ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 597/2015

Decizia nr. 597/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 14079 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins excepția prescripției ca neîntemeiată, s-a respins cererea principală, formulată de reclamanta SC A. SRL, ca neîntemeiată, s-a respins cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 1.050 lei, cheltuieli de judecată, către pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 714.080,59 lei reprezentând daune-interese cauzate prin executarea necorespunzătoare a unor lucrări și penalitățile convenționale aferente, precum și obligarea la plata sumei de 42.119 lei cu titlu de daune-interese cauzate prin încălcarea altor dispoziții contractuale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, invocând dispozițiile art. 969 și urm. C. civ. art. 1470 C. civ., reclamanta a arătat că pârâta a executat necorespunzător lucrările angajate conform contractului de antrepriză din 1 aprilie 2008 încheiat cu reclamanta în calitate de beneficiar. De asemenea pe parcursul executării contractului, pârâta nu a ținut cont de solicitările reclamantei de a reface lucrările necorespunzătoare calitativ, iar la data de 8 octombrie 2008 antreprenorul a abandonat șantierul fără nicio explicație și fără a realiza o conservare minimă a lucrărilor.

În aceste condiții, în temeiul art. 12 alin. (3) din contractul de antrepriză, reclamanta a constatat încetarea contractului încheiat cu pârâta, începând cu data de 15 noiembrie 2008 și a încheiat un contract de execuție cu un terț pentru refacerea lucrărilor și respectiv pentru finalizarea acestora achitându-i acestuia suma totală de 543.498,64 lei.

Pârâta SC B. SRL, în temeiul art. 969 și urm. C. civ. a solicitat prin cererea reconvențională precizată, obligarea reclamantei la plata sumei totale de 322.142 euro reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și neachitate, garanția de bună-execuție reținută din facturile achitate de reclamantă, precum și penalitățile de întârziere aferente.

În motivarea cererii, pârâta a arătat că reclamanta a achitat doar parțial lucrările executate, a refuzat semnarea oricăror situații de lucrări, împrejurare pe care nu o poate invoca pentru înlăturarea obligației de plată, dar care reprezintă o dovadă a comportamentului abuziv al reclamantei pe parcursul întregului contract, constând în întreruperea lucrărilor la sfârșitul lunii octombrie 2008 în condițiile în care acestea erau realizate în proporție de peste 90% și achitate în cuantum de aproximativ 50%.

Analizând cu prioritate conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă cu privire la primul capăt de cerere din acțiunea principală, tribunalul a arătat că potrivit art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor-interese pentru executarea unor lucrări de calitate necorespunzătoare. Nu s-a invocat existența unor vicii ascunse ale lucrărilor, astfel că este incident termenul general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă la data la care a luat cunoștință de existența pagubei, respectiv 23 octombrie 2008 când s-a încheiat procesul-verbal de constatare în care s-au menționat deficiențele descoperite, dată în raport cu care, reclamanta a formulat cererea cu respectarea termenului general de prescripție.

În privința fondului, prima instanță a reținut că prin contractul de antrepriză din 1 aprilie 2008, pârâta în calitate de antreprenor s-a obligat la efectuarea lucrărilor de amenajare interioară a obiectivului C., în conformitate cu specificațiile proiectantului și ale beneficiarului, părțile stabilind data de 8 iunie 2006 ca fiind termenul de finalizare al lucrărilor. Valoarea contractului urma să fie stabilită după măsurarea lucrărilor efectuate și acceptate de beneficiar, antreprenorul urmând a fi plătit conform anexei 1 a contractului, după determinarea cantităților împreună cu beneficiarul și întocmirea situației de lucrări.

Raportat la obligațiile pe care părțile și le-au asumat prin contractul de antrepriză și probele administrate în cauză, respectiv corespondența părților, declarațiile martorilor și expertiza IT, tribunalul a arătat că reclamanta nu a aprobat în condițiile art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., cantitatea de lucrări executate în mod necorespunzător, adică lucrările care au necesitat remedieri sau refaceri. Prin urmare au fost înlăturate și înscrisurile referitoare la raportul juridic stabilit între reclamantă și terțul care a remediat și respectiv a finalizat lucrarea ce a făcut obiectul contractului de antrepriză. S-a apreciat că nici prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară la întocmirea căruia nu a fost convocată și pârâta nu s-a putut stabili, în absența dispozițiilor de șantier și a situațiilor de lucrări, lucrările executate de către antreprenor sau calitatea acestora, deoarece nici corespondența prin e-mail nu a oferit detalii în acest sens.

