ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1012/2015

Decizia nr. 1012/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5362 din 12 iulie 2013, pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Banca B. SA și SC C. SRL și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 5.295,42 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

În data de 1 august 2007, reclamantul a încheiat cu pârâta Banca B. contractul de credit prin care acesta împrumuta suma de 86.000 euro.

În data de 12 august 2010, pârâta Banca B. a comunicat reclamantului o notificare prin care l-a anunțat pe acesta că figurează în evidențele băncii cu o datorie de 10.799,66 euro și i-a pus în vedere să o achite în termen de 7 zile, în caz contrar, la expirarea termenului, soldul datorat urma să fie declarat scadent anticipat.

În data de 25 august 2010, reclamantul a comunicat pârâtei Banca B. un angajament de plată, iar pârâta i-a răspuns prin adresa din 25 august 2010. La data de 31 august 2010 reclamantul i-a comunicat pârâtei faptul că oferta acesteia de a plăti debitul în 6 rate egale nu poate fi acceptată.

În data de 31 august 2010, între pârâta Banca B. în calitate de cedent și pârâta SC C. SRL în calitate de cesionar s-a încheiat Contractul de cesiune de creanțe din 31 octombrie 2010 prin care prima cesiona mai multe creanțe, nominalizate în anexele contractului, printre care se număra și creanța reclamantului generată de declararea scadenței anticipate a creditului.

În data de 9 septembrie 2010, reclamantul i-a comunicat pârâtei faptul că urmează să se adreseze O.P.C. Brașov pentru analizarea contractului și înlăturarea clauzelor abuzive.

La data de 10 septembrie 2010 reclamantului i-a fost comunicată notificare din partea pârâtei C. SRL prin care i se aducea la cunoștință încheierea contractului de cesiune din 31 august 2010 în baza căruia pârâta Banca B. cesionase creanța rezultată din contractul de credit din 1 august 2007, încheiat cu reclamantul.

La data de 29 octombrie 2010 reclamantul a depus o sesizare la O.J.P.C. Brașov cu privire la clauzele abuzive inserate în contractul de credit din 1 august 2008.

Prin sentința civilă nr. 3499 din 12 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Brașov a fost admisă sesizarea Comisariatului Regional pentru Protecția Consumatorilor Sibiu, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale menționate la art. 5 din contractul de credit din 1 august 2007 și la art. 4.5 din condițiile generale de creditare ale contractului mai sus menționat și s-a menținut procesul-verbal de constatare a contravenției din 11 noiembrie 2010 încheiat de O.J.P.C. Brașov, prin care s-a constatat încălcarea de către pârâta Banca B. a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în legătură cu contractul de credit încheiat cu reclamantul.

În ceea ce privește primul capăt de cerere, la interpelarea expresă a instanței, reclamantul a arătat că invocă dispozițiile art. 948, art. 966, art. 968, art. 968 pct. 2 C. civ., Legea nr. 363/2007 și directivele europene indicate în precizările depuse.

În acest context, instanța a constatat că dispozițiile art. 948 C. civ. reglementează condițiile de validitate ale unei convenții: capacitate, consimțământ valabil, obiect determinat, cauză licită, iar art. 966 - 968 reglementează aspecte ce privesc cauza convențiilor.

În ceea ce privește capacitatea părților contractului de cesiune și valabilitatea consimțământul acestora la momentul încheierii contractului sau obiectul contractului, instanța a reținut că reclamantul nu a făcut probe din care să rezulte neîndeplinirea acestor condiții ce ar putea afecta valabilitatea convenției.

Referitor la condiția clauzei licite, reclamantul a invocat frauda la lege, în contextul în care pârâta Banca B. a încheiat contractul de cesiune cu privire la contractul de credit al reclamantului deși cunoștea că există o sesizare în legătură cu acest contract la O.P.C., fiind pus în discuție caracterul cert și exigibil al creanței ce urma a fi cedată.

Cauza, ca și condiție de fond, este definită ca fiind acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.

La rândul său, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv trebuie să existe, să fie reală, licită și morală, conform art. 966 C. civ.

În ceea ce privește caracterul licit, potrivit art. 968 C. civ. „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice".

