ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2398/2015

Decizia nr. 2398/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la 03 octombrie 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 566.779,20 euro la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând dublul contravalorii serviciilor de intermediere prestate și a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2096 și urm. noul C. civ. și art. 1166 și urm. noul C. civ.

Prin încheierea de ședință din 06 februarie 2014, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București în temeiul dispozițiilor art. 126 noul C. proc. civ., având în vedere obiectul cauzei -pretenții reprezentând comision de succes - și faptul că prin clauza inserată la art. 6 lit. d) din Contractul de consultanță încheiat la data de 13 mai 2013, părțile au convenit ca litigiile izvorâte din acest contract să fie judecate de instanțele competente din București.

Prin aceeași încheiere, tribunalul a respins și excepția prematurității introducerii acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu motivarea că, potrivit art. 1 alin. (12) din Legea nr. 192/2006 coroborat cu dispozițiile art. 601 lit. f) din lege, este obligatorie participarea la ședințele de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, doar în cazul litigiilor civile a căror valoare este sub 50.000 RON or, în speță valoarea litigiului este de 2.522.790,9 RON.

La ultimul termen de judecată, reclamanta și-a redus cuantumul pretențiilor la suma de 555.825,66 RON, ca urmare a diferenței dintre suprafața de teren vândută de pârâtă prin contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar și suprafața negociată cu grupul de investiții DO.

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 1654 din 03 septembrie 2014 a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârât SC B. SA, și a obligat pârâta la plata sumei de 227.939 euro reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății precum și la cheltuieli de judecată în sumă de 11.591,61 RON către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru; a luat act că reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul avocatului, pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Pârâta SC B. SA a formulat apel împotriva încheierii din data de 06 februarie 2014 și împotriva sentinței civile nr. 1654 din 3 aprilie 2014 și a solicitat admiterea apelului, în principal anularea sentinței apelate în temeiul art. 480 alin. (4) noul C. proc. civ., iar în subsidiar modificarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecata și obligarea intimatei-reclamantei la plata cheltuielilor de judecata efectuate la fond și în apel.

A solicitat, în principal, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare către Tribunalul Vaslui, în temeiul art. 480 alin. (4) noul C. proc. civ., apreciind, în cadrul acestei critici, că sentința a fost pronunțata de o instanța necompetenta teritorial, având în vedere că data la care reclamanta a dedus judecații litigiul, respectivul contract încetase. A arătat că indiferent de momentul încetării (prin acordul părților) în 28 iunie 2013, sau că urmare a denunțării unilaterale, așa cum însăși instanța a reținut ulterior prin sentința la 30 septembrie 2013, ambele date erau anterioare demersului în instanța astfel că atâta timp cât contractul nu mai era în ființa, clauza potrivit cu care părțile au stabilit competenta de soluționare revine altei instanțe decât cea în mod legal competente era caducă.

În subsidiar, a solicitat modificarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Reclamanta SC A. SRL, a formulat apel și a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata comisionului de 2% aferent operațiunii de „sale & lease back", în cuantum de 267.912,83 euro, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plații; obligarea pârâtei SC B. SA la plata a 2% din valoarea contractelor încheiate în data de 17 iulie 2013 ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 2101 noul C. civ., respectiv 277.912,83 euro, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plații; obligarea pârâtei SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată făcute în cauză.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1302/A din 19 decembrie 2014 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC B. SA, împotriva încheierii din 06 februarie 2014 și a sentinței civile nr. 1654 din 03 aprilie 2014 pronunțate de secția a Vl-a civilă a Tribunalului București în Dosarul nr. x/3/2013; a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 1654 din 03 aprilie 2014 pronunțată de secția a Vl-a civilă a Tribunalului București în Dosarul nr. x/3/2013, a schimbat sentința apelată în sensul că a obligat SC B. SA să plătească reclamantei A. SRL suma de 465.878,52 euro în echivalent RON la data plății; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 24.336,59 RON cheltuieli de judecată la fond; a obligat apelanta SC B. SA să plătească apelantei SC A. SRL suma de 12.168,29 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC B. SA, solicitând instanței de judecată, în temeiul art. 486 noul C. proc. civ. admiterea recursului, casarea deciziei recurată, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă, și admiterea propriului apel, formulat împotriva încheierii de ședință din 06 februarie 2014 și a sentinței de fond și în principal anularea sentinței apelate în temeiul art. 480 alin. (4) C. proc. civ. și în subsidiar respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Este de menționat, că motivarea cererii de recurs a fost efectuată prin două memorii distincte, primul înregistrat pe rolul instanței de apel la 22 decembrie 2014, anterior comunicării deciziei recurată și al doilea înregistrat la 05 martie 2015, în cadrul termenului legal prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere soluția pronunțată de către instanța de recurs cu privire la excepția nulității motivelor de recurs înregistrate la 05 martie 2015, raportat la dispozițiile art. 487 C. proc. civ., invocată de către reclamanta SC A. SRL, Înalta Curte urmează să sistematizeze criticile formulate prin cele două cereri, urmând a fi analizate prin considerente comune.

