ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 604/2015

Decizia nr. 604/2015

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 1 martie 2012, sub nr. 6276/3/2012, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 871.306,29 de lei, reprezentând contravaloare lucrări efectuate și neachitate, precum și la plata sumei de 128.693,71 de lei, reprezentând dobânda, în total suma de 1.000.000 lei. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1260 din 17 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția nulității capătului de cerere privind dobânda invocată de către pârâta SC B. SA, cât și cererea formulată de reclamanta SC A. SRL - prin administrator judiciar C..

A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 lei, către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut referitor la excepția nulității capătului de cerere privind dobânda, invocată de către pârâta SC B. SA că este nefondată, în raport de dispozițiile art. 720

3

alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, cererea de chemare în judecată va cuprinde motivele de fapt, precum și față de dispozițiile art. 133 alin. (1) din același cod, potrivit cărora, cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.

Astfel, față de împrejurarea că motivele de fapt nu sunt cuprinse în enumerarea limitativă a art. 133 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță a reținut că sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) teza I din același cod, potrivit căruia, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, iar cum pârâta nu a probat că lipsa motivelor de fapt ale capătului de cerere privind dobânda i-a pricinuit vreo vătămare, s-a apreciat că nu se poate dispune anularea acestuia.

Totodată, tribunalul a reținut că sunt incidente și prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nulitatea invocată în cauză fiind una relativă, iar potrivit acestui text, neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond și cum pârâta nu a invocat această nulitate la prima zi de înfățișare după primirea cererii de chemare în judecată, tribunalul a constat că aceasta nu mai avea posibilitatea de a invoca acest aspect la ultimul termen de judecată.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că la data de 28 iulie 2007 pârâta SC B. SA, în calitate de client, a încheiat cu SC D. SRL, în calitate de antreprenor general, contractul de antrepriză nr. 3, iar obiectul contractului îl constituia efectuarea lucrărilor de execuție/construcție a unui condominiu rezidențial format din 4 blocuri de apartamente cu 10 și 7 etaje, pentru un număr de 176 de apartamente, un complex comercial în suprafață de 2.243 m

2

și o zonă de parcare de 7.829 m

2

din suprafața totală subterană de 10.972 m

2

, prețul total fix pentru executarea lucrărilor fiind de 19.700.000 de euro, potrivit art. 3.1. din contract.

La data de 23 martie 2011, pârâta și antreprenorul general SC D. SRL au încheiat actul adițional nr. 15 la contractul de antrepriză menționat, iar potrivit art. 1 din actul adițional defectele și neconformitățile semnalate de beneficiar sunt menționate în anexe.

Prin art. 2, antreprenorul general se obliga să remedieze defectele menționate în Anexa nr. 1 și Anexa nr. 2 cel mai târziu până la data de 15 aprilie 2011, cu excepția unor lucrări care urmau a fi remediate până la data de 30 aprilie 2011. În caz de neexecutare, antreprenorul general va răspunde față de beneficiar în condițiile contractului pentru toate prejudiciile directe sau indirecte cauzate.

Potrivit art. 7, ca urmare a extinderii perioadei de garanție, conform art. 6 - până la data de 31 decembrie 2011 - antreprenorul general va asigura existența unei garanții pentru remedieri în perioada de garanție valabile până la data de 31 decembrie 2011 pentru suma de 170.000 de euro. Această garanție va fi constituită din suma de 170.000 de euro, sumă care a fost reținută de beneficiar de la antreprenorul general în perioada de execuție a proiectului, conform prevederilor contractului.

Din garanția de 170.000 de euro a fost eliberată antreprenorului general numai suma de 35.000 de euro, iar prin notificarea din data de 1 august 2012, pârâta a adus la cunoștința antreprenorului general faptul că, valoarea lucrărilor de remediere necesare pentru executarea proiectului conform contractului era de 678.000 de euro.

Prin procesul-verbal de recepție finală din 21 aprilie 2011, rezultă că s-a propus admiterea recepției finale cu obiecțiuni.