În speța de față, instanța a reținut că, din probatoriul administrat nu rezultă faptul că pârâtele au încheiat contractul de cesiune cu intenția de a frauda legea sau că respectivul contract are o cauză ilicită întrucât pârâtele au încheiat contractul de cesiune (31 august 2010) anterior depunerii de către reclamant a sesizării la O.J.P.C. (29 octombrie 2010), deci nu se poate accepta teza potrivit căreia pârâta Banca B. a cesionat creanța pentru a eluda sau zădărnici urmările pe care le-ar fi putut avea respectiva sesizare, deoarece la momentul cesiunii nu exista acea reclamație. Mai mult, la momentul depunerii sesizării la O.J.P.C., reclamantul cunoștea situația creditului său și faptul că acesta fusese cesionat, așa cum rezultă din corespondența părților din perioada 10 septembrie 2010-15 octombrie 2010.

De asemenea, din corespondența părților anterioară datei de 31 august 2010 (când s-a încheiat contractul de cesiune), instanța a reținut că nu rezultă faptul că între părțile contractului de credit s-ar fi purtat discuții cu privire la caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar reclamantul nu a invocat acest aspect decât ulterior, printr-o adresă comunicată pârâtei Banca B., sucursala D., în 9 septembrie 2010 când reclamantul a anunțat intenția sa de a sesiza O.P.C. Brașov pentru a analiza contractul și a înlătura clauzele abuzive.

Referitor la caracterul exigibil al creanței cedate, instanța a reținut că la momentul încheierii contractului de cesiune fusese declarată scadența anticipată a creditului reclamantului, aspect necontestat de părți, ceea ce presupune că întregul credit a devenit exigibil anticipat, iar debitorul nu mai beneficiază de termenele lunare de plată eșalonată a creditului, creditorul putând cere în aceste condiții rambursarea integrală a împrumutului.

În ceea ce privește caracterul cert al creanței cedate, instanța a reținut că întocmirea de către pârâte a unui act rectificativ al contractului de cesiune în care este corectată valoarea debitului cedat, nu conduce la concluzia că valoarea creanței cedate nu era certă la momentul cesiunii sau că aceasta a fost modificată ulterior. împrejurarea că la data cesiunii valoarea debitului cedat era clară și aceasta este cea menționată în actul rectificativ, rezultă din faptul că valoarea debitului cedat al reclamantului, menționat în actul rectificator coincide ca sumă cu valoarea creanței ce i-a fost comunicată reclamantului la data de 25 august 2010 când pârâta i-a făcut ultima ofertă de eșalonare înainte de cesiune.

Instanța a reținut că motivația rectificării contractului de cesiune a fost lămurită la ultimul termen de reprezentantul pârâtei Banca B. care a arătat că valoarea menționată inițial de 11.867 euro reprezenta prețul cesiunii creanței reclamantului, iar valoarea mai mare menționată în actul rectificator, 94.868,73 euro reprezintă valoarea nominală a creanței cedate.

Faptul că ulterior declarării scadenței anticipate a creditului și cesionării creanței, debitorul cedat a sesizat O.P.C. și în urma acestei sesizări unele clauze contractuale au fost anulate, nu invalidează caracterul cert al creanței la momentul cesiunii și, chiar dacă constatarea nulității are efecte retroactive, acest aspect afectează doar valoarea debitului pe care cesionarul SC C. poate să-l recupereze de la debitor și în niciun caz validitatea contractului de cesiune de creanță.

Având în vedere faptul că cesiunile de creanță nu sunt prohibite de lege, iar în cazul concret al contractului de cesiune analizat în prezenta cauză nu s-a dovedit încălcarea bunelor moravuri sau a ordinii publice, instanța a constatat că acesta nu se bazează pe o cauză ilicită.

În ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate de reclamant în susținerea cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune din 31 august 2010, respectiv Legea nr. 363/2007, Directiva CEE nr. 87/102/1986, Directiva CEE nr. 90/88/1990, Directiva CEE nr. 98/7/1998, instanța a reținut că reclamantul nu a individualizat în concret dispozițiile legale încălcate de pârâți la momentul încheierii contractului de cesiune, iar instanța, urmare a verificării efectuate în raport de ansamblul normelor invocate, nu a constatat încălcări ale acestora de natură să conducă la invalidarea cesiunii.

Față de cele mai sus menționate, instanța a respins cererea reclamantului de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâte din 31 august 2010, ca neîntemeiată.

Pentru că solicitarea formulată pe capătul al ll-lea de cerere reprezenta de fapt un efect al cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune (capătul I) a reținut instanța că, respingerea capătului I atrage, firesc, și respingerea capătului având ca obiect repunerea în situația anterioară, ca neîntemeiat.

