ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2551/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2551/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată sub nr. 33100/3/2008

la 9 septembrie2008 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamantele

SC F.D.E.E.E.M.N. SA și SC F.I.S.E.E.S. SA, au chemat-o în judecată pe pârâta

SC B.R.C. SRL și au solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a

contractului de cesiune de creanță de la 16 mai 2008, ce poartă încheierea de

legalizare a semnăturii nr. 1442 din 16 mai 2008 a BNP S.A., contract de cesiune încheiat între SC F.I.S.E.E.S. SA, în calitate de cedent și SC B.R.C.

SRL, în calitate de cesionar. A solicitat obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantele

au arătat că SC F.D.E.E.E.M.N. SA s-a constituit în baza H.G. nr. 1342/2001 și

a H.G. nr. 675/2007, prin reorganizarea SC E. SA, având ca obiect principal de

activitate distribuția energiei electrice.

În ce o privește pe reclamanta SC F.I.S.E.E.S.

SA, au arătat că aceasta s-a înființat prin H.G. nr. 74/2005, tot în urma

reorganizării SC E. SA, această din urmă societate având calitate de acționar

majoritar al reclamantei de rangul 1 și de acționar unic al reclamantei de

rangul 2.

În exercitarea atribuțiilor sale, au

arătat reclamantele, Consiliul de Administrație al SC E.S. SA a decis, prin

Hotărârea nr. 7/2008, încetarea raporturilor contractuale de mandat încheiate

cu fostul director al său, R.M., începând cu 1 iunie 2008, hotărârea fiindu-i

adusă la cunoștință directorului prin adresa nr. 7 din 23 aprilie 2008.

Reclamantele au arătat că fostul

director general a încheiat la 16 mai 2008, cu aproximativ 15 zile de încetarea

mandatului său de director, mai multe contracte cu pârâta, societate

înregistrată în registrul comerțului la 7 mai 2008, în condițiile în care avea

cunoștință de încetarea mandatului său și în condițiile în care nici chiar

mandatul în vigoare nu-i permitea să încheie contracte de cesiune de creanță,

unul dintre acestea fiind denunțat în cauza de fată.

Reclamantele au prezentat conținutul

art. 2 și art. 5 din contractul de cesiune de creanță, arătând că la 27 mai

2008 cesionara a depus la executorul judecătoresc notificarea privind cesiunea

intervenită, solicitând achitarea în termen de 3 zile a creanței cesionate. Au

susținut că pârâta cesionară a dat dovadă de rea-credință, întrucât, fără să

aștepte comunicarea notificării către reclamanta de rangul 1 și nici împlinirea

termenului de 3 zile acordat pentru plată, a introdus la aceeași dată, la

tribunalul de la sediul reclamantei de rangul 1, cerere de deschidere a

procedurii insolvenței, prejudiciindu-i în mod grav interesele comerciale ale

acesteia.

Reclamantele au susținut că primul

motiv de nulitate a contractului de cesiune se întemeiază pe încheierea acestui

contract cu încălcarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei

juridice.

Sub un prim aspect, s-a invocat

lipsa mandatului acordat de către Consiliul de Administrație, directorului R.M.,

pentru încheierea contractului de cesiune de creanță.

În acest sens, au fost invocate

dispozițiile art. 20 pct. B 2 și lit. G) din statutul SC E.S. SA, prevăzut în H.G.

nr. 74/2005, dispoziții care-l autorizează pe directorul general să încheiere

acte juridice în numele și pe seama societății, în limitele împuternicirilor

acordate de Consiliul de Administrație. În aceeași ordine de ideii au fost

invocate și prevederile art. 18 lit. d) și f) din Regulamentul de Organizare și

Funcționare al Consiliului de Administrație al SC E.S. SA, subliniindu-se

faptul că nu există un mandat acordat de Consiliul de Administrație,

directorului general, pentru încheierea contractului de cesiune de creanță în

litigiu.

În susținerea aceluiași prim motiv

de nulitate, bazat pe lipsa mandatului acordat directorului general, au fost

invocate și prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, care prevăd că

persoana juridică este ținută să respecte obligațiile contractate de organele

sale reprezentative, în limitele puterilor conferite acestor organe, sancțiunea

aplicată pentru nerespectarea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu

a persoanei juridice fiind nulitatea actului juridic civil.

În sprijinul aceluiași motiv au fost

invocate și dispozițiile art. 20 lit. A. C) din statutul SC E.S. SA, care

conferă Consiliului de Administrație competența de a încheia acte juridice prin

care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să

constituie în garanție bunuri din patrimoniul societății, contractul în litigiu

încadrându-se în acest tip de acte juridice, așa cum reiese și din analiza

dispozițiilor art. 18 lit. f) din Regulamentul de organizare și funcționare al

Consiliului de Administrație.

Relativ la acest motiv de nulitate,

reclamantele au conchis că semnatarii contractului de cesiune de creanță au

acționat cu depășirea împuternicirilor acordate prin mandatele conferite de

Consiliul de Administrație și prevăzute de statutul societății, caz în care,

potrivit dispozițiilor art. 1546 alin. (2) C. civ., actele încheiate de

mandatar nu obligă pe mandant, dacă acesta nu le-a ratificat în mod expres sau

tacit.

Reclamantele au subliniat caracterul

dezavantajos al contractului de cesiune pentru cedent, ca și lipsa de utilitate

a acestuia, au evidențiat faptul că fostul director general nu a acționat cu

intenția ca cesiunea să profite societății, ci cu intenția de a favoriza

interesele cesionarului, sub acest din urmă aspect prezentându-se relațiile pe

care fostul director general R.M. le are cu numiții C.R.M. și T.I.O., prin

intermediul SC E.I.P.H. SRL și al Asociației Salariaților E.S. SA.

Un alt motiv de nulitate în legătură

cu lipsa capacității de exercițiu a persoanei juridice este întemeiat pe faptul

că cesiunea de creanță nu a fost semnată nici de reprezentantul legal al

cesionarului, adică de administratorul unic al acestuia - C.R.M., ci de

asociatul unic I.I.D. Sub acest aspect, reclamantele au arătat că au fost

încălcate dispozițiile art. 197 alin. (3) coroborate cu dispozițiile art. 75

din Legea nr. 31/1990, coroborate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din actul

constitutiv al societății pârâte.

S-a susținut nulitatea absolută a

contractului de cesiune de creanță și pentru neîndeplinirea condițiilor de

valabilitate a cauzei, sub aspectul inexistenței cauzei, față de lipsa

contraprestației cesionarului, precum și sub aspectul inexistenței unei cauze

licite, ceea ce atrage încălcarea dispozițiilor art. 966 C. civ. și ale art. 948

pct. 4 C. civ.

Reclamantele au susținut că din întreaga

economie a contractului rezultă faptul că cedentul nu primește o sumă de bani

drept echivalent al creanțelor cedate și că scopul său imediat nu este acela de

a primi prețul.

În această ordine de idei,

reclamantele au coroborat dispozițiile art. 2 alin. (4) și (5), din contractul

de cesiune de creanță cu dispozițiile alin. (1) al aceluiași art. , susținând

că prețul nu este fixat de părți la momentul încheierii contractului, că

cedentul nu numai că nu primește prețul, urmând să aștepte ca cesionarul să

recupereze creanțe pe care le-ar fi putut recupera și singur, ci în plus,

acceptă și amânarea recuperării acestor creanțe pe o perioadă nedeterminată,

fiind în același timp de acord și cu renunțarea la accesoriile creanței în

favoarea cesionarului, fără a primi o veritabilă contraprestație din partea

acestuia. Au susținut că aceste prevederi intră în contradicție cu caracterul

sinalagmatic al contractului de cesiune de creanță, conducând la concluzia

lipsei cauzei contractului.

În ce privește ilicitatea acestei

cauze, reclamantele au susținut că aceasta trebuie analizată în raport de

contextul în care s-a încheiat contractul denunțat. S-a subliniat faptul că în

cauză, creanța cedată provine din activitatea comercială efectuată de

reclamanta de rangul 2, în baza contractelor de prestări de servicii integrate

- mentenanță - auto-proiectare, contracte ce reprezintă obiectul principal de

activitate al societății și se circumscriu scopului pentru care aceasta a fost

constituită, reclamanta având garanția recuperării integrale a creanței cedate,

în condiții de avantaj reciproc și fără prejudicierea acționarului unic al

ambelor societăți reclamante, între debitorul cedat și cedent existând

operațiuni de decontare continue și de eșalonare a plății creanțelor restante,

ceea ce arată că nu există nici un motiv determinat și licit care să justifice

cedarea creanței.

Din acest punct de vedere,

reclamantele au arătat că este evident caracterul ilicit al scopului urmărit la

încheierea actului, cauza fiind ilicită.

Al treilea motiv de nulitate vizează

lipsa unui preț determinat, sau determinabil, al cesiunii de creanță, ca obiect

al prestației cesionarului.

