sumei de 15.772,27 RON reprezentând penalități de întârziere calculate conform dispozițiilor art. 3 pct. 4 din contract; -obligarea societății pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC A.P. SRL a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței să fie autorizată să aducă la îndeplinire, pe cheltuiala reclamantei pârâte SC S.C. SRL operațiunea de vopsire a structurii metalice aferente halei de producție situată în București, sector 3, operațiune pe care reclamanta avea obligația de a o executa în temeiul contractului de antrepriză din 31 mai 2007; Să fie obligată reclamanta la plata sumei de 405.000 RON cu titlu de daune interese pentru întârzierea în îndeplinirea obligației de finalizare a lucrărilor de construcție la care s-a angajat, daune stabilite anticipat prin clauza penală prevăzută la art. 6 pct. 9 din același contract de antrepriză. Prin sentința nr. 3251/2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta SC S.C.

SRL a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta SC A.P. SRL, aceasta fiind autorizată să aducă la îndeplinire pe cheltuiala reclamantei pârâte SC S.C. SRL, operațiunea de vopsire a structurii metalice aferente halei de producție din București, sector 3. Reclamanta pârâtă SC S.C. SRL a fost obligată să plătească pârâtei reclamante SC A.P. SRL suma de 405.000 RON daune interese pentru întârzierea obligației de finalizare a lucrărilor de construcție conform contractului din 2007. Împotriva sentinței nr. 3251/2009 a Tribunalului București, a formulat apel reclamanta pârâtă SC S.C. SRL, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 216/2010 pronunțată de Curtea de Apel București.

În motivarea deciziei, Curtea de Apel a reținut că părțile litigante au încheiat contractul de antrepriză generală – execuție din 31 mai 2007, prin care apelanta în calitate de antreprenor general s-a obligat să realizeze lucrări de construcții montaj pentru investiția aparținând intimatei, situată în sector 3. Termenul de execuție și respectiv recepție a fost stabilit la 12 septembrie 2007, termen modificat prin actul adițional la data de 12 noiembrie 2007. Antreprenorul general s-a obligat să execute o serie de lucrări suplimentare enumerate în actul adițional considerate ca „bonus la contract”. La art. 13 din actul adițional, s-a prevăzut că investorul „nu mai are niciun fel de pretenție prezentă, trecută, viitoare, de orice natură izvorâtă din contractul de execuție din 2007”.

Clauza respectivă a fost interpretată de instanță ca având semnificația renunțării de către investitor la orice fel de pretenții față de antreprenorul general, în raport de prejudiciul suferit prin nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor contractate și decalarea acestuia, la un termen ulterior, antreprenorul obligându-se, în compensație, la efectuarea unor lucrări suplimentare față de cele stabilite inițial, fără a mai pretinde și plata acestora. Din extrasul de carte funciară din 2007, pe terenul aferent investiției, situat în sector 3 se află o hală industrială compusă din parter și câteva construcții, iar autorizația de construție din 18 octombrie 2007 face referire la proiectul întocmit de SC S.C.

SRL, care viza lucrări de amenajare a halei industriale în sensul extinderii și supraînălțării pe de o parte a construcției preexistente, plus efectuarea de compartimentări, precum și finisaje. Existența autorizației de construcție reprezintă o obligație care trebuia îndeploinită în prealabil, doar după obținerea acesteia putând fi demarate lucrările de către antreprenor dar apelanta, a executat cea mai mare parte a lucrărilor înainte de obținerea autorizației, astfel că nu mai poate invoca aspecte legate de inexistența autorizației date.