De asemenea și în cazul capetelor III și IV de cerere, solicitările au un caracter subsecvent, fiind condiționate de admiterea capătului I și II și reluarea raporturilor contractuale dintre reclamant și pârâta BCR, ori în condițiile date, respingerea capătului de cerere principal atrage și respingerea capătului subsecvent, respectiv a capetelor III și IV de cerere.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța a obligat reclamantul la plata către pârâta Banca B. a sumei de 5295,42 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinței civile sus menționate, la 19 august 2013, data poștei, a formulat apel reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 458 din 5 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apel declarat de reclamantul A. a fost respins, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că nu se poate aprecia că hotărârea primei instanțe este nelegală întrucât nu a vizat-o și pe coplătitoarea E. deoarece, în măsura în care această persoană invocă în cauză calitatea sa de parte, își poate valorifica eventualele critici asupra sentinței prin exercitarea căii de atac, reclamantul neavând interes să susțină o vătămare procesuală adusă altuia prin necitare sau nemenționare în hotărârea atacată.

Potrivit dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde, printre alte elemente, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea sentinței apelate este clară și logică, analizându-se în concret aspectele pe care s-a întemeiat, cu indicarea elementelor de fapt și a instituțiilor juridice care au determinat adoptarea soluției, fără a se putea aprecia așadar că hotărârea tribunalului ar fi nemotivată, astfel cum a susținut apelantul.

Enumerarea unor texte legale (art. 983 C. civ., art. 978 C. civ., art. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 5 C. civ.) nu este suficientă pentru a demonstra temeinicia cererii de chemare în judecată, atâta vreme cât nu se arată în concret legătura dintre acestea și obiectul acțiunii, respectiv nu se indică elementele probatorii incidente. De asemenea, apelantul face referire, raportat la dispozițiile legale invocate, la interpretarea contractului de cesiune de creanță, aspect care intră în contradicție cu petitul cererii de chemare în judecată (solicitarea privind constatarea nulității absolute a aceluiași contract), având în vedere că nu se poate pune problema interpretării unei convenții lovite de nulitate, ci doar a uneia valabil încheiate.

Reclamantul nu a făcut dovada fraudei la lege pretins săvârșite cu ocazia încheierii contractului de cesiune. Pentru a se reține incidența motivului de nulitate invocat de către reclamant, constând în fraudarea legii, este esențial a se dovedi o atitudine subiectivă de rea credință a pârâtelor, în sensul că acestea au acționat, la încheierea contractului de cesiune de creanță, cu scopul vădit de a frauda drepturile reclamantului, situație care nu subzistă în cauză.

Cu privire la obligația învederată de către apelant de emitere a unui nou grafic de rambursare, esențial este aspectul că s-a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanțe încheiat între pârâte din 31 august 2010, restabilirea situației anterioare acestuia, obligarea pârâtei Banca B. la încheierea actului adițional de eșalonare a plăților pe un an de zile de la momentul pronunțării hotărârii, obligarea pârâtei Banca B. la încheierea unui act adițional corespunzător O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce privește graficul de rambursare, eliminarea comisioanelor nelegale din contractul de credit și stabilirea sumei reale de plată corespunzătoare cerințelor O.U.G. nr. 50/2010.

Primul capăt de cerere - constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune de creanțe încheiat între pârâte din 31 august 2010 - are caracter principal, iar următoarele sunt accesorii, ceea ce înseamnă că soarta acestora depinde în mod esențial, determinant, de soluția adoptată asupra solicitării principale deduse judecății. în consecință, contractul de cesiune de creanță nefiind constatat nul, nu se poate dispune nici restabilirea situației anterioare încheierii acestuia, astfel încât nu sunt reluate nici raporturile contractuale dintre reclamant și pârâta Banca B., cu consecința imposibilității obligării Băncii B. la încheierea unui act adițional în ceea ce privește graficul de rambursare.

Astfel cum a argumentat în mod pertinent și prima instanță, pârâtele au încheiat contractul de cesiune la 31 august 2010, anterior depunerii de către reclamant a sesizării la O.J.P.C., la 29 octombrie 2010, astfel încât nu este fondată susținerea apelantului conform căreia pârâtele au întocmit contractul de cesiune deși se stabilise de către O.P.C. Brașov împrejurarea că sunt abuzive clauzele contractuale privind dobânda variabilă.