S-au avut în vedere și dispozițiile art. 13 din contractul de antrepriză, prin care părțile au convenit ca orice modificare a convenției să fie făcută prin act scris, semnat de ambele părți, condiție neîndeplinită în speță având în vedere că reclamanta a contestat autenticitatea corespondenței prin e-mail de care s-a prevalat pârâta, care la rândul său nu a demonstrat transmiterea, respectiv primirea mesajelor electronice în forma printată prezentată instanței. Expertiza IT efectuată în cauză a arătat că nu se poate stabili forma inițială a mesajelor electronice din arhiva pârâtei, respectiv dacă acestea au făcut sau nu obiectul unei contrafaceri.

În consecință, în lipsa unui suport probatoriu care să stabilească lucrările pretins neexecutate corespunzător de către pârâtă, tribunalul a arătat că nu se poate stabili nici legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă.

În legătură cu capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere s-a reținut absența dovezilor din care să rezulte, conform obligațiilor asumate convențional că, reclamanta a pus la dispoziția antreprenorului o documentație de execuție completă, cu detalii de execuție. Contrar clauzei cuprinse la art. 7.1 și art. 7.2 alin. (3) din contract între părți nu s-a încheiat procesul-verbal de predare a frontului de lucru, situație în care reclamanta nu a dovedit că a predat spațiul imediat după semnarea contractului, motiv pentru care s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 969 C. civ. și art. 1066 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru întârzierea în executarea lucrării. Concluzia a fost identică și în privința capătului trei de cerere în legătură cu care s-a reținut că reclamanta nu a precizat concret în ce constau daunele materiale pretinse și nu a oferit un mod de calcul.

În privința cererii reconvenționale, respinsă conform art. 1169 C. civ. raportat la art. 129 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a arătat că potrivit art. 5.1 din contractul de antrepriză facturile fiscale puteau fi emise de către antreprenor numai pentru lucrările executate și pentru care au fost întocmite situații de lucrări aprobate în scris de beneficiar, condiție neîndeplinită în speță. Achitarea parțială a unei facturi nu poate echivala cu recunoașterea întregii valori facturate în condițiile refuzului clar de plată al beneficiarului pentru unele lucrări.

S-a argumentat totodată că reclamanta a contestat realizarea lucrărilor de către pârâtă, iar prin probele administrate pârâta nu a demonstrat cantitățile de lucrări efectiv executate și conformitatea acestora cu cerințele contractului de antrepriză, respingând prin urmare, cererea pentru plata contravalorii acestor lucrări, și în consecință, penalitățile de întârziere aferente.

Pretențiile având ca obiect garanția de bună-execuție au fost respinse având în vedere că, pe de o parte, pârâta nu a oferit un mod de calcul cu privire la suma solicitată cu acest titlu, iar pe de altă parte, conform art. 5.1 și art. 8 din contract, garanția de bună-execuție se restituia antreprenorului după expirarea perioadei de garanție de 1 an de la semnarea fără obiecțiuni a procesului-verbal la terminarea lucrărilor.

Între părți nu s-a încheiat procesul-verbal, iar pârâta nu a făcut nici dovada prezentării unei scrisori de garanție bancară, conform art. 8.3 din contract și nici nu a demonstrat că a terminat sau a remediat lucrările pentru a putea fi îndreptățită la restituirea contravalorii garanției de bună-execuție. Prin urmare s-a respins și petitul accesoriu privind penalitățile aferente sumei solicitate cu titlu de garanție de bună-execuție.

Prin Decizia civilă nr. 496/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au respins apelurile formulate de reclamanta SC A. SRL și de pârâta SC B. SRL.

