ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1664/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1664/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamantul D.V.S. a chemat

în judecată pe pârâții SC B.C.R. SA și SC S.C. SRL, solicitând instanței să

dispună, în principal, constatarea nulității absolute a contractului de cesiune

din 12 februarie 2010, precum și a inopozabilității acestuia față de

terț-debitor cedat, pe considerentul nerespectării prevederilor legale cu

privire la condițiile de formă și fond ale valabilității actelor juridice,

precum și să se dispună în sensul restabilirii situației anterioare existente

actului atacat.

În subsidiar, în condițiile

respingerii primului capăt de cerere, să se constate: menținerea valabilității

contractului de împrumut din 18 iulie 2006, precum și a drepturilor și obligațiilor

stipulate în acesta pentru noile părți contractante – ca urmare a cesionării,

inclusiv opozabilitatea beneficiului termenului pentru debitor, astfel cum

acesta rezultă din graficul de rambursare – parte integrantă a contractului de

împrumut.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 948 C. civ.

Pârâta a invocat excepția

permaturității acțiunii arătând că reclamantul nu a îndeplinit procedura

prealabilă de conciliere directă conform art. 720

1

C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind respectate toate condițiile de fond

și formă pentru încheierea contractului de cesiune.

La data de 20 octombrie 2010

reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că solicită numai constatarea

nulității absolută parțială a contractului de cesiune de creanță din 12

februarie 2010 încheiat între pârâtele SC B.C.R. SA și SC S.C. SRL, cu referire

la reclamantul D.V.S.

În ședința publică din data de 15

decembrie 2010 Tribunalul a respins excepția insuficientei timbrări a acțiunii,

excepție invocată de pârâte prin întâmpinare.

Tot în aceeași ședință publică, Tribunalul

a pus în discuție excepția prematurității formulării acțiunii, excepție invocată

de pârâta SC B.C.R. SA și care a fost respinsă, de asemenea, ca neîntemeiată reținând

că reclamantul a încercat soluționarea amiabilă a litigiului, notificând pârâtele

cu privire la pretențiile sale întemeiate pe contractul încheiat de părți.

Prin considerentele sentinței asupra fondului

cauzei, Tribunalul a reținut că la data de 18 iulie 2006, reclamantul D.V.S. a încheiat

cu pârâta SC B.C.R. SA un contract de împrumut bancar prin care a împrumutat suma

de 41.000 euro, sumă pe care a garantat-o cu instituirea unei ipoteci asupra imobilului

achiziționat în urma împrumutului, iar la data de 02 martie 2010 reclamantul a primit

o notificare din partea SC S.C. SRL prin care i se anunța cesionarea unor creanțe

rezultând din contractul de împrumut de la SC B.C.R. SA în favoarea pârâtei SC

S.C. SRL. Totodată, reclamantul era somat să achite de urgență debitul în sumă totală

de 40.806 euro.

Analizând contractul de cesiune, contract

prin care „a fost vândut” împrumutul acordat reclamantului de pârâta SC B.C.R.

SA, încheiat între cele două pârâte, Tribunalul a considerat că acesta este lovit

de nulitate, având în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 1396 C.

civ. „Vinderea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței, precum cauțiunea,

privilegiul și ipoteca (art. 903, 1325, 1744 C. civ.)”.

S-a constatat în cauză, că reclamantul

D.V.S. a garantat împrumutul luat de la pârâta SC B.C.R. SA prin încheierea unui

contract de ipotecă, motiv pentru care, prin aplicarea principiului simetriei actelor

juridice, și contractul de cesiune de creanță, cât timp prin efectul legii înglobează

o garanție reală imobiliară, trebuia redactat în forma ad validitatem, prin încheierea

în forma autentică, în fața unui notar.

De asemenea, un alt motiv care atrage nulitatea

absolută a contractului de cesiune se referă la lipsa capacității de folosință a

societății cedente, având în vedere principiul specializării capacității de folosință

a persoanei juridice.

Astfel, societatea comercială cedentă SC

S.C. SRL, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că este o persoană juridică

cu drept de a efectua operațiuni bancare, de a acorda credite sau împrumuturi. Nefiind

depus la dosar avizul B.N.R. care să îi permită efectuarea de astfel de operațiuni,

Tribunalul a considerat că nu poate avea calitatea de cedent în mod valabil cât

timp legea impune limite imperative în acest sens, fiind practic instituit un monopol

legal în privința operațiunilor financiar-bancare. În acest sens, susținerea acestei

pârâte potrivit căreia are dreptul să efectueze astfel de operațiuni financiare

având în vedere codul CAEN nu a fost reținută de Tribunal ca fiind suficientă pentru

a proba că are dreptul să efectueze operațiuni financiare, în condițiile în care

aceasta nu a probat conform art. 1169 C. civ. faptul că a fost autorizată de B.N.R.

să efectueze astfel de operațiuni.