În ceea ce privește valoarea creanței cesionate, raportat la susținerile apelantului privind diferitele sume existente în dosar, a apreciat instanța de apel că întocmirea unui act rectificativ la contractul de cesiune de creanțe, cu scopul menționat expres de a se rectifica erorile materiale existente în Anexa 1a a contractului, cu privire la valoarea nominală a creanței, nu reprezintă un motiv de nulitate a convenției de cesiune, neafectând valabilitatea acesteia.

Prima instanță nu a încălcat prezumția de lucru judecat. Astfel, prin sentința civilă nr. 3499 din 12 martie 2012, pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/197/2011 (rămasă irevocabilă), a fost admisă sesizarea Comisariatului Regional pentru Protecția Consumatorilor Sibiu, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale menționate la art. 5 din contractul de credit din 1 august 2007 și la art. 4.15 din condițiile generale de creditare ale contractului mai sus menționat, s-a menținut procesul - verbal de constatare a contravenției din 11 noiembrie 2010 încheiat de O.J.P.C. Brașov și au fost înlăturate din contractul de credit mai sus menționat clauzele constatate ca fiind abuzive.

Instanța de apel a subliniat însă că obiectul principal al cererii de chemare în judecată este constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune de creanțe încheiat între pârâte din 31 august 2010, celelalte capete de cerere depinzând de soarta celui principal. Sentința civilă nr. 3499 din 12 martie 2012 a Judecătoriei Brașov a fost pronunțată ulterior încheierii convenției de cesiune, chiar și data introducerii acțiunii (Dosarul având nr. x/197/2011) fiind ulterioară acestui moment. De asemenea, procesul - verbal de contravenție la care se face referire în sentința civilă nr. 3499 din 12 martie 2012 este întocmit la 11 noiembrie 2010, de asemenea ulterior Contractului de cesiune de creanțe încheiat între pârâte din 31 august 2010.

Cum nulitatea reprezintă sancțiunea care intervine atunci când sunt nesocotite cerințele legale la momentul întocmirii unui act juridic, iar actul juridic a cărui nulitate se solicită este contractul de cesiune de creanțe încheiat între pârâte din 31 august 2010, aspectele legate de pronunțarea sentinței civile nr. 3499 din 12 martie 2012 a Judecătoriei Brașov nu constituie motive de nulitate a cesiunii.

Această situație, astfel cum în mod corect a subliniat prima instanță, afectează doar valoarea debitului pe care cesionarul SC C. poate să îl recupereze de la debitor și în niciun caz validitatea contractului de cesiune de creanță.

Cauza de ineficacitate invocată în speță, ținând cont de principiul disponibilității, este cea a nulității, raportat însă la actul juridic expres determinat prin cererea de chemare în judecată - Contractul de cesiune de creanțe încheiat între pârâte din 31 august 2010, iar nu la contractul de credit; totodată, cum s-a subliniat și mai sus, capetele de cerere privind obligarea pârâtei Banca B. la anumite prestații în legătură cu convenția de credit au caracter subsecvent, accesoriu, fiind condiționate de admiterea primului capăt de cerere, principal. în acest context, nu au fost găsite întemeiate criticile apelantului referitoare la modul de calcul al dobânzii Băncii B. care încalcă principiul libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, la modalitatea de interpretare a convenției de credit, respectiv la încălcarea principiului bunei - credințe în raporturile contractuale (art. 970 C. civ., art. 77 din Legea nr. 296/2004, art. 969, art. 978, art. 983, art. 984, art. 1312 alin. (2) C. civ., art. 1269 alin. (2) noul C. civ., art. 1266 alin. (2) noul C. civ., art. 1 din Legea nr. 193/2000).

Pârâtele au încheiat contractul de cesiune la 31 august 2010, anterior depunerii de către reclamant a sesizării la O.J.P.C., la 29 octombrie 2010; de asemenea, sentința civilă nr. 3499 din 12 martie 2012 a Judecătoriei Brașov a fost pronunțată ulterior încheierii convenției de cesiune, chiar și data introducerii acțiunii (Dosarul având nr. x/197/2011) fiind ulterioară acestui moment. Așadar, la momentul cesionării, contractul de credit nu era pus sub semnul întrebării în ceea ce privește legalitatea sa, nefiind probată o conivență frauduloasă între cele două pârâte, actul încheiat nefiind contrar bunelor moravuri și ordinii publice și nici lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege.