Astfel, în motivarea cererii de recurs, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

Hotărârea atacată a fost criticată prin prisma celor trei motive de nelegalitate, invocându-se încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă aduce critici deciziei atacată prin care a fost menținută soluția pronunțată de către Tribunalul București, de respingere a excepției de necompetență teritorială invocată de către pârâtă.

Modul de soluționare al acestei excepții, apreciază recurenta este greșit, întrucât la data deducerii spre judecată a prezentului litigiu, contractul din care izvorăsc pretențiile părților nu mai era în ființă, astfel încât dispozițiile art. 126 C. proc. civ. nu sunt incidente.

În consecință, în cauză, competența teritorială se supune dispozițiilor reglementate de art. 107 C. proc. civ.

- Aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a apreciat în mod greșit că respectivul contract dedus judecății este unul de intermediere și nu de antrepriză.

Având în vedere dispozițiile art. 1 din Contract, care stabilesc obiectul contractului, coroborat cu art. 3 lit. b) din Contract care stabilesc obligațiile asumate de către părți, intenția părților a fost aceea de a încheia un contract de antrepriză servicii, de consultanță și nu unul de intermediere.

În consecință, dispozițiile art. 2096 C. civ. nu sunt aplicabile.

- În continuare, arată recurenta-pârâtă, chiar în situația în care instanța de recurs ar menține o astfel de calificare a contractului, apreciază că nu se poate pretinde de către reclamantă dublul onorariului de succes. Această sumă ar trebui raportată la suma fixă stabilită cu titlu de avans și nu la onorariul de succes, potrivit art. 2101 C. civ.

- În continuarea criticilor aduse în sprijinul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă prezintă argumentele sale privind neîndeplinirea obligațiilor contractuale, aspecte care antamează situația de fapt.

- În ceea ce privește interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 3 lit. a) din Contract, în sensul că, consultantul putea oferi serviciile de consultanță numai la solicitarea pârâtei, iar faptul că nu s-au solicitat aceste servicii dă dreptul reclamantei să solicite plata onorariului de succes, recurenta-pârâta arată următoarele:

Potrivit art. 1269 C. civ., clauzele se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speță pârâta.

- Reclamanta nu a invocat excepția de neexecutare pentru a beneficia de o asemenea interpretare a clauzei.

Interpretarea dată de instanța de apel este contrară dispozițiilor art. 1170 C. civ. care consacră buna credință, precum și a dispozițiilor art. 1172 alin. (2) C. civ., care reglementează contractele cu titlu gratuit.

- O altă critică este cea legată de interpretarea dispozițiilor art. 155 alin. (5) C. fisc. legate de obligativitatea emiterii facturii fiscale.

Procedura derulată în recurs a constat în întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul este admisibil în principiu, urmând a fi avut în vedere și pus în discuția contradictorie a părților, aspectul invocat prin întâmpinarea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin care s-a invocat excepția nulității motivelor de recurs înregistrate la 05 martie 2015, fiind analizat în complet de filtru și comunicat părților potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La 03 iulie 2015 s-a înregistrat punctul de vedere asupra raportului depus de intimata SC A. SRL, prin care a invocat excepția nulității motivelor de recurs depuse de către recurentă la 05 martie 2015, întrucât termenul de recurs a expirat la 22 ianuarie 2015, data de început a curgerii termenului fiind 22 decembrie 2014, dată la care recurenta a depus la instanța de apel, prima cerere de recurs. În ceea ce privește fondul cauzei, intimata a invocat, în sinteză, faptul că în cauză nu există motive care să se încadreze în prevederile art. 488 pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

La 06 iulie 2015 s-a înregistrat punctul de vedere asupra raportului depus de recurentă, prin care a susținut motivele de nelegalitate invocate, prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. SRL a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacată.