Potrivit art. 3 pct. 1 din contract, prețul estimat al contractului trebuia achitat de intimată pe parcursul executării lucrărilor, iar ultima tranșă de preț a corespuns lucrărilor de montaj, a structurii metalice pentru hala de producție în valoare de 150.025,10 RON . Lucrările erau detaliate la pct. 12,13 din „devizul ofertă” inclusiv tipurile și cantitățile de lucrări privind achiziționarea structurii metalice, montarea acesteia, grunduirea și vopsirea, ultimele două operațiuni nefiind efectuate de către apelantă, motiv pentru care lucrările respective au și fost incluse în cererea reconvențională. Plata lucrărilor se putea efectua condiționat de întocmirea procesului verbal de recepție, documente care nu au fost întocmite în cauză cu consecința neexigibilității sumei pretinse.

În consecință, în mod corect prima instanță a reținut culpa contractuală în sarcina reclamantei, a respins acțiunea principală și a admis cererea reconvențională. Împotriva deciziei comerciale nr. 216/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, a formulat recurs reclamanta SC S.C. SRL prin administrator judiciar B.C.G. SPRL, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului cu consecința admiterii acțiunii principale și respingerea cererii reconvenționale. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit contractul din 2007 și dispozițiile art. 969 C. civ. în privința posibilității rezilierii, precum și al obligării părții în culpă la plata penalităților de întârziere.

Potrivit art. 5 pct. 4 „investitorul va avea toate acele drepturi, obligații și răspunderi prevăzute în cuprinsul prezentului contract sau care îi revin din actele normative în vigoare aplicabile. Între obligațiile contractuale și legale esențiale în soluționarea cauzei se evidențiază obligația de a prezenta autorizația de construcție înainte de începerea lucrărilor și obligația de a plăti sumele datorate la scadență. Deși s-a solicitat intimatei să prezinte autorizația de construcție, aceasta a refuzat motiv pentru care s-a solicitat Primăriei sector 3 de a comunica dacă a fost eliberată o autorizație de contrucție pentru imobil pe numele societății intimate. La data de 12 octombrie 2007, Primăria a comunicat că „nu s-a eliberat nicio autorizație de construcție la adresa respectivă”.

În afară de încălcarea dispozițiilor legale evocate, intimata a încălcat și termenul de plată a facturii din 2007, deși lucrările au fost executate conform procesului verbal din 12 august 2007 și 30 august 2008, fiind încălcat termenul de 5 zile prevăzut de art. 3 pct. 4 din același contract. Potrivit art. 3 pct. 6 din contract „contractul poate fi reziliat fără procedură prealabilă, pentru întârzierea la plată a lucrărilor de către investitor cu cel mult 30 de zile calendaristice aplicându-se prevederile art. 9 paragraf 9.1”. În temeiul acestui articol a fost solicitată rezilierea contractului pentru întârzierea excesivă la plata unei sume facturate care nu a fost contestată niciodată, dar plătită cu mare întârziere.

Astfel, ambele instanțe au interpretat greșit art. 3 pct. 6 coroborat cu art. 9 pct. 1 din contract, ignorând voința părților, instanța de apel mărginindu-se a aprecia că penalitățile solicitate se referă numai la neachitarea sau achitarea cu întârziere a sumelor aferente vopsirii structurii de rezistență, ceea ce este total greșit față de obiectul acțiunii. Acțiunea introductivă, la cel de-al doilea capăt face vorbire de „penalități de întârziere calculate conform dispozițiilor art. 3 pct. 4 din contract, pentru factura din 2007, suma acestora fiind de 15.772,27 RON . Penalitățile de întârziere se referă la întreaga sumă facturată și achitată cu luni de întârziere, iar nu la suma aferentă vopsirii, aspect reținut greșit de instanța de apel.

Costul aplicării vopselei se cifrează la 16.982,262 RON , iar nu la 35.000 RON , cum susține intimata. În privința autorizației de construcții, este de menționat că, chiar și numai lipsa autorizației de contrucție, constituie un motiv sufieicent pentru rezilierea contractului având în vedere Legea nr. 50/1991. Motivarea instanței de apel, în sensul că cea mai mare parte a lucrărilor a fost executată fără autorizație de construcție și nu se mai pot invoca aspecte legate de existența sau legalitatea acesteia, constituie o interpretare greșită a normelor legale. Ca urmare, în mod greșit a fost respins apelul vizând acțiunea principală. Decizia instanței de apel în privința cererii reconvenționale este contradictorie, iar intimata pârâtă nici nu a precizat care ar fi valoarea lucrărilor de vopsitorie.