Instanța de apel, după reluarea integrală a conținutului sentinței și prezentarea detaliată a criticilor formulate de părți, a respins apelul reclamantei reținând, în esență, că raportat la probele administrate în cauză avute în vedere de prima instanță, precum și pe baza raportului de expertiză efectuat în apel, a rezultat că nu s-au putut face constatări cu privire la calitatea lucrărilor și nu au putut fi identificate operațiunile de remediere a celor pretins executate necorespunzător. Prin urmare, arată instanța de apel că în absența asigurării de dovezi reglementată de art. 235 C. proc. civ., după finalizarea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de antrepriză, în speță nu s-a mai putut stabili dacă există sau nu o executare necorespunzătoare a lucrărilor, expertiza extrajudiciară depusă în acest scop de reclamantă nefiind relevantă în considerarea caracterului unilateral al constatării.

De asemenea s-a reținut că și pretențiile solicitate pentru depășirea termenului de executare a lucrării au fost corect respinse de prima instanță având în vedere că termenul inițial a fost depășit chiar și la momentul la care reclamanta a fost de acord cu recepția și plata parțială a unor facturi și a reproșat depășirea termenelor doar după încetarea contractului.

În legătură cu modul de soluționare a ultimului capăt de cerere, instanța de apel a arătat că prejudiciul a cărui acoperire s-a solicitat nu este suficient explicitat de reclamantă, nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, astfel că nici în această privință răspunderea contractuală a pârâtei nu putea fi angajată.

Apelul pârâtei SC B. SRL a fost respins cu motivarea că pârâta nu a dovedit conform art. 1169 C. civ. executarea propriilor obligații contractuale, situație în care respingerea cererii reconvenționale este corectă întrucât probele administrate, inclusiv corespondența electronică dintre părți nu a făcut dovada faptelor afirmate de această parte, fiind prin urmare corect respinsă solicitarea de obligare a reclamantei la plata contravalorii lucrărilor pretins executate și a penalităților aferente. De asemenea, nefiind executate cantitativ și calitativ lucrările ce au fost obiectul contractului de antrepriză, rezultă că nu sunt îndeplinite nici cerințele pentru restituirea garanției de bună-execuție și a penalităților aferente.

Și critica privind soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei a fost înlăturată în considerarea faptului că despăgubirile solicitate de reclamantă reprezintă contravaloarea unor lucrări neexecutate de pârâtă, astfel că în speță sunt incidente dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În consecință, dreptul la acțiune al reclamantei începe să curgă de la data încheierii contractului de antrepriză situație în care acțiunea introdusă la 23 decembrie 2009 se încadrează în termenul general de prescripție, în speță nefiind solicitată antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru vicii ascunse sau aparente, cereri care se formulează ca principiu împotriva vânzătorului și nu a executantului unei lucrări.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 312 alin. (3) C. proc. civ., arată în dezvoltarea motivelor că, decizia recurată, este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. având în vedere că raportat la criticile cu a căror soluționare a fost învestită, instanța de apel nu a analizat concluziile contrare ale expertizelor efectuate în cele două faze procesuale și a ignorat faptul că expertiza efectuată în apel încalcă dispozițiile imperative ale art. 208 C. proc. civ.

Procedând în acest fel, prin decizia recurată i s-a călcat dreptul la un proces echitabil în soluționarea apelului fiind în mod greșit respinsă cererea pentru efectuarea unei contraexpertize, deși proba era esențială pentru a se stabili dacă lucrările pretins executate de pârâtă sunt conforme condițiilor tehnice și calitative prevăzute de standardele legale și contractuale.

Reluând unele concluzii din expertizele efectuate în cauză, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanța de apel a ignorat înscrisurile depuse, din care rezulta faptul că lucrările neexecutate de către pârâtă au fost finalizate de un terț, astfel că deși pârâta nu a putut prezenta dovada verificării și acceptării situațiilor de lucrări de către beneficiar, a concluzionat eronat că stadiul lucrărilor putea fi stabilit doar printr-o cerere având ca obiect asigurarea de dovezi, instituție juridică la care reclamanta nu a apelat, această împrejurare fiindu-i imputabilă.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a observat că pârâta a încălcat normele contabile și a achiesat la concluziile expertului tehnic cu privire la aspectele financiare care nu numai că exced competențelor acestuia, dar contravin concluziilor expertizei contabile și sunt în contradicție cu clauzele contractuale prin care pârâta s-a obligat să emită o situație finală de lucrări, obligație neîndeplinită însă în speță.

