ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC F.Î.S.E.E.S. SA în contradictoriu cu pârâta SC B.R.C. SRL a solicitat instanței constatarea nulității absolute a dispozițiilor art. 5 din contractul de cesiune de creanță din 16 mai 2008. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că acest contract a fost semnat în numele său de către dl. R.M. după ce acesta fusese înștiințat cu privire la încetarea mandatului său începând cu data de 1 iunie 2008 în condiții dezavantajoase pentru societate, prețul cesiunii urmând a fi achitat după data încasării creanței, fără a exista o obligație de plată pentru sumele nerecuperate, cheltuielile necesare recuperării creanței, inclusiv cele de executare silită, în cuantum de 20% din valoarea executată fiind suportate anticipat de cedent și achitate de debitorul cedat.

În continuare, reclamanta a susținut că aceste prevederi sunt lovite de nulitate absolută deoarece încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția României privind liberul acces la justiție și implică o obligație în sarcina cedentei lipsită de cauză juridică. De asemenea, reclamanta a mai susținut că este contrar ordinii publice și bunelor moravuri actul unilateral de renunțare la dreptul de a invoca încetarea, nulitatea sau rezoluțiunea contractului pe cale de excepție sau de acțiune, o asemenea clauză fiind sancționată cu nulitatea absolută pentru cauză ilicită. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5, 966 C. civ. și art. 21 din Constituție. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 4102 din data de 12 martie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că prin art. 5 din contract, părțile au inserat o clauză penală pentru evaluarea anticipată a prejudiciului pe care pârâta l-ar fi suferit în cazul desființării contractului, despăgubirile fiind stabilite la valoarea cheltuielilor necesare recuperării creanței, prestabilite la 20% din valoarea creanței cesionate. Tribunalul interpretând înțelesul clauzei penale în raport de prevederile art. 969, 977, 978, 982, 983 C. civ., în raport de intenția comună a părților, a constatat că aceasta nu este lovită de nulitate absolută, care nu devine incidentă decât în cazul unei eventuale fapte culpabile din partea cocontractantului ce ar determina încetarea anticipată a contractului.

Sentința instanței de fond a fost apelată de către reclamanta SC F.Î.S.E.E.S. SA iar Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin Decizia nr. 480 din data de 23 noiembrie 2009, a anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamantă. Instanța de apel a apreciat că apelul trebuie timbrat la valoarea pretențiilor, motiv pentru care a pus în vedere reclamantei timbrarea cererii de apel cu suma de 49.043 lei și timbrul judiciar în sumă de 5 lei, obligație care nu a fost îndeplinită de către instanță, în consecință făcând aplicarea dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Legea nr. 146/1997 și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a solicitat admiterea cererii, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare. Criticile formulate de către reclamantă, subsumate motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au vizat următoarele aspecte: - acțiunea de fond este o acțiune în constatarea nulității absolute, pentru care legea prevede timbrajul cu o taxă fixă conform unei cereri neevaluabile în bani; - cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna octombrie a anului 2008, deci înainte de data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 212/2008, respectiv 12 decembrie 2008; - în raport de aceste precizări taxa judiciară de timbru aferentă cererii de apel era jumătate din taxa datorată pentru prima instanță; - susținerea instanței de apel în sensul că reclamanta trebuia să achite o taxă judiciară de timbru în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) 1 din Legea nr. 276/2009 este nelegală în sensul că încalcă dispozițiile art. II din lege, dar mai ales principiul consacrat de art. 21 din Constituție, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor; Recursul nu este fondat. În raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că în mod corect a fost anulată ca netimbrată cererea de apel declarată de către reclamantă în raport de caracterul patrimonial și evaluabil în bani al acțiunii în constatarea nulității unui act juridic în lumina Deciziei nr. 32/2008 a secțiilor unite, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a unui contract de cesiune de creanță, cerere care are caracter patrimonial întrucât tinde la desființarea actului juridic ale cărui efecte au caracter patrimonial, respectiv înlăturarea obligației de plată. Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 a decis că dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ. se interpretează în sensul că în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței și inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. ,,Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”. Din interpretarea textului evocat, se constată că dezlegarea dată problemelor de drept prin decizie este obligatorie pentru instanțe, pe întreg teritoriul României, din momentul publicării în M. Of., scopul reglementării recursului în interesul legii fiind acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României. Din acest punct de vedere, deși prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanțelor judecătorești la data de 30 octombrie 2008, iar anterior pronunțării sentinței de fond, respectiv la data de 10 decembrie 2008, a fost publicată în M. Of.

al României Decizia nr. 32 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, caracterul de obligativitate al acesteia nu poate fi ignorat, având caracterul unui izvor secundar de drept care se aproprie de actele normative. Pentru a răspunde criticilor recurentei referitoare la încălcarea art. 2 din Legea nr. 276/2009, Înalta Curte constată că prin considerentele Deciziei nr. 32 /2008 a secțiilor unite, a Înaltei Curți de Casație și Justiție se menționează că Legea nr. 146/1997 este o lege care cu caracter fiscal, care este de imediată aplicare. Pe de altă parte, însăși Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra caracterului constituțional al deciziilor instanței supreme date în interesul și aplicării unitare a legii de instanțele judecătorești, statuând faptul că principiul egalității cetățenilor în fața legii ar fi afectat dacă în aplicarea uneia și aceeași legi, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.Î.S.E.E.S. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 480 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel București - Secția a VI-a Comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2010.