În condițiile în care la pct. 13 din anexa la contract costurile pentru aplicarea vopselei se cifrează la 16.982,265 RON, este nelegală acordarea unei sume mai mari. La data de 12 octombrie 2007 s-a stabilit cert că intimata nu deține autorizație de construcție, fapt ce a dus la sistarea lucrărilor, intimata fiind anunțată prin adresa din 15 octombrie 2007. Ca atare, în mod greșit și nelegal a fost reținută culpa antreprenorului pentru neexecutarea obligațiilor, culpa aparținând exclusiv intimatei, potrivit prevederilor Legii nr. 10/1995 și Legea nr. 50/1991.

Autorizația de construcție evocată de instanță a fost eliberată după sistarea lucrărilor respectiv 18 octombrie 2008, și comunicată recurentei la 3 decembrie 2007, dar această autorizație nu se referea la lucrările care făceau obiectul contractului din 2007, autorizația din 18 octombrie 2007 prevăzând doar lucrări de „reamenajare interioară pentru funcționarea de tipografie parter P+Mezanin +1E și se referea la imobilul 25 și nu 2N cum s-a prevăzut în contract – art. 1.1”. Din adresa din 2007 rezultă că domnul V.M., deține 3 imobile, contractul de antrepriză privește imobilul 2N, iar autorizația de construcție vizează imobilul 2S. Sistarea lucrărilor la data de 16 octombrie 2007 și neînceperea acestora după data de 3 decembrie 2007 nu poate fi imputată reclamantei, singura culpabilă fiind intimata.

Ca urmare, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile, în mod greșit antreprenorul a fost obligat la plata sumei de 405.000 RON daune interese. În mod greșit a interpretat instanța dispozițiile art. 9 pct. 6 din contract și actul adițional încheiat la data de 12 septembrie 2007, acesta fiind o adevărată tranzacție între părți, prin care s-a urmărit prevenirea declanșării unui proces între părți. După semnarea actului adițional din 2007, și aflarea situației reale privind autorizația de construcție, antreprenorul a fost obligat să înceteze lucrările fără să se poată reține culpa acestuia, instanța de apel ignorând principiul legalității și respectării normelor legale. Culpa antreprenorului de a începe lucrările de construcție înainte ca intimata să prezinte autorizația de contrucție nu poate atrage întreaga răspundere, intimata fiind cea care trebuia să dețină autorizația de contrucție.

Intimata SC A.P. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită în esență respingerea recursului ca nefondat întrucât instanța a aplicat și interpretat corect prevederile art. 969 C. civ., iar lipsa autorizației de construcție nu mai poate fi invocată în condițiile în care cea mai mare parte a lucrărilor a fost executate în lipsa autorizației. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, se constată că recursul este fondat. Recurenta a invocat în motivarea recursului dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar motivul de recurs expus la pct. 2 lit. a), motiv de recurs ce vizează „motivarea confuză a deciziei recurate” se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. urmând ca decizia recurată să fie analizată în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 raportat la art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Este de necontestat că părțile au încheiat contractul de antrepriză generală – execuție din 31 mai 2007, având ca obiect potrivit art. 1 din contract, realizarea de către recurentă, în calitate de Antreprenor General a lucrărilor de construcție - montaj pentru investiția situată în sector 3 „Amenajare Hală de producție cu specific tipografic și Spații Birouri”. La art. 6 pct. 1 din contract a fost prevăzut termenul pentru executarea și finalizarea lucrărilor până la data de 12 septembrie 2007, termen ce a fost prelungit prin act adițional la data de 12 noiembrie 2007. Lucrările au fost în mare parte executate în termenul contractual, iar la data de 15 octombrie 2007, lucrările au fost sistate în lipsa autorizației de construcție.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor –„Executarea lucrărilor de construcție este permisă numai pe baza unei autorizații de construcție sau de desființare”. Autorizația de construcție sau de desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil – teren și/sau construcție – ori a altui act care conferă dreptul de construcție sau de desființare. Recurenta a început executarea contractului de antrepriză la imobilul situat în sector 3 în lipsa autorizației de construcție, dar pentru că pe parcursul derulării contractului intimata nu a dat curs solicitării de a prezenta autorizația de construcție, ținând cont și de adresa din 12 octombrie 2007 emisă de Primăria Sector 3 București din care rezultă că nu există o autorizație de construcție pentru imobil, la data de 15 octombrie 2007 au fost sistate lucrările.