De asemenea, susține recurenta prin ultimul motiv de recurs, instanța de apel trebuia să acorde valență dispozițiilor art. 13 pct. 1 din contract conform căruia, orice comunicare intre părți este opozabilă în forma scrisă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, ceea ce exclude opozabilitatea oricăror altor mijloace de comunicare și înlătură valoarea lor juridică, deoarece exced cadrului procesual, motiv pentru care se impunea înlăturarea concluziilor expertului, care s-a bazat doar pe documentele întocmite unilateral de pârâtă înlăturându-le nejustificat pe cele prezentate de reclamantă.

În concluzie, susține recurenta reclamantă, instanța de apel prin validarea concluziilor expertizei a pronunțat o decizie nelegală, motiv pentru care era necesară efectuarea unei expertize tehnice în construcții, cerere greșit respinsă de instanța de apel.

Recurenta-pârâtă SC B. SRL invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurenta-pârâtă invocă faptul că hotărârea nu cuprinde motive pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii, încălcând astfel obligația prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului indicând în acest sens cauza Dima contra României, cauza Virgil Ionescu împotriva României.

Susține recurenta-pârâtă că, instanța de apel nu a procedat la o analiză efectivă a mijloacelor de probă și a eliminat pe baza unor argumente superficiale din probatoriul administrat, corespondența electronică din care rezultă că a transmis situațiile de lucrări care nu au fost contestate la acel moment de beneficiar.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează nelegalitatea deciziei, derivată din interpretarea greșită a dispozițiilor art. 46 C. com., art. 997 C. civ., H.G. nr. 925/2006, art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În privința interpretării greșite a dispozițiilor art. 46 C. com., recurenta susține că, contrar acestor prevederi legale care stabilesc că obligațiile comerciale se probează printre altele și prin corespondență, instanța de apel a înlăturat înscrisurile care cuprind transcrierea corespondenței electronice dintre părți din care rezultă că depășirea termenului inițial a fost agreată de părți, precum și întocmirea situațiilor de lucrări și transmiterea acestora către beneficiar, respectiv stadiul lucrărilor și momentul întreruperii acestora. Interpretând greșit dispozițiile legale menționate, instanța de apel a apreciat că această corespondență este un început de dovadă scrisă ce trebuie completat cu alte probe, deși în realitate textul legal îi acordă valoarea probatorie a înscrisului sub semnătură privată, dispozițiile legale având un caracter derogatoriu de la dreptul comun în materie de probațiune.

De asemenea, arată recurenta, încălcând principiul voinței reale a părților în interpretarea art. 13 din contract, instanța de apel a ignorat faptul că părțile contractante, în realitate au convenit să utilizeze corespondența electronică drept modalitate de comunicare. Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 46 C. com., rezultă că părțile pot conveni modificarea raporturilor contractuale inclusiv prin corespondență. Interpretând rigid dispozițiile art. 969 C. civ., fără să țină cont de voința internă a părților, voință ce diferă de cea declarată inițial prin art. 13 alin. (2) din contract, instanța de apel a ignorat probele administrate în cauză din care a rezultat fără echivoc că acestea au înțeles să modifice modalitatea de comunicare pe parcursul derulării contractului, convenind ca transmiterea informațiilor să fie efectuată prin e-mail, adaptând obiectul lucrărilor și decalând termenele de execuție.

Citând dispozițiile art. 89 alin. (1), art. 90 alin. (3) și art. 91 din H.G. nr. 925/2006 recurenta susține că în mod greșit a fost înlăturată critica referitoare la restituirea garanției de bună-execuție și a penalităților aferente, deși din corespondența purtată între părți a rezultat acceptarea de către beneficiar a unor situații de lucrări, pentru care de altfel s-a solicitat restituirea garanției și nu pentru cele care nu au fost efectuate de pârâtă. De altfel, nu a fost notificată de reclamantă în calitate de beneficiar în legătură cu executarea necorespunzătoare a unor lucrări ori cu neîndeplinirea unor obligații, situație în care nu se justifică reținerea garanției de bună-execuție.

Ultimul motiv de recurs vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deși în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 5 și art. 11 din actul normativ menționat.