Un al treilea motiv, care atrage nulitatea

absolută a contractului de cesiune, în ceea ce îl privește pe reclamant, rezultă

din încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv

cele care se referă la obiectul contractului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 948

C. civ., pentru ca o convenție să fie valabilă și să producă efectele între părți

ea trebuie să se refere la un obiect determinat sau determinabil, obiect ce trebuie

să existe în circuitul civil la momentul semnării convenției. Față de modalitatea

în care contractul de cesiune a fost încheiat, Tribunalul a apreciat că creanța

cesionată de pârâta SC B.C.R. SA către SC S.C. SRL nu are caracterul de creanță

certă, lichidă și exigibilă, având în vedere că pârâta SC B.C.R. SA în raport cu

debitorul său, respectiv reclamantul din prezentul dosar, nu a procedat niciodată

la punerea acestuia în întârziere și la constatarea exigibilității sumei datorate

prin niciuna dintre modalitățile indicate în contractul de împrumut dintre părți.

Se constată, de asemenea, și faptul că

pârâtele nu l-au notificat pe reclamant cu privire la cesiunea contractului de împrumut,

motiv pentru care contractul de cesiune creanță este inopozabil debitorului datorită

lipsei notificării acestuia.

Cesiunea de creanță nu i-a fost notificată

în mod legal și valabil reclamantului, notificarea făcându-se printr-o scrisoare

simplă și nici nu a fost anexată o copie de pe contractul de cesiune.

În aceste condiții, cât timp notificarea

nu s-a făcut printr-un executor judecătoresc, singurul în măsură să confere caracterul

oficial al unei notificări de cesiune de creanță, iar acesta nu a conținut și o

copie de pe contractul de cesiune încheiat, nu se poate reține opozabilitatea cesiunii

față de debitor.

Având în vedere cele reținute anterior,

în baza dispozițiilor art. 1396 cu referire la art. 903, 1325, 1744 și art. 948

C. civ., Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea astfel

cum a fost precizată formulată de reclamantul D.V.S., în contradictoriu cu pârâtele

SC B.C.R. SA și SC S.C. SRL; a constatat nulitatea absolută parțială a contractului

de cesiune de creanță din 12 februarie 2010 încheiat între pârâtele SC B.C.R. SA

și SC S.C. SRL cu referire la reclamantul D.V.S. și, în consecință, a constatat

nulitatea absolută a cesionării creanței în cuantum de 40.553 euro, înscrisă în

anexa creanțelor cesionate, parte integrantă a contractului anterior menționat,

privind pe reclamantul D.V.S.

Împotriva acestei sentințe, atât SC S.C.

SRL, cât și SC B.C.R. S.A., au declarat apel, prin care au solicitat schimbarea

sa în tot, în sensul respingerii acțiunii.

În motivare, ambele apelante au arătat

că intimatul nu a îndeplinit procedura prealabilă a convocării la conciliere, reglementată

de art. 720

1

C. proc. civ.; în acest context, au precizat că adresa

din 19 martie 2010 nu reprezintă o invitație la conciliere, ci se constituie într-un

răspuns la o cerere de comunicare a unor copii de pe notificările băncii.

O altă critică vizează reținerea de către

Tribunal, în mod nefondat, a necesității încheierii contractului de cesiune, în

formă autentică. Astfel, apelantele au susținut că în art. 1391 și urm. C. civ.

este stabilită natura consensuală a cesiunii de creanță, singura excepție fiind

cea în care cesiunea reprezintă o donație, caz în care ea trebuie făcută în formă

autentică, în conformitate cu art. 813 C. civ. Au mai precizat că principiul simetriei,

evocat în hotărârea atacată, are în vedere încheierea și în mod corelativ, modificarea

ori desființarea unui contract. Mai mult decât atât, au mai arătat că actul la care

trebuie făcută raportarea, în cazul în care se face trimitere la principiul simetriei,

este contractul de credit – care nu este încheiat în formă autentică, iar nu cel

de ipotecă.