La data de 16 septembrie 2008, reclamanta SC A. SRL, în calitate de subantreprenor, a încheiat cu SC D. SRL, în calitate de antreprenor general, un contract de subantrepriză nr. 3, obiectul contractului constituindu-l efectuarea de lucrări de finisaje și compartimentare cu gipscarton, zugrăveli, totodată fiind prevăzută posibilitatea efectuării și a altor lucrări în condițiile art. 2 din contract.

Potrivit Situației de lucrări centralizată E., valoarea lucrărilor a fost de 6.678.555,50 de lei, iar potrivit Situației de lucrări suplimentară E., valoarea lucrărilor a fost de 125.292,7 lei.

Astfel, din motivarea cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 1488 C. civ., aplicabil în cauză potrivit art. 5 din Legea nr. 71/ 2011.

Potrivit acestui text legal, zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători întrebuințați la clădirea unui edificiu sau a unei alte lucrări date în antrepriză, pot reclama plata lor de la comitent (client), dar numai în măsura în care acesta s-ar găsi dator către antreprenor în momentul cererii.

Față de acest text legal, tribunalul a reținut că lucrătorii, respectiv reclamanta, au o acțiune directă contra clientului, pârâta din speța dedusă judecății, cu toate că nu există niciun raport juridic direct între ei, fiind deci o dispoziție derogatorie de la principiul relativității efectelor contractelor.

În acest context, prima instanță a reținut că pentru a se putea admite o acțiune întemeiată pe prevederile art. 1488 C. civ., trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: a) ca și condiție premisă, antreprenorul să fie dator către lucrători; b) reclamantul să aibă calitatea de zidar, lemnar sau alt lucrător întrebuințați la clădirea unui edificiu sau a unei alte lucrări date în antrepriză; c) clientul să fie dator către antreprenor (reclamant) în momentul formulării cererii de chemare în judecată; d) lucrările efectuate de către subantreprenor (reclamant) să fie conforme contractului încheiat de către client cu antreprenorul care i-a angajat pe zidari, lemnari și ceilalți lucrători.

În cauză, tribunalul a reținut că aceste condiții nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la condiția ca antreprenorul să fie dator către lucrători, respectiv către reclamantă, tribunalul a apreciat că această condiție se deduce - implicit - din reglementarea conținută de art. 1488 C. civ., sens în care s-a reținut că nu s-ar putea cere nicio sumă de la client, decât dacă antreprenorul ar fi dator persoanelor prevăzute de textul legal menționat, iar Tribunalul București a constatat că reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., că antreprenorul general, respectiv SC D. SRL, îi datora sumele de bani pe care le solicită de la pârâtă.

Astfel, deși reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 871.306,29 de lei, reprezentând contravaloare lucrări efectuate și neachitate, tribunalul a constatat că reclamanta nu a arătat cu exactitate de unde rezultă aceste sume.

Totodată se reține că instanța nu a avut în vedere convenția de plată încheiată de reclamantă cu antreprenorul general SC D. SRL, întrucât aceasta nu este opozabilă pârâtei, față de principiul relativității contractului, nefiind încheiat și cu aceasta.

În ceea ce privește condiția, potrivit căreia, reclamantul să aibă calitatea de zidar, lemnar sau alt lucrător întrebuințați la clădirea unui edificiu sau a unei alte lucrări date în antrepriză, tribunalul a considerat că aceasta este îndeplinită în cauză, considerând că în prezent, față de evoluția societății și a modalităților de organizare a lucrătorilor, sintagma de "ceilalți lucrători" trebuie să aibă un înțeles extins și la societățile constituite în temeiul Legii nr. 31/1990 care au calitate de subantreprenori.

Relativ la condiția, potrivit căreia, clientul să fie dator către antreprenor - reclamant - în momentul formulării cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că aceasta nu este îndeplinită, întrucât în cauză, nu s-a probat, prin niciun mijloc de probă admisibil în condițiile art. 1169 C. civ., că deficiențele constatate de pârâtă și antreprenorul general SC D. SRL prin actul adițional din 21 martie 2011 au fost remediate până în prezent, în condițiile expuse în acest act adițional, sens în care tribunalul a apreciat că nu se poate reține că pârâta ar datora vreo sumă antreprenorului general.