În această privință recurenta-pârâtă arată că, deși reclamanta nu a susținut expres că solicită antrenarea răspunderii sale pentru vicii ascunse, instanța prin aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. trebuia să constate că garanția pentru vicii se activează doar în ipoteza în care lucrarea executată nu corespunde calitativ parametrilor conveniți de părți. În această ipoteză sunt incidente prevederile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc termene speciale de prescripție, ceea ce exclude aplicarea termenului general de prescripție de trei ani, situația fiind identică și în privința art. 11 din decret, potrivit căruia prescripția dreptului la acțiune privind viciile ascunse ale unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, cel mai târziu la împlinirea unui an de la data predării lucrărilor.

Intimata reclamantă prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, care nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursurile prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate Înalta Curte, constată că sunt nefondate.

Astfel, în privința recursului reclamantei SC A. SRL se impune precizarea că deși aceasta nu a invocat în mod expres prin recursul declarat, dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor se face referire la insuficiența motivării hotărârii recurate, raportat la dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar ulterior a indicat și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. Aceeași critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. fiind formulată și de recurenta-pârâtă, astfel încât se va răspunde printr-un considerent comun.

Din această perspectivă se va reține că, într-adevăr în conformitate cu textul legal invocat hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat criticile părților, pentru a se verifica respectarea dreptului acestora la un proces echitabil, precum și legalitatea deciziei supuse controlului judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte, observă că prin decizia recurată instanța de apel a argumentat, este adevărat într-un mod sintetic, motivele pentru care a respins apelurile ambelor părți, analizând însă toate criticile și cererile formulate de acestea.

Prin urmare, contrar criticilor formulate atât de ambele recurente nu se poate reține nelegalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece din considerentele deciziei rezultă raționamentele în baza cărora s-a adoptat soluția criticată.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 invocat prin notele depuse și respectiv anterior acordării cuvântului în fond, Înalta Curte observă că dezvoltarea criticilor nu relevă incidența acestor dispoziții legale, situație în care nu se impune analizarea criticilor din această perspectivă.

În privința motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă SC A. SA critică, în esență, respingerea cererii de efectuare a contraexpertizei în considerarea faptului că, concluziile expertizelor efectuate în fața instanțelor devolutive sunt contradictorii.

În acest context se impune precizarea că modul de interpretare și administrare a probelor nu este posibil a fi cenzurat în recurs, din perspectiva specificului acestei căi de atac, în care se verifică exclusiv legalitatea și nu temeinicia hotărârii instanței de apel.

Cu toate acestea, se va reține că prin decizia recurată instanța de apel a argumentat că raportat la teza probatorie a reclamantei, efectuarea contraexpertizei nu este o probă utilă și concludentă cauzei. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a verificat situațiile de lucrări întocmite de pârâtă și le-a înlăturat ca fiind neconcludente, motiv pentru care, de altfel, cererea reconvențională a pârâtei a și fost respinsă ca nedovedită în conformitate cu art. 1169 C. civ. De altfel, atât acțiunea principală cât și cea reconvențională au fost respinse cu motivarea că niciuna dintre părți nu au făcut dovada celor afirmate prin acțiunile formulate.

În aceeași ordine de idei, instanța de apel a argumentat că în condițiile în care lucrările au fost executate de un terț dar, în absența unor probe concludente și a documentațiilor pe care, conform contractului, părțile trebuiau să le întocmească nu se poate stabili stadiul și cantitatea de lucrări pretins neexecutate de pârâtă.

De menționat că, în speță s-a efectuat și o expertiză IT, care nu a furnizat date relevante în legătură cu pretențiile formulate.

În alți termeni este de observat că dezvoltarea criticilor vizează împrejurări de fapt legate de condițiile și concluziile expertizei, care nu pot fi însă valorificate din perspectiva dispozițiilor legale anterior menționate. Astfel, deși se invocă încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ. referitoare la citarea părților, dacă pentru expertiză este necesară cercetarea la fața locului, motivele invocate sub acest aspect privesc, în realitate modul de interpretare a acestei probe.

Prin urmare, deși în esență și critica întemeiată pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., vizează mai mult aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei Înalta Curte, cu precizările anterioare constată că recursul reclamantei este nefondat urmând a fi respins în conformitate cu dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În privința recurentului declarat de pârâta SC B. SRL se va reține că este nefondată critica acesteia referitoare la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu precizarea - față de cele menționate în legătură cu recursul reclamantei -, că și pârâta, în realitate vizează prin această critică modalitatea în care instanța de apel a interpretat corespondența electronică, deși aspectele de fond sau de netemeinicie nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prevederile art. 46 C. com. nu au fost greșit aplicate de instanța de apel.