În al treilea rând, apelantele au afirmat

că în mod greșit a reținut prima instanță că SC S.C. SRL desfășoară activități bancare

pentru care nu deține autorizarea B.N.R., arătând că cesiunea a purtat asupra unei

creanțe certe, lichide și exigibile, iar nu asupra unui contract de împrumut.

SC S.C. SRL a precizat că în obiectul său

de activitate intră „activități auxiliare intermedierilor financiare, exclusiv activități

de asigurări și fonduri de pensii” (Cod CAEN 6619), care nu necesită autorizarea

B.N.R.

În ce privește nulitatea reținută pentru

lipsa unui obiect valabil, cele două apelante au menționat că a fost cesionată o

creanță certă, lichidă și exigibilă; astfel, au arătat că SC B.C.R. SA a transmis

intimatului-reclamant notificarea din 13 ianuarie 2010 prin care i-a pus în vedere

să achite debitul restant în termen de 7 zile, în caz contrar urmând a declara întreg

creditul exigibil. Cum intimatul nu a dat curs acestei notificări, apelantele au

precizat că banca a declarat întregul credit exigibil anticipat, așa încât obiectul

cesiunii l-a constituit o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Ultima critică vizează pretinsa inopozabilitate

a cesiunii, derivată din lipsa transmiterii notificării prin executor judecătoresc,

apelantele au precizat că au fost respectate dispozițiile art. 1393 C. civ., însuși

intimatul atașând cererii de chemare în judecată notificarea cesiunii, din data

de 19 februarie 2010; în acest context, au mai susținut că legiuitorul nu impune

ca notificarea să fie transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc.

La data de 30 iunie 2011, intimatul a depus

la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de SC

S.C. SRL, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și sentința

atacată, prin prisma criticilor invocate de către apelante, Curtea de apel a reținut

următoarele:

Motivarea primei instanțe, care nu și-a

prezentat practic propriile considerente, ci s-a limitat la a prelua în tot argumentele

reclamantului, face hotărârea dată criticabilă din perspectiva temeiniciei sale,

întrucât nu creează transparența asupra silogismului judiciar care explică și justifică

dispozitivul.

Or, prima instanță nu a reținut și nici

nu a înlăturat argumentele pârâtelor-apelante și nu a explicat raționamentul juridic

adoptat.

De aceea, au fost reluate și examinate

apărările tuturor părților, Curtea reținând următoarele:

Primul motiv de apel, referitor la greșita

respingere a excepției de prematuritate nu este fondat, deoarece cu toate că o asemenea

acțiune are caracter patrimonial, evaluabil în bani, Curtea subliniază că nulitatea

absolută, ca sancțiune de drept civil ce lipsește actul juridic de efectele contrarii

normelor legale edictate pentru valabila sa încheiere, poate fi constatată numai

de către instanța de judecată.

Prin urmare, în situația în care părțile

se află în conflict de interese cu privire la nulitatea unui contract, deci când

disputa dintre părți privește drepturi cu privire la care părțile nu pot tranzacționa,

procedura concilierii este lipsită de orice eficiență și contrar scopului pentru

care a fost instituită, îndeplinirea ei apărând a fi excesiv de rigidă și pur formală.

Pe fond, Curtea a reținut că în mod nelegal

a apreciat instanța de fond că cesiunea de creanță ar fi trebuit să îmbrace forma

autentică.

Înțeleasă ca o convenție prin care un creditor

transmite o creanță a sa unei alte persoane, cesiunea este un contract consensul,

care se încheie valabil din momentul realizării acordului de voință, singura excepție

fiind cea în care cesiunea reprezintă o donație, caz în care ea trebuie făcută în

formă autentică, în conformitate cu art. 813 C. civ.

În acest sens, prevederea cuprinsă în

art. 1391 C. civ. potrivit cu care „la strămutarea unei creanțe (…) predarea între

cedent și cesionar se face prin remiterea titlului” trebuie interpretată în sensul

că cesionarul are dreptul să pretindă cedentului titlul constatator al creanței.

Cu alte cuvinte, prin remiterea titlului se execută contractul de cesiune de creanță,

valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților.

Nicio dispoziție legală nu conduce spre

concluzia că cesiunea ar trebui să fie încheiată în formă autentică. Referirea la

art. 1396 C. civ. nu are o atare semnificație; în fapt, în măsura transmiterii ipotecii,

aceasta din urmă urmează să îmbrace forma autentică, nu și cesiunea creanței.