Referitor la ultima condiție, potrivit căreia, lucrările efectuate de către subantreprenor să fie conforme contractului încheiat de către client cu antreprenorul care i-a angajat pe zidari, lemnari și ceilalți lucrători, tribunalul a constatat-o ca fiind neîndeplinită în cauză, potrivit art. 1169 C. civ., întrucât reclamantul nu a probat că lucrările pe care le-a efectuat sunt conforme contractului de antrepriză generală din 28 iulie 2007, totodată, tribunalul nu a avut în vedere procesul-verbal de recepție încheiat de reclamantă cu antreprenorul general, respectiv SC D. SRL, întrucât acesta nu este opozabil pârâtei, nefiind încheiat și cu aceasta, iar din aceste considerente s-a constatat că nu se poate angaja răspunderea pârâtei, în temeiul art. 1488 C. civ.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 de lei, către pârâtă, reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 910/2014 din 20 octombrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în mod corect prima instanță a constat că reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., că antreprenorul general D. SRL îi datora sumele pretinse și nici că lucrările pe care le-ar fi efectuat sunt conforme contractului de antrepriza generală din 28 iulie 2007.

Împrejurarea că reclamanta s-a înscris la masa credală a antreprenorului general D. SRL nu înseamnă că există identitate între creanța înscrisă în tabelul creditorilor și cea solicitată în prezenta cauză, având în vedere că un tabel de creanțe nu poate proba, prin el însuși, faptul că suma din acel tabel și suma pretinsă în dosarul de față derivă din același raport juridic.

S-a mai reținut că nu rezultă, din probele administrate, faptul că reclamanta ar fi efectuat lucrările pretinse din moment ce construcțiile au fost finalizate la data de 30 mai 2008, iar societatea reclamantă a fost înființată la peste 3 luni după această dată, respectiv la 15 septembrie 2008, astfel cum reiese din Extrasul din Registrul Comerțului depus la dosar, iar din acest considerent, instanța de apel a apreciat că orice lucrări pe care societatea reclamantă pretinde că le-a efectuat nu puteau fi realizate decât începând cu 15 septembrie 2008, or, apelanta nu putea realiza lucrările anterior constituirii, aceasta neavând capacitate de folosință și exercițiu, astfel că, susținerile acesteia, conform cărora, compartimentările ar fi fost efectuate ulterior datei de 30 mai 2008, sunt nereale.

A mai reținut instanța de apel că, înscrisurile care au stau la baza pretențiilor reclamantei nu poartă semnătura sau ștampila pârâtei, nefiind parte la raporturi juridice indicate de SC A. SRL, și deci nu-i sunt opozabile, totodată s-a constatat că înscrisurile reclamantei nu au avut dată certă, neputând justifica o situație de fapt la un anumit moment, conform art. 1182 C. civ.

Față de aceste împrejurări și cum înscrisurile depuse de reclamantă în susținerea pretențiilor sale nu pot avea forță probantă din moment ce prezintă inadvertențe care țin de esența conturării raporturilor juridice, Curtea de Apel București a respins criticile reclamantei ca nefondate, în acest sens fiind avut în vedere și faptul că întregul E., a fost întabulat încă din anul 2008, întabulare care nu putea opera decât după finalizarea compartimentării la interior și după încheierea procesului-verbal de recepție a lucrărilor din 30 mai 2008.

Instanța de apel a apreciat că, pârâta nu poate fi obligată să plătească reclamantei garanția de bună execuție, deoarece art. 1488 C. civ. se referă doar la contravaloarea lucrărilor executate, iar nu la garanții de buna execuție, iar reclamanta a solicitat contravaloarea lucrărilor executate, și nu restituirea garanțiilor de bună execuție.

În acest context, se reține că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat contravaloarea lucrărilor executate și dobânda, iar nu restituirea garanțiilor de bună execuție, astfel spus, suma pretinsă de reclamantă este solicitată cu titlu de contravaloare lucrări efectuate și neachitate, iar nu cu titlu de restituire garanții de buna execuție.