Petitele accesorii au fost reținute ca neîntemeiate, întrucât capătul de cerere principal referitor la nulitatea contractului de cesiune de creanță a fost apreciat nefondat.

Instanța a apreciat și că jurisprudența invocată de către apelant nu este aptă a produce efecte obligatorii asupra soluției de adoptat în cauză, astfel de consecințe imperative determinând doar deciziile pronunțate în interesul legii.

Prima instanță a analizat în mod pertinent susținerile reclamantului, pronunțând sentința în cadrul stabilit prin solicitările și motivarea formulate de acesta, iar aspectul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă, nu are semnificația limitării tribunalului la acele interpretări care i-ar putea justifica hotărârea de respingere a acțiunii.

În temeiul prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a obligat apelantul reclamant, care a căzut în pretenții ca urmare a respingerii apelului, la plata către intimata pârâtă Banca B. a sumei de 2.754,66 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, dovedit prin înscrisurile atașate la dosar.

Împotriva deciziei civile nr. 458 din 5 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamantul A. solicitând, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea hotărârii pronunțate iar, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.

Recurentul solicită să se constate că decizia atacată este nelegală, instanțele de judecată anterioare reținând date greșite, fiind încălcat principiului puterii de lucru judecat și alte principii de drept.

Instanța de apel a invocat faptul că recurentul ar fi emis pretenții raportat la celălalt coparticipant procesual, însă acest aspect, respectiv nepronunțarea instanței de judecată referitor la toți participanții la procesul civil, este un motiv de nulitate absolută, situație față de care, orice persoană poate învedera că hotărârea instanței de fond trebuie să analizeze toate aspectele și să se refere la toate părțile, fără a se invoca vreo vătămare, nepronunțarea răsfrângându-se asupra întregului ansamblu procedural. întrucât hotărârea instanței de fond nu a avut în vedere toate părțile participante la procesul civil se impunea admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul învederează că, de la momentul admiterii excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Brașov, prin sentința civilă nr. 3499 din 13 martie 2012 pronunțată de către Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/197/2012 s-a dispus admiterea sesizării formulate de către C.J.P.C. – O.P.C. Brașov și înlăturarea clauzelor abuzive inserate de către pârâtă în cadrul contractului de credit încheiat cu acesta.

Recurentul arată că a dovedit, pe parcursul soluționării dosarului, abuzul exercitat de către pârâtă care, după pronunțarea hotărârii judecătorești menționată mai sus, de conivență cu SC C. SRL, au procedat la punerea în executare a contractului de cesiune contestat și a contractului de credit cedat.

Arată recurentul că a susținut că valoarea cesiunii este mult mai mică decât cea depusă în cadrul dosarului de față, aspect care rezultă din actele depuse de bancă în cadrul dosarului executional chiar dacă avocatul acesteia a susținut în sala de judecată altă valoare a cesiunii.

De asemenea, învederează împrejurarea că, față de pronunțarea sentinței civile nr. 3499 din 12 martie 2012 de către Judecătoria Brașov în Dosarul civil nr. x/197/2011 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 791 din 22 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul Brașov, prin procesul-verbal de constatare din data de 6 noiembrie 2012 executorul judecătoresc în cadrul dosarului executional nr. x/2012, a constatat că titlul invocat de către creditoare nu mai are caracter de titlul executoriu, sens în care a constatat că executarea silită încetează, titlul executoriu restituindu-se creditoarei.

Referitor la faptul că instanța de apel a reținut că pentru temeiurile juridice invocate nu au fost menționate aspectele care s-ar circumscrie acestora, recurentul le reiterează arătând că instanțele de judecată care le-au înlăturat, fără a face vreo referire la acestea, aspect care contravine art. 261 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că hotărârea este nemotivată.

Astfel, potrivit art. 983 C. civ. când este îndoială convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Potrivit art. 978 C. civ. când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea vreun efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul.

Arată recurentul că, în condițiile în care, clauza respectivă ar fi interpretată ca fiind „dobânda de referință variabilă a Băncii B." aceasta ar contraveni dispozițiilor Legii nr. 193/2000 care interzice clauzele abuzive în contractele de credit și care enumera ca fiind abuzivă acea clauză care dă dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului fără a avea un motiv întemeiat. Prin urmare, părțile nu puteau prevedea în contract o clauză abuzivă și, deci nulă potrivit prevederilor legale de la data încheierii contractelor.