De altfel, doar în acest sens poate fi

interpretat în mod valabil principiul simetriei actelor juridice, la care face trimitere

intimatul.

Pe de altă parte, în mod nelegal a reținut

Tribunalul lipsa capacității de folosință a societății cedente.

Din perspectiva capacității de folosință

a SC S.C. SRL, trebuie subliniat că aceasta nu desfășoară activități bancare, așa

încât nu necesită autorizarea B.N.R.

Ceea ce s-a cesionat este o creanță certă,

lichidă și exigibilă, iar nu un contract de credit.

Din acest motiv, nu poate fi reținută nici

lipsa unui obiect valabil; astfel, apelanta SC B.C.R. SA a transmis intimatului-reclamant

notificarea din data de 13 ianuarie 2010 prin care i-a pus în vedere să achite debitul

restant în termen de 7 zile, în caz contrar urmând a declara întreg creditul exigibil.

Cum intimatul nu a dat curs acestei notificări, banca a declarat întregul credit

exigibil anticipat, așa încât obiectul cesiunii l-a constituit o creanță certă,

lichidă și exigibilă.

În ceea ce privește pretinsa inopozabilitate

a cesiunii, derivată din lipsa transmiterii notificării prin executor judecătoresc,

Curtea a reținut că au fost respectate dispozițiile art. 1393 C. civ., însuși intimatul

atașând cererii de chemare în judecată notificarea cesiunii, din data de 19

februarie 2010, iar legiuitorul nu impune ca notificarea să fie transmisă prin intermediul

unui executor judecătoresc.

În consecință, prin decizia comercială

nr. 404 din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

a admis apelurile declarate de pârâtele SC S.C. SRL și SC B.C.R. SA, și, în consecință,

a schimbat în parte sentința comercială nr. 13234 din 17 decembrie 2010 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 12626/3/2010,

în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată, a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței și a dispus obligarea intimatului

D.V.S. la plata sumei de 2.544 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul D.V.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul

menținerii sentinței instanței de fond.

În motivarea recursului se susține, în

esență, că în mod nelegal instanța de apel a constatat încheierea legală a contractului

de cesiune de creanță dintre pârâte, fără a fi obligatorie încheierea contractului

în formă autentică și fără notificarea debitorului cedat prin intermediul executorului

judecătoresc.

Dezvoltând motivele de recurs reclamantul

precizează că în mod nelegal Curtea

de

apel consideră că acesta este perfect valabil și legal din

p

erspectiva obiectului său, astfel cum acesta este definit

prin art. 948 C. civ., la momentul

î

ncheierii acestuia părțile

transferând în mod efectiv o creanță certă, lichidă și exigibilă creanță

r

eprezentând totalitatea ratelor de credit devenite scadente

prin decăderea debitorului din

b

eneficiul termenului.

În aceste condiții, din perspectiva motivelor

de apel statuate de legiuitor la pct. 3 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., cu privire

la dezlegarea dată de instanța de apel a formei în care trebuia încheiat contractul

de cesiune de creanță, raportat la faptul că acesta îngloba și o garanție reală

imobiliară, recurentul reiterează susținerea din cererea introductivă, argumentând

că în speță ar fi fost aplicabil principiul simetriei actelor juridice, iar soluția

data de instanța de apel

es

te dată cu interpretarea greșită a actului

dedus judecații și prin aplicarea greșită a legii,

precizând

că simpla prevedere a legiuitorului în

sensul că garanția urmează creanța cesionată nu

e

chivalează

cu o excludere de la cerința imperativă a formei autentice a actului juridic referitor

la

transferul unei garanții reale imobiliare,

ea aplicându-se în forma sa simplificată doar în cazul garanțiilor reale mobiliare.

Recurentul precizează că, deși instanța

încearcă să dovedească că în speță a avut loc cesiunea unei creanțe certe, lichide

și exigibile reprezentată de totalitatea ratelor de credit devenite scadente prin

decăderea din beneficiul termenului a debitorului reclamant, invocând existența

unei adrese din 13 ianuarie 2010 prin care banca ar fi respectat procedura imperativă

prevăzută de prevederile contractuale conținute în art. 4.10, 4.11 și 7.4 din contractul

de credit și condițiile generale de acordare creditelor (legea părților), în realitate

nu face o verificare efectivă a îndeplinirii acestora.