În ceea ce privește onorariul de avocat, instanța de apel a reținut că această critică este lipsită de suport juridic, referitor la afirmația reclamantei, în sensul că o societate în insolvență nu poate fi obligată la cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C. a declarat recurs, temeiurile de drept fiind apreciate de Înalta Curte a fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta solicită admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea intimatei la plata sumei de 1.000.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Criticile aduse deciziei atacate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă în esență la faptul că instanța a reținut greșit, faptul că în condițiile art. 1169 C. civ. nu s-ar fi făcut dovada unei creanțe împotriva falitei SC D. SRL care să rezulte din același raport juridic. În opinia recurentei acest lucru era imposibil, pe de-o parte pentru că presupunea proba unui fapt negativ, iar pe de altă parte sarcina probei era inversă, beneficiarul intimat trebuia să probeze că nu datora o asemenea sumă de bani către antreprenorul general.

În ceea ce privește pretinsa înființare ulterioară a societății reclamante, recurenta susține că firma și-a schimbat denumirea și sediul anterior, ceea ce face ca aparent firma să nu fi existat anterior, astfel cum se susține, deși înscrisurile din registrul comerțului probează contrariul, schimbarea numărului de ordine de la Registrul comerțului nu este de natură să probeze că firma ar fi fost înființată la acea dată, din moment ce exista anterior.

În ceea ce privește textul de lege aplicabil la acea dată, respectiv art. 1488 C. civ., recurenta susține că acesta nu impune existența unui raport juridic între cel ce a efectuat lucrarea și proprietarul edificiului și tocmai de aceea legea a instituit o acțiune directă împotriva acestuia în limita sumelor de bani datorate către antreprenorul general.

Mai arată recurenta că, imobilul în litigiu putea fi întabulat chiar și în lipsa finisajelor, pe stadii de construcție, compartimentarea ulterioară nefiind de structură, astfel că se putea efectua, fără obținerea vreunei autorizații de construcție, fără întabulare, motiv pentru care se apreciază că instanța a aplicat eronat legea.

În opinia recurentei, instanța a aplicat greșit legea atunci când a interpretat faptul că dispozițiile art. 1488 C. civ. nu se referă la garanția de bună execuție, întrucât sumele de bani sunt datorate indiferent cu ce titlu, subantreprenorul putându-le solicita, chiar dacă sunt datorate cu titlu de garanție de bună-execuție, neexistând nicio interdicție în acest sens.

Recurenta susține că motivarea instanței cu privire la faptul că aceasta nu ar fi efectuat proba, în condițiile prevăzute de art. 1169 C. civ., asupra unei creanțe certe și lichide este nelegală din moment ce există la dosar proba contrară, respectiv tabelul creditorilor, înscrisurile depuse de lichidatorul antreprenorului din care reiese exact contrariul și anume calitatea de creditor înscris la masa credală a antreprenorului general.

În argumentarea motivelor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că susținerile instanței cu privire la lipsa opozabilității convenției de plată dintre reclamantă și antreprenorul falit, respectiv SC D. SRL sunt eronate din moment ce chiar instanța motivează anterior, că potrivit art. 1488 C. civ., lucrătorii au acțiune directă contra clientului cu toate că nu există niciun raport juridic între ei, o dispoziție derogatorie de la principiul relativității efectelor contractelor, iar din acest punct de vedere hotărârea atacată este contradictorie din moment ce se motivează că există acțiune directă, ca o derogare de la principiul relativității contactelor, pentru ca ulterior să se rețină în sens contrar.

În ceea ce privește motivele legate de garanția de bună-execuție, recurenta susține că acestea sunt contradictorii, pentru că pe de-o parte instanța constată îndeplinite condițiile, potrivit cărora, clientul trebuie să fie dator către antreprenor, iar pe de altă parte se reține faptul că în condițiile prevăzute de art. 1169 C. civ. nu s-ar fi probat anumite deficiențe pretinse de client.