Conform art. 5 C. civ. nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică șl bunele moravuri, în concluzie recurentul apreciind că interpretarea contractului de cesiune nu poate fi decât în sensul arătat de acesta.

Referitor la frauda la lege săvârșită cu ocazia încheierii contractului de cesiune, arată că aceasta rezidă în intenția evidentă a părților de a încălca dispozițiile legale imperative ale legislației în vigoare, cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic. Sancțiunea fraudei la lege este nulitatea actului juridic astfel încheiat sau a actelor de executare, astfel săvârșite.

Cu privire la obligația de emitere a unui grafic nou de rambursare, arătă că potrivit art. 15 din condițiile generale noul procent din dobânda de referință, va fi afișat iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării. Potrivit dispozițiilor art. 93 din O.U.G. nr. 174/2008 prin care au fost modificate regulile O.G. nr. 21/1992 art. 2 lit. j) pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului, conform condițiilor contractuale, furnizorul de servicii financiare este obligat să notifice consumatorul. Prin urmare, chiar dacă părțile nu au prevăzut expres că se emite un nou grafic, această obligație este una legală. Recurentul arată că, potrivit art. 19 din contractul de credit bancar, condițiile generale și graficul de rambursare fac parte integrantă din contract. Graficele comunicate la momentul încheierii contractelor calculează rata pentru toată perioada de creditare în funcție de dobânda fixă din primul an, deși după primul an dobânda este variabilă. Pârâta avea obligația încă de la acel moment să emită grafice de rambursare în cadrul cărora, după trecerea perioadei de un an la calculul ratei să fie avut în vedere Euribor.

Susține recurentul că a plătit până în prezent ratele în funcție de înștiințarea verbală, a funcționarului de la ghișeu făcută în momentul plății, deși conform contractului ar trebui să plătească în baza graficului de rambursare care face parte integrantă din contract.

Apreciază, de asemenea că are dreptul de a cunoaște exact suma lunară pe care o are de plătit și modul de formare al acesteia, iar aceste informații nu pot rezulta decât din comunicarea graficului de rambursare.

Referitor la solicitarea privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune, recurentul solicită să se constate că cesiunea contractului de credit s-a făcut în condițiile în care O.P.C. Brașov stabilise împrejurarea că sunt abuzive clauzele contractuale privind dobânda variabilă. Din cuprinsul anexei la contractul de cesiune de creanțe rezultă că s-a cesionat creanța pentru suma de 94.856,73 euro, documente comunicate la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2010 or, aceiași creditoare a pornit executarea silită în baza aceluiași contract de cesiune de creanță în cadrul dosarului execuțional nr. x/2012 dar de această dată a anexat un înscris din care ar rezulta că suma cesionată conform aceluiași contract este de 86.000 euro, însă din anexa contractului depus la executorul judecătoresc, rezultă că cesiunea contractului s-a făcut pentru creditul mai sus menționat pentru suma de 11.867,89 euro. În atare situație, față de momentul înregistrării acțiunii pe rolul instanței de judecată și față de aspectele invocate, susține recurentul că a invocat, ca temeiuri juridice ale acțiunii, că instanța de judecată a încălcat principiul prezumției de lucru judecat, efectul pozitiv al acestuia și nu excepția autorității de lucru judecat, cum în mod greșit s-a reținut.

Singura obligație născută în baza sentinței nr. 3499 din 12 martie 2012 pronunțată de către Judecătoria Brașov este prevăzută exclusiv în sarcina pârâtei și aceasta constă în modificarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, banca fiind practic obligată să aducă la legalitate contractul de credit încheiat, obligație care s-a stabilit cu efect retroactiv de la momentul încheierii contractului de credit, astfel încât sunt greșite considerentele instanței că hotărârea mai sus menționată s-a pronunțat după momentul încheierii contractului de cesiune.