În aceste condiții instanța de apel, printr-o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 50/1991 și art. 5 pct. 4 din contract a reținut culpa exclusivă a reclamantei pârâte în executarea obligațiilor contractuale. Autorizația de construcție din 18 octombrie 2007 a fost elibeară de Primăria Sector 3 București la 2 zile de la sistarea lucrărilor de către Antreprenorul General și vizează „Reamenajări interioare pentru funcționarea de tipografie P+Mezanin+1E la imobilul existent” autorizație ce nu corespunde cu obiectul contractului de antrepriză generală – execuție din 2007 astfel cum a fost descris la art. 1 din contract și Anexa – „deviz ofertă”, situație în care se impunea administrare de probe pentriu stabilirea corectă a situației de fapt și de drept.

Cu toate că instanța de apel respinge în tot apelul formulat de reclamanta pârâtă, nu motivează soluția pronunțată privitoare la cererea reconvențională – vizând obligația de a face - respectiv autorizarea pârâtei reclamante de a aduce la îndeplinire pe cheltuiala reclamantei pârâte operațiunea de vopsire a structurii metalice. De asemenea, nu a stabilit dacă imobilul – obiect al contractului de autorizare – este același cu imobilul obiect al autorizației de construcție. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat obligația stabilită prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce au fost admise susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, care sunt motivele de fapt și drept în raport de care a fost reținută culpa exclusivă a antreprenorului general având în vedere obligația leaglă prevăzută de art. 1 din Legea nr. 50/1991 și dispozițiile art. 5 pct. 4 din contractul părților.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considrentele hotărârii a situație de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția dată. În cauză, motivarea deciziei Curții de Apel nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 261 C. proc. civ., deoarece nu examinează efectiv apărăreile și susținerile părților confirmând în termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept statuată de prima instanță.

Cu alte cuvinte, concluzia instanței de apel nu este precedată de o examinarea a chestiunilor de fapt și drept ridicate care vizau lipsa autorizație de construcție, diferențele existente cu privire la obiectul autorizației de construcție din 2007 față de obiectul contractului de antrepriză din 2007, culpa antreprenorului general și culpa investitorului în raport de dispozițiile art. 1, art. 74 din Legea nr. 50/1991 și dispozițiile contractuale, cu atât mai mult cu cât, apelul fiind o cale devolutivă, instanța era obligată conform art. 295 C. proc. civ. să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond. Deși recurenta a invocat mai multe motive de recurs, dintre care unele pot atrage modificarea, iar altele casarea hotărârii recurate, Înalta Curte, pentru a asigura o judecată unitară, în temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 314 C. proc.

civ., admite recursul formulat de reclamanta SC S.C. SRL prin administrator judiciar B.C.G. SPRL București împotriva deciziei comerciale nr. 216 din 5 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC S.C. SRL prin administrator judiciar B.C.G. SPRL București împotriva deciziei comerciale nr. 216 din 5 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2010.