Referitor la motivele ce privesc lucrările efectuate de subantreprenor, ca acestea să fie conforme contractului încheiat de client cu antreprenorul, instanța a reținut eronat faptul că nu ar fi fost conforme cu contractul de antrepriză generală din 28 iulie 2007, în acest sens instanța susținând faptul că procesul-verbal de recepție încheiat de reclamantă cu antreprenorul general, respectiv SC D. SRL nu este opozabil pârâtei, pentru că nu este încheiat cu aceasta, opinie apreciată de recurentă ca fiind greșită din moment ce nici nu exista vreun raport juridic între subantreprenor și beneficiarul lucrărilor, astfel că nu era necesară încheierea unui asemenea înscris cu clientul, ci numai cu antreprenorul general. Din moment ce practica judiciară este constantă în această privință, anume lipsa raportului juridic între subantreprenor și beneficiarul lucrărilor este evident că, procesul-verbal de recepție încheiat cu antreprenorul general îi este opozabil în virtutea legii, și îi conferă subantreprenorului un drept de acțiune directă contra clientului de a-și recupera sumele de bani, în măsura în care acestea sunt datorate de către beneficiar.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta susține că soluția pronunțată în cauză este greșită, în raport cu prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind insolvența în vigoare la acea dată, întrucât obligarea reclamantei aflate sub protecția legii insolvenței la plata unor sume de bani, reprezintă o încălcare a principiului prevăzut de dispozițiile menționate, în condițiile în care recurenta nu poate fi executată silit.

În acest sens, recurenta consideră că suma de bani pretinsă cu titlu de onorariu avocațial este nerezonabilă și mult exagerată în raport cu volumul de muncă depus de multiplele firme de avocatură ce au reprezentat intimata în prezenta cauză.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 februarie 2015, intimata-pârâtă SC B. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, totodată solicitând și acordarea cheltuielilor de judecată.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C. să fie respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a reținut în mod greșit faptul că, în condițiile art. 1169 C. civ., nu s-ar fi făcut dovada unei creanțe împotriva falitei SC D. SRL care să rezulte din același raport juridic.

Această critică este nefondată, deoarece Curtea de Apel București, în mod corect a reținut ca reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., faptul că antreprenorul general SC D. SRL îi datora sumele pretinse, nici că lucrările pe care le-ar fi efectuat sunt conforme contractului de antrepriză generală din 28 iulie 2007.

Astfel, contrar afirmațiilor recurentei, o asemenea probă nu presupunea dovedirea unui fapt negativ, sarcina probei revenindu-i acesteia, având în vedere că un tabel de creanțe nu este apt, prin el însuși, să probeze că suma din acel tabel și suma pretinsă în dosarul de față derivă din același raport juridic sau ca debitul respectiv a rămas nemodificat, pentru simplul motiv că în tabel apare doar o sumă, care nici nu este identică cu cea pretinsă în cauză.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, reclamanta și-ar fi schimbat denumirea și sediul anterior datei de 15 septembrie 2008, când apare înmatriculată în registrul comerțului, se constată că este nefondată având în vedere că aceasta este o situație de fapt care nu a fost probată până în prezent, iar în această fază procesuală, o situație de fapt nu mai poate fi pusă în discuție.

În mod corect s-a reținut de instanțe că, recurenta nu a probat creanța sa față de antreprenorul general SC D. SRL, având în vedere că aceasta nu a efectuat lucrări la Complexul E., astfel cum rezultă din probele administrate, fiind imposibil ca reclamanta să fi efectuat lucrările pretinse din moment ce construcțiile au fost finalizate la data de 30 mai 2008, iar societatea reclamantă a fost înființată la peste 3 luni după această dată, anume la 15 septembrie 2008 - după cum reiese din extrasul din Registrul Comerțului depus la dosar.

Referitor la criticile recurentei, potrivit cărora, art. 1488 C. civ. nu impune existența unui raport juridic între cel ce a efectuat lucrarea și proprietarul edificiului, se constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că recurenta avea obligația de a administra probe prin care să-și demonstreze creanța față de antreprenorul general SC D. SRL, iar nu să prezinte acte încheiate cu SC D. SRL, care nu sunt opozabile intimatei-pârâte SC B. SA.

Acțiunea directă a lucrătorilor, reglementată prin art. 1488 C. civ. conferă, prin excepție de la principiul relativității efectelor contractului prevăzut de art. 973 C. civ., posibilitatea ca lucrătorii să poată să se îndrepte direct împotriva beneficiarului lucrării doar pentru plata lor (adică pentru drepturile corelative muncii prestate) și numai în măsura în care acesta este dator antreprenorului.