În acest context, trebuie precizat că în materie comercială, potrivit art. 46 C. com., corespondența poate proba un raport juridic comercial, această normă având caracter special în raport cu regula generală în materia probațiunii raporturilor civile, stabilită prin art. 1191 și urm. C. civ.

Prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a înlăturat corespondența electronică dintre părți ca fiind inadmisibilă ci, dimpotrivă a menționat că această corespondență reprezintă un mijloc de probă conform art. 46 C. com. A fost însă înlăturată cu motivarea că aceasta nu face dovada faptelor afirmate de pârâtă, concluzie ce rezultă din expertiza IT, potrivit căreia nu se poate stabili forma inițială a mesajelor transmise, astfel că proba nu este concludentă cu privire la situațiile de lucrări care ar fi fost comunicate reclamantei în calitate de beneficiar.

În alți termeni, instanța de apel nu a calificat corespondența electronică invocată de recurenta-pârâtă, ca fiind un început de dovadă scrisă, care trebuie completată cu alte probe, ci a arătat că înscrisurile electronice nu pot fi considerate probe în sensul art. 46 C. com., pentru că nu se poate stabili cu certitudine conținutul și realitatea acestora, situație în care nu pot fi considerate concludente și utile pentru dovedirea stadiului lucrărilor pretins executate de pârâtă.

Dispozițiile art. 13 din contractul de antrepriză au fost corect interpretate stabilindu-se că părțile au convenit, astfel cum rezultă în mod expres din această clauză, că orice modificare a contractului trebuie făcută în scris prin scrisoare recomandată sau prin fax, condiție neîndeplinită în speță, astfel cum corect a reținut instanța de apel examinând corespondența dintre părți.

De altfel, în această privință, deși recurenta invocă încălcarea regulilor de interpretare a contractului prin ignorarea voinței reale a părților, în esență se susține că probele administrate în cauză relevă faptul că acestea au convenit că este posibilă modificarea contractului și prin e-mail. Această interpretare, dincolo de faptul că vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii legată de interpretarea probelor, nu este posibilă, deoarece astfel cum s-a menționat corespondență electronică nu poate fi luată în considerare întrucât nu se poate stabili forma inițială a mesajelor transmise, astfel că în mod evident odată înlăturată această corespondență nu poate fi acceptată ideea că dovedește modificarea contractului părților.

Cât privește nelegalitatea deciziei în privința aplicării eronate a H.G. nr. 925/2006, Înalta Curte constată că și această critică este nefondată deoarece astfel cum rezultă din art. 89 alin. (1) din actul normativ menționat, citat de altfel de recurentă, garanția de bună-execuție a contractului se constituie în scopul asigurării îndeplinirii cantitative, calitative și în perioada convenită a contractului.

Or, prin decizia recurată s-a reținut faptul că pârâta, în calitate de antreprenor, nu și-a îndeplinit obligațiile de a executa lucrările contractate, astfel că în lipsa acordului beneficiarului nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune restituirea garanției de bună-execuție, cu atât mai mult cu cât părțile au opinii divergente cu privire la calitatea executării lucrărilor, iar prin expertiza în construcții efectuată nu s-a putut stabili situația de fapt de la momentul încetării lucrărilor de către pârâtă, ceea ce a făcut imposibilă constatarea modalității de executare a lucrărilor și respectiv a calității acestora.

Critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 este nefondată, întrucât astfel cum corect s-a reținut prin decizia recurată, reclamanta, în calitate de beneficiar, a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri pentru lucrările executate necorespunzător, astfel că în speță este aplicabil termenul general de prescripție de trei ani și nu sunt incidente dispozițiile art. 5 care reglementează un termen special de prescripție pentru vicii ascunse, aspect care nu a fost invocat în speță și nici cele ale art. 11 din același act normativ care se referă la termenul de un an de la predarea lucrării în condițiile în care nu există un proces-verbal de predare-primire și de altfel pârâta nici nu a susținut că a predat lucrările executate.

În concluzie, recursurile formulate de ambele recurente sunt nefondate și urmează a fi respinse, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL București și pârâta SC B. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 496/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL