ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 441/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 7844, pronunțată la data de 21 mai 2009, secția a VI-a comercială a Tribunalului București a admis cererea principală formulată de reclamantele SC F.Î.S.E. „E.S.” SA și SC F.D.E.E. „E.D.T.N.” SA, în contradictoriu cu pârâta SC B.R.C. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță, încheiat la data de 16 mai 2008, între SC F.Î.S.E. E.S. SA, în calitate de cedent și SC B.R.C. SRL, în calitate de cesionar, a respins cererea conexă formulată de reclamanta SC F.Î.S.E. E.S. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B.R.C. SRL, ca rămasă fără obiect și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 12,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel, Tribunalul a făcut aplicarea art. 948, art. 966 și art. 5 C. civ., reținând, ca motive de nulitate absolută a contractului de cesiune de creanță în litigiu, lipsa consimțământului valabil exprimat de cedenta SC F.Î.S.E. „E.S.” SA, întrucât directorul său general, R.M. nu a fost împuternicit de Consiliul de administrație al societății să încheie acest contract, precum și reaua – credință a susnumitului director și a pârâtei, ce rezultă din împrejurarea că, la momentul încheierii contractului, aceștia aveau cunoștință de faptul că SC E. SA este unic acționar al creditoarei și acționar majoritar al debitoarei și de faptul că plata creanței este în interesul ambelor societăți.

Secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia nr. 154, pronunțată la data de 19 martie 2010, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea, respingând apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a pronunța această decizie, instanța de control a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței niciuneia dintre cauzele de nulitate absolută invocate de către intimatele apelante, cu argumentarea că, la momentul încheierii contractului de cesiune de creanță, SC F.Î.S.E. E.S. SA era reprezentată legal de directorul general, R.M.

în baza contractului de mandat, și de directorul economic, P.M., depășirea limitelor mandatului acordat directorului general neputând afecta valabilitatea contractului; că reaua - credință a părților, chiar dacă nu ar fi doar presupusă, nu reprezintă o cauză de nulitate absolută; că nu se susține condiția de nulitate referitoare la inexistența cauzei și la caracterul ilicit al acesteia, față de prevederile art. 2 din contract, și de principiul libertății de voință a părților – aliniatul final al acestui articol neconstituind o eludare a prevederilor art. 973 C. civ., cum, fără temei, susțin intimatele – reclamante, și a apreciat că art. 5 reprezintă un pact comisoriu pe care părțile l-au inserat conform voinței lor, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică includerea în convenții a clauzelor penale care să sancționeze conduita culpabilă a părților sau a pactelor comisorii.

Împotriva menționatei decizii au formulat recurs intimatele – reclamante invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Recurentele nu au dezvoltat distinct motivele invocate, arătând, în esență, în susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a interpretat greșit art. 4.2.13 din contractul de mandat, clauzele contractului de cesiune de creanță, cu referire la art. 2 și art. 5 și situația de fapt în ceea ce privește reaua – credință și legăturile dintre părți, iar în susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat că decizia recurată este dată cu ignorarea art. 1546 alin. (2) C. civ., în condițiile în care contractul nu a fost ratificat de societate; cu greșita aplicare a legii, evocându-se conținutul art. 966, art. 967, art. 969, art. 973 C. civ.

și art. 371 7 C. proc. civ.; cu greșita interpretare a art. 1391 – 1398 și art. 1402 – 1404 C. civ. și cu încălcarea art. 1303 și art. 943 C. civ., prin aprecierea art. 2 și art. 5 din contractul de cesiune ca fiind valabile – neprecizându-se relevanța reiterării aspectelor privind fondul cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului. Recursul este nefondat. Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deși rezultă fără dubiu natura actului juridic dedus judecății ori înțelesul lui, instanța de apel, prin interpretarea greșită dată acestora, îi alterează, în mod substanțial, natura sau înțelesul lămurit, vădit neîndoielnic.

Este de observat că instanța de apel a reținut, ca atare, cele cuprinse în contractul părților la art. 2 și art. 5, iar interpretarea situației de fapt nu justifică invocarea precitatului motiv de recurs bazat, exclusiv, pe denaturarea actului juridic. Având în vedere că mandatul comercial își găsește reglementare în legile comerciale, nu se poate reține critica nesocotirii de către instanța de apel a prevederilor art. 1546 alin. (2) C. civ., față de principiul consacrat de art. 1 C. com. Cum recurentele nu au argumentat, în mod concret, afirmația greșitei aplicări a legii de către instanța de apel, se constată că simpla enunțare a unor dispoziții legale nu respectă cerințele art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Potrivit art. 1303 C. civ., prețul vânzării trebuie să fie serios și determinat de părți, iar, potrivit art. 943 C. civ., contractul este bilateral sau sinalagmatic când părțile se obligă reciproc una către alta. Întrucât, prin raportare la art. 2 din contractul de cesiune de creanță, în litigiu, instanța de apel a reținut determinarea și seriozitatea prețului stabilit de părți „pentru dreptul de creanță ce se cesionează la suma de 38.913.007 RON”, nu se justifică critica încălcării art. 1303 C. civ., iar clauza specială, inserată la art. 5 din menționatul contract nu este de natură a înlătura caracterul sinalagmatic al acestui act juridic, dedus din obiectul său și din obligațiile reciproce ale părților, stipulate la art. 3. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), teza 2 C. proc.

civ. va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantele SC F.Î.S.E. E.S. SA București și SC F.D.E.E. E.D.T.N. SA Cluj-Napoca împotriva deciziei comerciale nr. 154 din 19 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.