Persoana juridică, subantreprenor nu poate fi asimilată noțiunii de lucrător la care se referă art. 1488 C. civ., deoarece această persoană juridică nu desfășoară activitatea de construcție propriu-zisă, ci ea reprezintă entitatea în cadrul căreia activitatea se realizează prin lucrători angajați sau alte persoane cooptate în scopul aducerii la îndeplinire a activității contractate, iar plata la care se referă textul de lege aparține doar lucrătorilor, pentru munca personală prestată și nu societății subantreprenoare.

Aceasta are la îndemână acțiunea în răspundere contractuală împotriva antreprenorului pentru plata drepturilor corelative obligațiilor asumate prin contractul de subantrepriză și nu se poate îndrepta împotriva beneficiarului pentru realizarea drepturilor din contractul în care acesta nu este parte, așa cum se solicită prin acțiunea dedusă judecății.

Prin dispozițiile art. 1488 C. civ. s-a instituit o excepție de la principiul relativității efectelor actelor juridice în scopul de a proteja dreptul lucrătorilor, al salariaților pentru munca prestată și nu de a conferi subantreprenorului, în realitate antreprenor la rândul său, posibilitatea de a-și îndestula creanța decurgând dintr-un contract printr-o acțiune directă împotriva unui debitor al debitorului său, o atare acțiune nefiind posibilă în condițiile art. 1488 C. civ.

Mai mult decât atât, trebuie reținut faptul că înscrisurile care stau la baza pretențiilor reclamantei nu poartă semnătura sau ștampila intimatei-pârâte, SC B. SA nefiind parte la presupusele raporturi juridice indicate de SC A. SRL, sens în care acestea nu le sunt opozabile sub niciun aspect.

O altă critică a recurentei se referă la faptul că, instanța a aplicat greșit legea, întrucât imobilul în litigiu putea fi întabulat chiar și în lipsa finisajelor, pe stadii de construcție, compartimentarea ulterioară nefiind de structură, astfel că se putea efectua fără obținerea vreunei autorizații de construcție.

Această susținere este nefondată, deoarece potrivit art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, construcțiile care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și nu pot fi întabulate în cartea funciară, iar în situația în care construcțiile nu ar fi fost compartimentate nu s-ar fi încheiat procesul-verbal de recepție, întrucât compartimentările erau deja făcute la acea dată în imobile, astfel încât, susținerile reclamantei, conform cărora ar fi fost efectuate ulterior datei de 30 mai 2008 sunt în mod vădit neadevărate.

Procesul-verbal care atestă finalizarea ansamblului imobiliar E. a fost semnat de către reprezentanții autorității publice Primăria orașului și de către intimata-pârâtă SC B. SA, acest act administrativ autentic cu caracter individual fiind emis de către o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, având natura juridică a unui act administrativ.

Prin urmare, procesul-verbal din 30 mai 2008, se bucură de prezumția de legalitate, fiind un act de autoritate supus regimului puterii publice.

Tot în același context se reține că, intimata-pârâtă SC B. SA a semnat cu antreprenorul general SC D. SRL, procesul-verbal de recepție finală din 21 aprilie 2011, în cuprinsul căruia se consemnează aceeași dată de finalizare a lucrărilor, respectiv 30 mai 2008.

Astfel, întregul E. a fost întabulat încă din anul 2008, întabularea neputând opera decât după finalizarea compartimentării la interior și după încheierea procesului-verbal oficial de recepție a lucrărilor, aspect ce confirmă faptul că reclamanta nu putea face lucrări de compartimentare, zidărie din moment ce apartamentele erau finalizate, se încheiase procesul-verbal de recepție finală din 30 mai 2008 și apartamentele din Complexul E. fuseseră dezmembrate și întabulate în totalitate, începându-se vânzarea acestora.

Referitor la susținerea recurentei, privind încadrarea garanțiilor de bună-execuție în prevederile art. 1488 C. civ., se constată că aceasta este nefondată, deoarece din modul în care este formulat art. 1488 C. civ., rezultă că se referă exclusiv la pretinderea unor sume reprezentând contravaloare lucrări executate, iar nu la garanții de bună-execuție.

