ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2185/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 septembrie 2007, pe rolul Tribunalului București – București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC T.C.I. SRL București a chemat în judecată pe pârâta SC F.E. SRL București solicitând instanței să constate rezilierea contractului de proiectare și asistență tehnică din 22 ianuarie 2006 încheiat între părți ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor contractuale, să fie obligată pârâta la plata sumei de 171.360 lei, reprezentând avansul achitat de reclamantă către pârâtă, la plata sumei de 9.082,08 lei reprezentând penalizările de 0,01% pe zi de întârziere datorate în baza art. 6.4.

din contract, să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale în valoare de 13.155,38 lei calculată până la data de 23 octombrie 2007 și în continuare până la data plății efective a sumei de 171.360 lei. Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 37.406 lei, reprezentând cheltuielile suportate de pârâta reclamantă cu organizarea de șantier. În baza prevederilor art. 1143 și urm. C. civ., pârâta reclamantă a solicitat compensarea sumei de 16.676 lei, reclamanta urmând să achite efectiv suma de 20.730 lei (diferența dintre suma de 192.090 lei suportată de SC F.E. SRL în derularea contractului și suma de 171.360 lei reprezentând avansul achitat de reclamantă), reprezentând cheltuielile proprii suportate în derularea proiectului B.T.C.

cu organizarea de șantier și cu plata salariaților care au lucrat efectiv la proiect. De asemenea, pârâta reclamantă a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata de daune cominatorii de 50 lei/zi până la îndeplinirea obligației. Prin sentința comercială nr. 6864 din 4 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București – București, secția a VI-a comercială, s-au respins ca neîntemeiate cererea principală formulată de reclamanta SC T.C.I. SRL și cererea reconvențională formulată de reclamanta SC F.E. SRL împotriva reclamantei pârâte SC T.C.I. SRL. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond, față de cererea principală, a avut în vedere faptul că pentru a verifica executarea sau neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâtă, este necesar să se stabilească, în primul rând, existența contractului.

Prima instanță a reținut că la momentul semnării contractului, părțile nu cunoșteau decât o parte din preț, respectiv avansul în sumă de 144.000 lei plus TVA, dar prețul ce urma să fie plătit, se stabilea ulterior, în termen de 90 de zile de la semnarea contractului. Acordul de voință al părților asupra prețului, ca element esențial al contractului, nu s-a mai realizat însă, tribunalul apreciind că în aceste condiții, nu se poate vorbi despre ceea ce au semnat părțile ca despre un contract, acesta având valoarea unui antecontract. De fapt instanța de fond a reținut că în lipsa prețului, nu se poate vorbi de un acord de voință însemnând contract, astfel că nici obligația de a preda proiectul la termenele stabilite nu există, și, prin urmare, nu se poate vorbi de o neexecutare din partea pârâtei și în consecință acțiunea principală nu este întemeiată, reclamanta putând eventual să solicite sumele pretinse pe un temei extracontractual, printr-o acțiune distinctă.

Față de cererea reconvențională, tribunalul a reținut că temeiul pretențiilor pârâtei este unul contractual, dar ca și în cazul cererii principale, trebuie examinată cu precădere însăși existența contractului. Astfel, pârâta a arătat că încheierea contractului a intervenit prin simplul acord de voință al părților, chiar înainte de încheierea contractului de proiectare și asistență tehnică, depunând înscrisuri privind achiziționarea de materiale, iar martorii audiați au arătat că salariații au fost prezenți pe șantier, fiind implicați și în faza de execuție a proiectului.

Instanța de fond a apreciat că niciuna dintre probele administrate de pârâtă, nu dovedește încheierea acordului de voință din partea fiecărei societăți prin persoanele abilitate să se angajeze față de terți, corespondența purtată între părți nu are forță probatorie în acest sens, pârâta nu a dovedit că pretențiile sale provin dintr-un acord de voință exprimat de cele două societăți prin reprezentanții abilitați și, prin urmare, pârâta trebuie să recurgă printr-o acțiune distinctă, la un temei extracontractual. Împotriva sentinței comerciale, în termen legal, atât reclamanta cât și pârâta au declarat apel. Prin decizia comercială nr. 549 din 17 decembrie 2009 Curtea de Apel București – București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta SC T.C.I.

SRL, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că, a admis cererea principală. A constatat reziliat contractul din 22 ianuarie 2006 și a obligat pârâta SC F.E. SRL la plata către reclamantă a următoarelor sume: 171.360 lei reprezentând avans; 9.082,08 lei reprezentând penalități de întârziere și 13.155,38 lei reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 23 octombrie 2006 - 23 octombrie 2007, precum și în continuare până la data plății efective a debitului principal și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a se pronunța astfel, curtea a reținut, în esență, că în ceea ce privește apelul declarat de reclamanta SC T.C.I. SRL, tribunalul, în mod greșit, a constatat inexistența contractului respectiv, și, în consecință, lipsa de temei juridic, respectiv art. 969 și urm. C. civ.

a cererii reclamantului, întrucât chiar și în situația calificării contractului părților drept un antecontract, dat fiind că și acesta din urmă constituie o convenție cu putere de lege între părți, tribunalul era dator să procedeze la judecarea cererii în raport de temeiul juridic menționat, astfel că sentința apelată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește respingerea cererii principale. Privitor la apelul declarat de pârâta SC F.E. SRL, instanța de apel a constatat că achiziționarea materialelor, prezența personalului pârâtei pe șantier, ca fapte ulterioare nu sunt în măsură să justifice în sine realizarea lor în baza unui contract anterior.

Curtea a apreciat că tribunalul a reținut în mod corect faptul că pretențiile pârâtei formulate prin cererea reconvențională nu izvorăsc dintr-un acord de voință exprimat în numele celor două societăți de persoanele abilitate să le reprezinte legal, prin urmare sentința atacată este temeinică și legală în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii reconvenționale ca neîntemeiate. Împotriva acestei decizii comerciale, pârâta SC F.E.

SRL, în termen legal, a declarat recurs, solicitând instanței admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului formulat de pârâta împotriva sentinței comerciale nr. 6864 din 4 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București – București, secția a VI-a comercială, și respingerii apelului reclamantei, iar pe fond respingerea cererii reclamantei și admiterea cererii reconvenționale cu consecința obligării reclamantei pârâte la plata sumei de 37.400 lei reprezentând cheltuieli suportate în derularea proiectului și la plata de daune cominatorii de 50 lei/zi de întârziere până la îndeplinirea obligației. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta critică decizia atacată susținând următoarele aspecte: 1. în mod greșit instanța de apel a admis apelul reclamantei.

2. în mod greșit instanța de apel a reținut că pârâta nu justifică efectuarea niciuneia dintre lucrările pentru care s-a angajat prin contract, motiv pentru care a reținut că se impune obligarea pârâtei la restituirea avansului. 3. în ceea ce privește contractul de execuție, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au înlăturat de la aplicare principiul consensualismului. 4. în mod greșit instanța de apel a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.082,08 lei, cu titlu de penalități de întârziere 5. în mod greșit instanța de apel a obligat pârâta la plata sumei de 13.155,38 lei cu titlu de dobândă legală. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Instanța de apel în mod judicios a reținut în esență că sub aspectul valabilității contractului prețul ca element esențial „poate fi determinat sau determinabil, în speța de față părțile stabilind în mod determinat suma plătită pârâtei cu titlu de avans, iar în ceea ce privește prețul integral caracterul determinabil al acestuia, întrucât din moment ce prețul a fost cel puțin determinabil în mod corect instanța de apel a constatat că tribunalul eronat a considerat încheierea în mod nevalabil și, de altfel, inexistența contractului respectiv.

În acest context, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 969 și urm. C. civ., reținând că o convenție între părți are putere de lege, hotărârea recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a textelor de lege menționate. Nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel ar fi apreciat în mod greșit faptul că pârâta nu-și justifica efectuarea niciuneia dintre lucrările pentru care s-a angajat prin contract, impunându-se astfel obligarea pârâtei la restituirea avansului. Instanța de apel, apreciind asupra valabilității convenției părților, din perspectiva principiului consensualismului, a analizat și a interpretat corect clauzele contractului de proiectare și asistență tehnică nr. 38A/2006 încheiat între SC T.C.I.

SRL și SC F.E. SRL, reținând că aceasta a avut ca obiect furnizarea de către pârâtă a proiectului pentru executarea fațadei obiectivului B.T.C., precum și acordarea de asistență tehnică, iar din moment ce pârâta nu justifică efectuarea niciuneia dintre lucrările pentru care s-a angajat prin contract, se impune obligarea acesteia la restituirea avansului primit. Este de observat că pârâta supune spre analiză în cadrul fiecăreia dintre criticile aduse deciziei recurate motive de netemeinicie vizând probatoriul administrat și analizat în calea devolutivă a apelului respectiv, corespondența dintre părți, concluziile expertului tehnic, procese verbale, or, aceste critici nu pot fi examinate în recurs, întrucât această cale de atac își propune un control judiciar numai asupra nelegalității hotărârii atacate.

Totodată, în mod judicios curtea de apel a reținut în sarcina pârâtei obligația de plată a sumei de 9.082,08 lei cu titlu de penalități de întârziere, considerând că pârâta nu a justificat efectuarea niciunei dintre lucrările pentru care s-a angajat prin contract, clauza inserată la art. 6.4. din respectivul contract prevăzând posibilitatea acordării penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Critica pârâtei în sensul aplicării greșite a legii de către instanța de apel în ceea ce privește acordarea atât a penalităților de întârziere cât și a dobânzii legale contrar dispozițiilor art. 1088 C. civ. este vădit nefondată. Într-adevăr, potrivit reglementărilor art. 1088, nu se pot cumula penalitățile de întârziere și dobânzile legale, pentru aceeași obligație.

Or, în speța de față instanța de apel în mod legal a acordat atât penalități de întârziere, cât și dobânzi legale, dar pentru obligații diferite. Astfel, în raport de clauza contractuală prevăzută la art. 6.4. Curtea a dispus plata penalităților pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâtă, iar dobânzi legale pentru nerestituirea la timp a avansului plătit de reclamantă intimatei pârâte. În consecință, în mod absolut corect instanța de apel a acordat atât penalități, cât și dobânzi legale, în urma analizării situației existente în vederea reparării prejudiciilor cauzate, neputând fi reținută în cauză o încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor art. 1088 C. civ. ori art. 43 C. com., astfel cum consideră pârâta în dezvoltarea motivelor de recurs.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, recursul este nefondat, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins, menținându-se hotărârea instanței de apel, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC F.E. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 549 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2010.