La 29 mai 2015, recurenta-pârâtă SC B. SA a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 07 octombrie 2015, completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fixat termen de judecată acestuia.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte urmează a examina excepția de nulitate a motivelor de recurs depuse la dosarul de recurs la 05 martie 2015, invocată de către intimată prin întâmpinare și reține următoarele:

Cu privire la nulitatea motivelor de recurs, intimata invocă dispozițiile art. 470 alin. (5), art. 485 alin. (1) și 468 alin. (3) C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că recurenta este decăzută din dreptul de a mai formula motive de recurs ulterior datei de 22 ianuarie 2015.

Astfel, SC B. SA a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1302A din 19 decembrie 2014 la 22 decembrie 2014. Ca efect al echipolentei actului, termenul de recurs a început să curgă de la 22 decembrei 2014, el împlinindu-se la 22 ianuarie 2015.

Deși recurenta prin motivele de recurs inițiale și-a rezervat dreptul de a completa prezentele motive în termenul legal de la data comunicării deciziei recurate, acest drept procedural nu există, susține intimata, decât în cazul hotărârilor cu privire la care termenul curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii.

Excepția este neîntemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ. „Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2)-(4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător".

Dispozițiile art. 468 alin. (2)-(4) C. proc. civ. reglementează modalități echivalente comunicării hotărârii specifice apelului.

Pe lângă aceste cazuri de echipolentă specifice apelului, prin art. 457 alin. (3) C. proc. civ. s-a reglementat un nou caz de echipolentă cu valoare de normă generală.

Revenind la speța de față, se constată că excepția invocată de intimată vizează calculul termenului de recurs, care ca regulă, începe să curgă de la data comunicării hotărârii.

Termenul pentru motivarea recursului este reglementat de art. 487 C. proc. civ. care dispune „Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Cu privire la acest text este permisă o singură excepție și anume cea prevăzută la art. 470 alin. (5) privitor la apel. Acest text prevede expres, că atunci când termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă de la data comunicării hotărârii.

Având în vedere aceste dispoziții, se constată că în cauză termenul de declarare și cel de motivare a recursului au început să curgă de la date diferite. Astfel termenul pentru exercitarea recursului a început să curgă de la momentul depunerii cererii de recurs (act echivalent comunicării), însă motivarea recursului putea fi făcută înăuntrul unui termen cu aceeași durată ca și cel de declarare a recursului, calculat de la data comunicării hotărârii, respectiv 05 februarie 2015.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că ambele cereri de recurs au fost formulate în cadrul termenului legal prevăzut de art. 485 coroborat cu art. 487 C. proc. civ., excepția nulității urmând a fi respinsă.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Prin intermediul acestui motiv de casare, recurenta reiterează excepția de necompetență invocată în fața instanței de fond, litigiul fiind de competența Tribunalului Vaslui potrivit regulii de competență stabilită de art. 107 C. proc. civ., respectiv sediul pârâtei. în opinia recurentei, dispozițiile art. 126 C. proc. civ. privind alegerea de competență nu sunt incidente în cauză, întrucât la data sesizării instanței, contractul încetase.

Este de menționat că acest motiv de nelegalitate va putea fi primit doar dacă s-a invocat excepția de necompetență materială sau teritorială de ordine publică, în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, iar invocarea să fie făcută în condițiile legii.

Deși acest motiv de recurs a fost invocat în condițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și anume necompetență primei instanțe a fost invocată ca motiv de apel, iar instanța de apel a respins-o este de observat că necompetență invocată este de ordine privată, în condițiile art. 129 C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 478 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta face trimitere la modificarea cererii de chemare în judecată în apel de către reclamantă, și la respingerea excepției de inadmisibilitate invocată din acest punct de vedere.