De asemenea, reclamantul-recurent susține

că la momentul încheierii contractului de cesiune obiectul contractului nu era o

creanță certă, lichidă și exigibilă conform art. 948 C. civ.

În fine, reclamantul susține că având în

vedere că părțile au convenit cu privire la o procedura specială de punere în întârziere

și decădere din beneficiul termenului, debitorul nefiind de drept în întârziere

prin simpla amânare a unei plăți scadente, ci doar în condiția în care se realiza

o comunicare efectivă - (numai prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire)

- a acestui fapt urmată de un termen pentru conformare și o nouă notificare în acest

sens, iar din actele dosarului nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor

enunțate mai sus și cuprinse în contractul dintre părți, și apreciază că și în această

situație se impune cenzurarea deciziei instanței din perspectiva motivului de recurs

prevăzut la pct. 9 art. 304, prin raportare la faptul că în mod greșit a conchis

ca obiectul contractului de cesiune în discuție întrunea cerințele prevăzute de

art. 948 C. civ., fapt ce ar conduce la constatarea nulității absolute parțiale

a contractului de cesiune dedus judecații.

Pârâtele

SC S.C. SRL și SC

B.C.R. SA au formulat întâmpinări

solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât contractul de cesiune de

creanță a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, iar reclamantul a fost

notificat despre cesiune, cu notificarea din 19 februarie 2010 pe care chiar el

a atașat o cerere de chemare în judecată, cum în mod legal a constatat Curtea de

apel.

Înalta Curte analizând actele

și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs și susținute din cele două

întâmpinări constată că potrivit contractului de cesiune de creanță din 12 februarie

2010, pârâta SC B.C.R. SA, în calitate de cedent, a cesionat pârâtei

SC S.C. SRL creanța în sumă de 40.553,11

euro asupra debitorului cedat D.V.S., căruia i-a fost trimisă notificarea din 19

februarie 2010, de către cele două pârâte, așa cum prevăd dispozițiile art. 6.5

din contractul de cesiune de creanță.

Art. 1391 C. civ. prevede expres că la

strămutarea unei creanțe, a unui drept sau a unei acțiuni, predarea între cedent

și cesionar se face prin remiterea titlului, ceea ce denotă că contractul de cesiune

de creanță este valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților, fără

a fi necesară forma autentică despre care textul precitat nu face vorbire.

Dispozițiile art. 1396 C. civ. stipulează

că vinderea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței precum cauțiunea,

privilegiu și ipoteca.

În speță, prin contractul de cesiune de

creanță s-au cedat creanțele cedentei SC

B.C.R. SA față de

debitorului

cedat D.V.S. conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice din 18

iulie 2006, fără a fi transmisă și ipoteca încheiată în temeiul acestui contract

și, în consecință, forma autentică cerută de legiuitor la constituirea unei ipoteci

nu are nicio legătură cu încheierea contractului de cesiune de creanță, cum în mod

nelegal susține reclamantul.

Astfel fiind, rezultă că în cauză au fost

îndeplinite condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții (capacitatea

de a contracta, consimțământul valabil exprimat al părților ce se obligă, un obiect

determinat și o cauză licită conform prevederilor art. 948 C. civ.), invocat chiar

de reclamant drept temei de drept al acțiunii.

Referitor la exigibilitatea creditului

și notificarea debitorului, Înalta Curte constată că aceste critici privind nelegalitatea

deciziei sunt nefondate, deoarece creditoarea SC

B.C.R. SA a trimis reclamantului notificarea din

data de 13 ianuarie 2010 prin care i-a solicitat să achite, în termen de 7 zile,

debitul restant, informându-l că în caz contrar întregul debit va fi declarat exigibil

și întrucât reclamantul nu a dat curs notificării, banca a declarat debitul exigibil

ceea ce conferă obiectului contractului de cesiune, o creanță certă, lichidă și

exigibilă.

Această cesiune de creanță

a fost notificată debitorului, care a depus-o la dosar, ca anexă la cererea de chemare

în judecată, astfel încât se constată îndeplinite și dispozițiile art. 1393 C.

civ. privind notificarea debitorului, articol care nu impune transmiterea notificării

prin intermediul executorului judecătoresc, cum în mod nelegal susține reclamantul

în motivele de recurs.

În raport de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate, și, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul și să mențină decizia

apelată întrucât este legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul

D.V.S.

împotriva deciziei civile nr. 404 din

22 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 martie 2012.