Obligația Băncii B., ca efect al punerii în executare a sentinței, era de a calcula dobânda variabilă în funcție de un indice de referință variabil, independent. Modul de calcul al dobânzii folosit de Banca B. încalcă principiul libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, finalitatea urmărită de judecător prin sentința nr. 3499 din 12 martie 2012 nefiind nici de a desființa contractul de credit dar nici de a obliga consumatorul să accepte, necondiționat alte condiții impuse de partea culpabilă - pârâta Banca B., prin semnarea unui act adițional ci acea de a se restabili echilibrul contractual între părți și de a adapta contractul la legalitate.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive la art. 1 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Prin urmare, în cazul nerespectării de către profesioniști (în speță Banca B.), a obligației de transparență inserată la art. 1 din lege, automat devine aplicabil aliniatul conform căruia interpretarea clauzelor neclare se face în favoarea consumatorului.

Nerespectarea acestei obligații de către Banca B. a fost constatată definitiv și irevocabil prin cele două hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe și, apreciază recurentul, nu este legal să suporte consecințele atitudinii intenționat - culpabile de care s-a făcut vinovată Banca B. Scopul urmărit de legiuitor prin prevederile legii speciale citate mai sus (și de altfel prin întreaga legislație privind consumatorii) este aceea de a proteja consumatorii împotriva abuzurilor băncii care acționează în calitate de profesionist.

Nu numai prevederile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, dar, însuși principiul bunei - credințe în raporturile contractuale, impunea băncii redactarea clară a clauzelor contractuale, ea acționând în calitate de profesionist, astfel încât să nu existe discuții și dubii ulterioare asupra a ceea ce s-a convertit.

În atare situație, cesionarea de către bancă a unui contract de credit care este pus sub semnul întrebării în ceea ce privește legalitatea acestuia, nu denotă decât o conivență frauduloasă între cele două pârâte, în detrimentul consumatorului, prin urmare, actul este lovit de nulitate absolută pentru frauda la lege și este contrar bunelor moravuri și ordinii publice.

În ceea ce privește petitul privind restabilirea situației anterioare, se arată că, atunci când se constată nulitatea absolută, părțile sunt repuse în situația anterioară, respectiv prin restituirea sumelor încasate nelegal.

Prin sentința nr. 3499/2012 a Judecătoriei Brașov, menținută de Tribunalul Brașov, s-a dispus înlăturarea clauzelor abuzive din contract, sancțiunea fiind aceea a nulității absolute temeiul legal reținut fiind Legea nr. 193/2000. Restituirea sumelor de bani este o consecință firească a sancțiunii nulității constatate de instanța judecătorească care produce efect nu numai pentru viitor dar și pentru trecut. Dacă nu s-ar dispune această restituire ar fi lipsită de conținut însăși sancțiunea aplicată de instanța de judecată. Banca, a încasat sume de bani în temeiul unei clauze abuzive, nule absolut întrucât normele care ocrotesc consumatorul sunt norme de ocrotire cu caracter general, fiind deci obligată să restituie ceea ce a încasat pe nedrept. Celelalte petite care au caracter accesoriu sunt urmarea firească a primului petit.

Susține recurentul că nu i-au fost analizate criticile de către instanțe care s-au limitat doar la acele interpretări care ar putea justifica hotărârea de respingere acțiunii și a apelului.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce privește critica privind încălcarea puterii lucrului judecat prin care se susține că instanța a ignorat efectul pozitiv al sentinței nr. 3499/2012 pronunțată în Dosarul nr. x/197/2011 al Judecătoriei Brașov și menținută de Tribunalului Brașov, nu este fondată având în vedere că obiectul judecății în prezentul dosar este diferit de cel care a făcut obiectul judecății în dosarul menționat. Astfel, prin prezentul dosar se solicită nulitatea contractului de cesiune încheiat de pârâte iar prin sentința nr. 3499/2012 a Judecătoriei Brașov s-a dispus constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, ca atare efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu se impune în cel de al doilea proces întrucât nu vizează aspecte litigioase dezlegate anterior privitor la același obiect dedus judecății în cel de al doilea dosar.

În ceea ce privește critica privind pretinsa omisiune a judecătorului fondului și a celor din apel de a soluționa cererea de introducere în cauză a coplatitoarei E. și aceasta este nefondată întrucât instanțele au avut în vedere această cerere și au respins-o motivat. Astfel, prin încheierea din 17 aprilie 2014 instanța de apel a respins cererea „de reintroducere în cauză" formulată în faza apelului de către E. ca fiind contrară prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceasta nu a participat la judecata la fond.