Acest motiv de recurs vizează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, astfel cum este reglementată în Capitolul III Titlul IV al Cărții I.

Înalta Curte constată că față de obiectul cererii de chemare în judecată, precizarea pretențiilor deduse judecății prin răspunsul la întâmpinare și precizarea efectuată la 06 februarie 2014 în sensul diminuării pretențiilor, raportat la soluția pronunțată de către instanța de fond, care a admis în parte, pretențiile solicitate, privind plata remunerației de 2% ce se datora intermediarului, cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în apel.

Astfel, reclamanta, prin cererea de apel a achiesat, în parte la considerentele sentinței nr. 1654/2014 a Tribunalului București, în sensul în care din remunerația ce se cuvenea de 2% din valoarea contractelor ce urmau a se încheia, suma de 10.000 euro fusese achitată cu titlu de avans.

Având în vedere aceste precizări, se constată că nu a fost schimbat obiectul cererii de chemare în judecată în apel, iar instanța a analizat această critică a pârâtei prin decizia pronunțată, prin urmare nefiind incident, din acest punct de vedere, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează aspectul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte face precizarea că prin intermediul acestui motiv de recurs este permisă remedierea oricărei nelegalități numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanțial, fără a putea fi reanalizat pe fond litigiul dintre părți, în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a formulat mai multe critici.

Prima a vizat aplicarea greșită a normelor de drept material care vizează natura contractului încheiat între părți. Recurenta apreciază că acesta nu este unul de intermediere, față de obligațiile asumate de către reclamantă prin contract.

Considerentele ambelor instanțe au vizat analizarea contractului încheiat între părți în raport de caracteristicile contractului de antrepriză și a celui de intermediere (potrivit susținerilor părților) și a stabilit că acesta se apropie de cel de intermediere.

Recurenta a invocat dispozițiile art. 2096 C. civ. care în opinia sa conține o dispoziție limitativă în sarcina intermediarului și anume aceea de punere în legătură cu un terț.

Această susținere este nefondată. Obligațiile asumate de către reclamantă nu pot face ca acest contract să prezinte mai multe asemănări cu contractul de antrepriză.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ. în orice contract este prevalent principiul libertății de voință.

Un alt argument al recurentei a vizat stabilirea unui comision fix și onorariu de succes, ceea ce îl apropie de contractul de antrepriză.

În mod judicios au stabilit ambele instanțe că prin clauza cuprinsă la art. 4 din contract, părțile au stabilit prețul și modalitatea de plată a acestuia.

Dispozițiile art. 1851 alin. (1) C. civ., citate de către instanța de apel au vizat caracterul prețului în contractele de antrepriză, și anume acela că prețul este aferent executării unei anumite lucrări sau prestării unui serviciu pentru beneficiar, pe riscul său. Or, în speța de cauză, pârâta a încheiat contractul intermediat de reclamantă, iar remunerația a fost stabilită la 2% din valoarea finanțării pe care urma să o obțină prin operațiunea de sale & lease back.

Tot în sprijinul naturii juridice a contractului ca fiind unul de antrepriză, recurenta a făcut trimitere la lipsa din contract a dispozițiilor art. 2096 C. civ. care reglementează contractul de intermediere. Critica nu subzistă în raport de dispozițiile art. 1272 C. civ.

De asemenea, lipsa caracterului de intermediere, întrucât cu ocazia soluționării amiabile a litigiului reclamanta nu a făcut vorbire despre această natură nu este fondată.

Izvorul de drept al dublării remunerației se află în dispozițiile art. 1201 C. civ., prevedere care trebuie coroborată cu dispozițiile art. 1272 C. civ.

De asemenea, cunoașterea terțului la momentul semnării contractului în litigiu nu prezintă relevanță juridică în raport de dispozițiile art. 2096 C. civ.

Un ultim argument al recurentei a vizat faptul că obligațiile asumate de reclamantă sunt obligații de rezultat. Critica nu subzistă.

Din analiza clauzelor asumate de către reclamantă rezultă foarte clar că s-a prevăzut în mod expres că obligațiile asumate sunt de diligentă și nu de rezultat.

În mod corect instanța de apel a apelat la criteriile menționate la art. 1481 C. civ. și a reținut că obligațiile asumate de reclamantă sunt de diligentă. în ambele ipoteze, scopul contractului a fost atins, la 17 iulie 2014 recurenta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2013.

A doua critică formulată de recurentă privind greșita aplicare a normelor de drept material, a vizat neluarea în considerare a corespondenței anterioare datei de 26 iunie 2013.

Este de observat, pe de o parte, că din acest punct de vedere recurenta nu a indicat nici o dispoziție de drept material care să fie aplicată greșit de către instanța de apel, aspect față de care instanța de recurs nu poate efectua un control de legalitate din acest punct de vedere.

Instanța de apel, apelând corect la dispozițiile art. 1166 și art. 1178 C. civ. a stabilit că data la care părțile semnatare au convenit încheierea contractului este 13 mai 2013, iar aspectele care antamează fondul procesului nu pot fi reluate în această etapă procesuală.

A treia critică adusă deciziei instanței de apel a vizat greșita statuare cu privire la încetarea contractului.

Se constată că recurenta, nu a indicat textul de lege aplicat greșit, situație în care, instanța de recurs este nevoită să constate corect raționamentul instanței de apel care a stabilit că nu se poate reține că urmare e-mailului primit la 28 iunie 2013, contractul a încetat la această dată, având în vedere dispozițiile art. 5 din contract.

Astfel, din cuprinsul acestui e-mail nu rezultă că reclamanta a denunțat unilateral contractul și nici că a acesta a încetat prin acordul lor. în cuprinsul acestui înscris nu se face nici o mențiune în sensul denunțării sau rezilierii contractului, de natură să demonstreze îndeplinirea elementelor cerute de art. 5 lit. c) din contract.

Critica adusă deciziei în ceea ce privește greșita analiză a excepției de neexecutare a contractului nu este fondată.

Deși recurenta nu a indicat în dezvoltarea acestei critici dispoziția de drept material incidență, Înalta Curte constată aplicabile dispozițiile art. 1556 C. civ. care reglementează excepția de neexecutare a contractului.

Recurenta a invocat în fața instanței de fond excepția de neexecutare a contractului, susținând că reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații, pentru a putea pretinde executarea obligației din partea sa.

Modul în care reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale cu trimitere la probatoriul administrat în cauză, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să poată face obiect de analiză pentru instanța de recurs. Soluționarea aspectelor legate de pretinsa neexecutare a contractului a primit o dezlegare corectă din partea ambelor instanțe, bazată pe interpretarea probatoriilor administrate în cauză.

Subsumat greșitei soluționări a excepției de neexecutare a contractului, recurenta susține pretinsa scădere a prețului contractului.

Este de observat că, contractul de intermediere nu conține nici o prevedere cu privire la preț, remunerația intermediarului fiind calculată ca procent în funcție de operațiunea de sale & lease back.

Aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului nu subzistă, în condițiile în care nu există o prevedere contractuală cu privire la preț.

Critica recurentei legată de neplata comisionului, având în vedere că reclamanta nu a emis factură fiscală potrivit dispozițiilor art. 155 C. fisc. este neîntemeiată. Obligația de plată a comisionului de succes izvorăște din contractul încheiat între părți, și nu din factura fiscală. De altfel, dispozițiile art. 4 lit. b) pct. i din contract nu condiționează plata remunerației de emiterea facturii fiscale.

Recurenta a mai susținut aplicarea greșită a normelor de drept material reglementate de art. 2099 C. civ., în speță existând mai mulți intermediari.

Teza pluralității de intermediari pentru a demonstra lipsa de temeinicie a plății remunerației este contrazisă de însăși prevederile contractului A.-B. - 1 din 13 mai 2013 care privește un singur intermediar.

O ultimă critică a vizat aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât art. 2101 C. civ. nu este incident, potrivit art. 4.h din contract s-au stabilit penalități de întârziere în cuantum de 0,04% pe zi de întârziere.

Și această critică este nefondată. Dispozițiile art. 2101 C. civ. sancționează comportamentul beneficiarului care se sustrage în totalitate îndeplinirii obligațiilor asumate față de intermediar, pe când penalitățile de întârziere prevăzute la art. 4.h din contract reprezintă o evaluare a prejudiciului în situația întârzierii la plată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 1302/A din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2015.