Reprezentând o excepție de la principiul relativității contractelor, art. 1488 este de strictă interpretare și aplicare potrivit principiului exceptio est strictisimae interpretationis et aplicationis, astfel că, respectiva normă nu poate fi aplicată decât pentru creanțe certe și scadente reprezentând contravaloarea unor lucrări, iar prevederile art. 1488 C. civ. nu pot fi extinse și pentru alte sume, respectiv garanții, prestări servicii, altele decât cele de antrepriză.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta nu le-a citat și nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de temeinicie și legalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât contrar susținerilor recurentei considerentele instanței nu sunt contradictorii.

În acest sens se reține că, instanța nu a contestat faptul că reclamanta s-a înscris la masa credală a antreprenorului general SC D. SRL, dar acest aspect nu confirmă existența unei identități între creanța înscrisă în tabelul creditorilor și cea solicitată în prezenta cauza, fiind corectă concluzia instanței, în sensul că reclamanta nu a arătat cu exactitate de unde rezultă sumele pretinse.

Cât privește convenția de plată și procesul-verbal de recepție invocate de recurentă, se constată că motivarea instanței, în sensul că acestea nu sunt opozabile intimatei, nu contrazice reținerea aceleiași instanțe cu privire la existența acțiunii directe.

Astfel, contrar afirmațiilor recurentei, este nerelevantă nedepunerea unei declarații de creanța în dosarul de insolvență a SC D. SRL, deoarece, așa cum s-a arătat în doctrină, în cadrul acțiunii directe reglementate de art. 1488 C. civ., creditorul acționează în limita drepturilor debitorului său, iar pârâtul va putea să-i opună excepțiile pe care le-ar fi putut opune propriului sau creditor.

Cu privire la dreptul intimatei SC B. SA de reținere a garanțiilor de bună-execuție, se constată că, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și necontestat de recurentă, SC B. SA a achitat integral facturile emise de SC D. SRL, iar din garanția de bună execuție de 10% în valoare de 1.000.000 euro, reținută pe parcursul derulării contractului a fost restituită suma de 865.054,27 euro, rămânând de restituit la data de 31 decembrie 2012 suma de 134.945,73 euro.

În acest context, se reține că intimata SC B. SA nu poate fi obligată să plătească reclamantei garanția de bună-execuție, deoarece art. 1488 C. civ. se referă doar la contravaloarea lucrărilor executate așa cum s-a reținut mai sus.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta susține că soluția pronunțată în cauză este greșită, în raport cu prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât obligarea reclamantei aflate sub protecția legii insolvenței la plata unor sume de bani, reprezintă o încălcare a principiului prevăzut de dispozițiile menționate, în condițiile în care recurenta nu poate fi executată silit. De asemenea, se susține că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată nu reflectă munca depusă de avocat în susținerea apărării.

Această critică este nefondată, fiind lipsită de suport juridic afirmația recurentei în sensul că o societate în insolvență nu poate fi obligată la cheltuieli de judecată, având în vedere că, dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu au nicio relevanță sub aspectul obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată, deoarece privesc creanțe născute anterior deschiderii procedurii insolvenței, iar în speța de față, sentința atacată a fost pronunțată după deschiderea procedurii insolvenței, astfel că, obligația recurentei de a plăti cheltuielile de judecată este născută în timpul procedurii insolvenței.

Potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (6) teza I din Legea nr. 85/2006, creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.

Referitor la afirmația recurentei, potrivit căreia, onorariul de avocat este nerezonabil, mult exagerat în raport de volumul de muncă depus, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că prima instanța a redus onorariul avocațial de la suma de 51.720,37 lei la suma de 10.000 lei.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C., pe care o va obliga să-i achite intimatei-pârâte SC B. SA suma de 27.489,56 lei, cheltuieli de judecată, conform facturii aflate la dosar, urmând ca factura aflată la dosar ce cuprinde cheltuielile de judecată în sumă de 27.246,52 lei să fie respinsă, întrucât reprezintă o factură a cheltuielilor din apel, aspect ce nu justifică acordarea lor în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C. împotriva Deciziei civile nr. 910/2014 din 20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar C. să-i achite intimatei-pârâte SC B. SA suma de 27.489,56 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL