ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2185/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2185/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26

septembrie 2007, pe rolul Tribunalului București – București, secția

a VI-a comercială, reclamanta SC T.C.I. SRL București a chemat în

judecată pe pârâta SC F.E. SRL București solicitând instanței să

constate rezilierea contractului de proiectare și asistență

tehnică din 22 ianuarie 2006 încheiat între părți ca urmare a

neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor contractuale,

să fie obligată pârâta la plata sumei de 171.360 lei, reprezentând

avansul achitat de reclamantă către pârâtă, la plata sumei de

9.082,08 lei reprezentând penalizările de 0,01% pe zi de întârziere

datorate în baza art. 6.4. din contract, să fie obligată pârâta la

plata dobânzii legale în valoare de 13.155,38 lei calculată până la

data de 23 octombrie 2007 și în continuare până la data

plății efective a sumei de 171.360 lei.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata

sumei de 37.406 lei, reprezentând cheltuielile suportate de pârâta

reclamantă cu organizarea de șantier. În baza prevederilor art. 1143

și urm. C. civ., pârâta reclamantă a solicitat compensarea sumei de

16.676 lei, reclamanta urmând să achite efectiv suma de 20.730 lei

(diferența dintre suma de 192.090 lei suportată de SC F.E. SRL în

derularea contractului și suma de 171.360 lei reprezentând avansul achitat

de reclamantă), reprezentând cheltuielile proprii suportate în derularea

proiectului B.T.C. cu organizarea de șantier și cu plata

salariaților care au lucrat efectiv la proiect.

De asemenea, pârâta reclamantă

a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata de daune cominatorii de 50

lei/zi până la îndeplinirea obligației.

Prin sentința comercială nr.

6864 din 4 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București –

București, secția a VI-a comercială, s-au respins ca

neîntemeiate cererea principală formulată de reclamanta SC T.C.I. SRL

și cererea reconvențională formulată de reclamanta SC F.E.

SRL împotriva reclamantei pârâte SC T.C.I. SRL.

Pentru a pronunța astfel,

instanța de fond, față de cererea principală, a avut în

vedere faptul că pentru a verifica executarea sau neexecutarea

obligațiilor contractuale de către pârâtă, este necesar să

se stabilească, în primul rând, existența contractului. Prima

instanță a reținut că la momentul semnării contractului,

părțile nu cunoșteau decât o parte din preț, respectiv

avansul în sumă de 144.000 lei plus TVA, dar prețul ce urma să

fie plătit, se stabilea ulterior, în termen de 90 de zile de la semnarea

contractului.

Acordul de voință al

părților asupra prețului, ca element esențial al

contractului, nu s-a mai realizat însă, tribunalul apreciind că în

aceste condiții, nu se poate vorbi despre ceea ce au semnat

părțile ca despre un contract, acesta având valoarea unui

antecontract. De fapt instanța de fond a reținut că în lipsa

prețului, nu se poate vorbi de un acord de voință însemnând

contract, astfel că nici obligația de a preda proiectul la termenele

stabilite nu există, și, prin urmare, nu se poate vorbi de o

neexecutare din partea pârâtei și în consecință acțiunea

principală nu este întemeiată, reclamanta putând eventual să

solicite sumele pretinse pe un temei extracontractual, printr-o acțiune

distinctă.

Față de cererea

reconvențională, tribunalul a reținut că temeiul pretențiilor

pârâtei este unul contractual, dar ca și în cazul cererii principale,

trebuie examinată cu precădere însăși existența

contractului. Astfel, pârâta a arătat că încheierea contractului a

intervenit prin simplul acord de voință al părților, chiar

înainte de încheierea contractului de proiectare și asistență

tehnică, depunând înscrisuri privind achiziționarea de materiale, iar

martorii audiați au arătat că salariații au fost

prezenți pe șantier, fiind implicați și în faza de

execuție a proiectului. Instanța de fond a apreciat că niciuna

dintre probele administrate de pârâtă, nu dovedește încheierea

acordului de voință din partea fiecărei societăți prin

persoanele abilitate să se angajeze față de terți,

corespondența purtată între părți nu are forță

probatorie în acest sens, pârâta nu a dovedit că pretențiile sale

provin dintr-un acord de voință exprimat de cele două

societăți prin reprezentanții abilitați și, prin

urmare, pârâta trebuie să recurgă printr-o acțiune

distinctă, la un temei extracontractual.

Împotriva sentinței comerciale,

în termen legal, atât reclamanta cât și pârâta au declarat apel.

Prin decizia comercială nr. 549

din 17 decembrie 2009 Curtea de Apel București – București, secția

a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta SC T.C.I. SRL, a

schimbat în parte sentința atacată în sensul că, a admis cererea

principală. A constatat reziliat contractul din 22 ianuarie 2006 și a

obligat pârâta SC F.E. SRL la plata către reclamantă a

următoarelor sume: 171.360 lei reprezentând avans; 9.082,08 lei

reprezentând penalități de întârziere și 13.155,38 lei

reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 23 octombrie

2006 - 23 octombrie 2007, precum și în continuare până la data

plății efective a debitului principal și a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a se pronunța astfel,

curtea a reținut, în esență, că în ceea ce privește

apelul declarat de reclamanta SC T.C.I. SRL, tribunalul, în mod greșit, a

constatat inexistența contractului respectiv, și, în

consecință, lipsa de temei juridic, respectiv art. 969 și urm. C.

civ. a cererii reclamantului, întrucât chiar și în situația

calificării contractului părților drept un antecontract, dat

fiind că și acesta din urmă constituie o convenție cu

putere de lege între părți, tribunalul era dator să procedeze la

judecarea cererii în raport de temeiul juridic menționat, astfel că sentința

apelată este netemeinică și nelegală în ceea ce

privește respingerea cererii principale.

Privitor la apelul declarat de

pârâta SC F.E. SRL, instanța de apel a constatat că achiziționarea

materialelor, prezența personalului pârâtei pe șantier, ca fapte

ulterioare nu sunt în măsură să justifice în sine realizarea lor

în baza unui contract anterior. Curtea a apreciat că tribunalul a

reținut în mod corect faptul că pretențiile pârâtei formulate

prin cererea reconvențională nu izvorăsc dintr-un acord de

voință exprimat în numele celor două societăți de

persoanele  abilitate să le reprezinte legal, prin urmare sentința

atacată este temeinică și legală în ceea ce privește

dispoziția de respingere a cererii reconvenționale ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii

comerciale, pârâta SC F.E. SRL, în termen legal, a declarat recurs, solicitând

instanței admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii

atacate, în sensul admiterii apelului formulat de pârâta împotriva

sentinței comerciale nr. 6864 din 4 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul

București – București, secția a VI-a comercială, și

respingerii apelului reclamantei, iar pe fond respingerea cererii reclamantei

și admiterea cererii reconvenționale cu consecința

obligării reclamantei pârâte la plata sumei de 37.400 lei reprezentând

cheltuieli suportate în derularea proiectului și la plata de daune

cominatorii de 50 lei/zi de întârziere până la îndeplinirea

obligației.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

pârâta critică decizia atacată susținând următoarele

aspecte:

de apel a admis apelul reclamantei.

de apel a reținut că pârâta nu justifică efectuarea niciuneia

dintre lucrările pentru care s-a angajat prin contract, motiv pentru care

a reținut că se impune obligarea pârâtei la restituirea avansului.

contractul de execuție, atât instanța de fond, cât și

instanța de apel au înlăturat de la aplicare principiul consensualismului.

de apel a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de

9.082,08 lei, cu titlu de penalități de întârziere

de apel a obligat pârâta la plata sumei de 13.155,38 lei cu titlu de dobândă

legală.

Analizând decizia recurată prin

prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru

considerentele ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile

art. 304 pct. 9 modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru

motive de nelegalitate „când hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Instanța de apel în mod

judicios a reținut în esență că sub aspectul

valabilității contractului prețul ca element esențial „poate

fi determinat sau determinabil, în speța de față

părțile stabilind în mod determinat suma plătită pârâtei cu

titlu de avans, iar în ceea ce privește prețul integral caracterul

determinabil al acestuia, întrucât din moment ce prețul a fost cel

puțin determinabil în mod corect instanța de apel a constatat că

tribunalul eronat a considerat încheierea în mod nevalabil și, de altfel, inexistența

contractului respectiv.

În acest context, instanța de

apel a dat eficiență dispozițiilor art. 969 și urm. C. civ.,

reținând că o convenție între părți are putere de

lege, hotărârea recurată fiind pronunțată cu aplicarea

corectă a textelor de lege menționate.

Nu poate fi reținută

susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel ar fi

apreciat în mod greșit faptul că pârâta nu-și justifica

efectuarea niciuneia dintre lucrările pentru care s-a angajat prin

contract, impunându-se astfel obligarea pârâtei la restituirea avansului.

Instanța de apel, apreciind

asupra valabilității convenției părților, din

perspectiva principiului consensualismului, a analizat și a interpretat

corect clauzele contractului de proiectare și asistență

tehnică nr. 38A/2006 încheiat între SC T.C.I. SRL și SC F.E. SRL,

reținând că aceasta a avut ca obiect furnizarea de către

pârâtă a proiectului pentru executarea fațadei obiectivului B.T.C.,

precum și acordarea de asistență tehnică, iar din moment ce

pârâta nu justifică efectuarea niciuneia dintre lucrările pentru care

s-a angajat prin contract, se impune obligarea acesteia la restituirea avansului

primit.

Este de observat că pârâta

supune spre analiză în cadrul fiecăreia dintre criticile aduse

deciziei recurate motive de netemeinicie vizând probatoriul administrat și

analizat în calea devolutivă a apelului respectiv, corespondența

dintre părți, concluziile expertului tehnic, procese verbale, or,

aceste critici nu pot fi examinate în recurs, întrucât această cale de

atac își propune un control judiciar numai asupra nelegalității

hotărârii atacate.

Totodată, în mod judicios

curtea de apel a reținut în sarcina pârâtei obligația de plată a

sumei de 9.082,08 lei cu titlu de penalități de întârziere,

considerând că pârâta nu a justificat efectuarea niciunei dintre

lucrările pentru care s-a angajat prin contract, clauza inserată la art.

6.4. din respectivul contract prevăzând posibilitatea acordării

penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea obligațiilor

contractuale.

Critica pârâtei în sensul

aplicării greșite a legii de către instanța de apel în ceea

ce privește acordarea atât a penalităților de întârziere cât

și a dobânzii legale contrar dispozițiilor art. 1088 C. civ. este

vădit nefondată.

Într-adevăr, potrivit

reglementărilor art. 1088, nu se pot cumula penalitățile de

întârziere și dobânzile legale, pentru aceeași obligație. Or, în

speța de față instanța de apel în mod legal a acordat atât

penalități de întârziere, cât și dobânzi legale, dar pentru

obligații diferite. Astfel, în raport de clauza contractuală

prevăzută la art. 6.4. Curtea a dispus plata penalităților

pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâtă,

iar dobânzi legale pentru nerestituirea la timp a avansului plătit de

reclamantă intimatei pârâte.

În consecință, în mod

absolut corect instanța de apel a acordat atât penalități, cât

și dobânzi legale, în urma analizării situației existente în

vederea reparării prejudiciilor cauzate, neputând fi reținută în

cauză o încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor

art. 1088 C. civ. ori art. 43 C. com., astfel cum consideră pârâta în

dezvoltarea motivelor de recurs.

Pentru toate argumentele de fapt

și de drept care preced, recursul este nefondat, iar în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins, menținându-se

hotărârea instanței de apel, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC F.E. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 549 din 17

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 iunie 2010.