Aspectele relevate de recurent cu privire la cele statuate prin sentința nr. 3499/2012 a Judecătoriei Brașov, menținută de Tribunalul Brașov, precum și cele care au în vedere procedura de executare silită nu sunt în măsură să susțină teoria fraudei la lege invocată de recurent ca motiv de nulitate a contractului de cesiune întrucât sunt ulterioare încheierii acestuia.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Referitor la acest motiv, recurentul susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra textelor legale indicate în cerere.

Înalta Curte va reține această critică ca nefondată întrucât, astfel cum a reținut și instanța de apel, enumerarea unor texte legale nu este suficientă pentru a demonstra temeinicia cererii de chemare în judecată, atâta vreme cât nu se arată în concret legătura dintre acestea și obiectul acțiunii, respectiv nu se indică elementele probatorii incidente.

Instanța de control judiciar este obligată să analizeze și să răspundă unor critici concrete la adresa hotărârii atacate. Instanța nu este abilitată să facă presupuneri cu privire la aplicarea unor dispoziții legale în cauza cu care a fost învestită atâta timp cât părțile nu au arătat în ce măsură actele normative indicate au relevanță directă asupra cauzei, prin urmare această critică este nefondată.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.

Din analiza cererii de recurs nu a rezultat ce act a interpretat greșit instanța de apel și dacă, prin această interpretare, a schimbat natura ori înțelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia, având în vedere că sensul în care legiuitorul a prevăzut acest motiv de recurs a fost acela ca instanța de recurs sa verifice respectarea și corecta aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 969 C. civ. potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, text ce ar rămâne fără efecte dacă modificarea convenției părților ar fi la discreția judecătorului. Astfel, invocarea acestui motiv poate fi făcută dacă instanța încalcă dispozițiile art. 969 C. civ. și acest lucru s-ar întâmpla atunci când, după ce a constatat existența și înțelesul vădit neîndoielnic al clauzelor contractului, a modificat, sub pretextul interpretării, ceea ce constatase că formează convenția. Cum recurentul nu a arătat dacă instanța a interpretat contractul de cesiune - acesta fiind obiectul principal al acțiunii dedusă judecății - astfel decât potrivit regimului juridic al acestuia, critica apare ca nefondată.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În analiza acestui motiv de recurs, instanța va avea în vedere criticile care privesc petitul principal al cererii de chemare în judecată, respectiv - constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanțe încheiat între pârâte din 31 august 2010. Astfel, recurentul a criticat soluția în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de cesiune încheiat de pârâte, raportat la efectele sentinței nr. 3499 din 12 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul civil nr. x/197/2011 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 791 din 22 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul Brașov, susținând că această sentință ar avea influența efectului pozitiv al puterii de lucru judecat asupra petitului principal al acțiunii de față, în sensul că, contractul de cesiune, încheiat anterior demarării acțiunii finalizată cu pronunțarea acestei sentințe, ar fi nul din perspectiva celor statuate prin această hotărâre.

Înalta Curte, reține că prin sentința anterior menționată nu a fost analizată clauza privind posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului în situația înregistrării restanțelor și cu atât mai puțin cesionarea contractului de credit, survenită anterior pronunțării acestei sentințe. Așadar, această sentință nu poate avea efecte asupra petitului principal al acțiunii de față, respectiv constatarea nulității contractului de cesiune încheiat de pârâte.

În aceste condiții, critica privind frauda la lege invocată de recurent nu este fondată întrucât se referă la un moment anterior momentului la care s-a constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, prin urmare, intenția de fraudă a pârâtelor invocată de recurent nu se poate raporta la un moment ulterior încheierii actului.

Nulitatea unui act este sancțiunea care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, așadar nulitatea privește aspecte contemporane încheierii actului iar nu ulterioare, după cum susține recurentul.

Cum, la momentul cesiunii, contractul nu era lovit de nicio cauză de nulitate iar prin sentința nr. 3499 din 12 martie 2012 pronunțată de către Judecătoria Brașov în Dosarul civil nr. x/197/2011 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 791 din 22 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul Brașov, nu s-a statuat cu privire la clauza contractuală care privea posibilitatea cesionării contractului de credit, această critică este nefondată.

Sunt nefondate și criticile care privesc modul de soluționare a capetelor subsidiare întrucât respingerea capătului de cerere principal are drept consecință și respingerea capetelor accesorii.

Față de cele reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga recurentul reclamant A. la plata sumei de 1.666 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Banca B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 458 din 5 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul reclamant A. la plata sumei de 1666 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Banca B. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2015.