Reclamantele au făcut referire la

dispozițiile art .962 C. civ., la faptul că jurisprudența a statuat în mod

constant că cesiunea unei creanțe nu reprezintă decât o specie particulară a

vânzării, așadar trebuie să îndeplinească toate condițiile esențiale ale

acesteia, vânzarea fiind perfectă atunci când părțile s-au învoit asupra

obiectului și prețului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1295 și cele ale

art. 1303 C. civ.

Au criticat prevederile art. (2) din

contractul de cesiune de creanță, susținând că din analiza dispozițiilor alin.

(4) și (5) ale acestui articol, rezultă clar că așa - zisul preț, astfel cum

apare prevăzut în alin. (1) al aceluiași articol, reprezintă doar o limită

maximă pe care o poate atinge prețul, cesionarul obligându-se să achite acest

preț pe măsură ce recuperează creanța și fără să-și asume răspunderea față de

cedent pentru sumele nerecuperate.

În ce privește determinarea prețului

au arătat că aceasta nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părților, nu

poate să depindă de voința uneia dintre ele și nici nu poate fi făcută de

instanță, determinarea trebuind să fie posibilă în temeiul clauzelor

contractuale și să vizeze nu numai existența obligației de plată, ci și

întinderea acesteia.

În speță, reclamantele au arătat că

prețul cesiunii apare ca o variabilă, care poate oscila între valoarea nominală

a creanței și o sumă inferioară acesteia, respectiv echivalentul a ceea ce va

recupera efectiv cesionarul de la debitorul cedat, valoare care depinde de un

eveniment viitor și incert și de acțiunile cesionarului.

Pornind de la dispozițiile art. 947 C.

civ., reclamantele au susținut că un contract cu titlu oneros este comutativ

atunci când obligația unei părți este echivalentul celeilalte și au evocat

doctrina, care a stabilit în unanimitate, caracterul comutativ al convenției de

vânzare-cumpărare, dat de faptul că existența și întinderea obligațiilor părților,

cu referire la obiect și la prețul vânzării, sunt cunoscute de părți încă din

momentul încheierii contractului și nu depind de un eveniment viitor și incert.

Al patrulea motiv de nulitate

absolută se întemeiază pe ideea de fraudare a legii, prin încălcarea

principiului relativității efectelor contractului, consacrat de art. 973 C.

civ., în sensul obligării debitorului la plata unei sume de bani ce depășește

valoarea creanței.

Au definit fraudarea legii drept

operațiunea ce constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea

unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziții legale și au susținut

că în cauză, din notificarea adresată de pârâtă, reiese că se solicită

debitorului cedat atât valoarea creanței cesionate, cu penalitățile aferente,

cât și o sumă suplimentară, reprezentând cheltuielile necesare recuperării

creanței cesionate, calculate la 20 % din valoarea executată, conform art. 2

alin. final din contract.

În aceeași ordine de idei, au

susținut că, în lumina dispozițiilor Codului de procedură civilă, singurul caz

în care cesionarul este îndreptățit la restituirea cheltuielilor de executare

îl reprezintă situația în care acesta începe efectiv executarea silită

împotriva debitorului cedat, numai că executarea silită se poate realiza

conform art. 372 C. proc. civ., doar în temeiul unui titlu executoriu, calitate

pe care contractul de cesiune de creanță nu o are.

Au conchis că prevederile art. 2

alin. ultim, din contractul de cesiune de creanță, contravin dispozițiilor

legale imperative în materie de executare silită a creanțelor, așadar nu pot

produce efecte juridice, fiind incidente prevederile art .5 C. civ., care

stabilesc că nu se poate deroga prin convenții, de la legile care interesează

ordinea publică și bunele moravuri.

Aceleași prevederi au fost denunțate

de reclamante, ca venind în contradicție și cu principiul

nemo plus juris ad

aliam transferre potest quam ipse habet

, cesionarul având față de debitor

aceleași drepturi pe care le-a avut și cedentul. Au susținut că înfrângerea

acestui principiu ar contraveni și principiului relativității efectelor

contractului, consacrat de dispozițiile art. 973 C. civ.

Al cincilea motiv de nulitate se

întemeiază pe încălcarea dispozițiilor art. 943 C. civ., reclamantele susținând

că prin contractul de cesiune de creanță se creează un sistem prin care pârâta

obține un profit de 20% din valoarea creanței cesionate, în lipsa oricărei

contraprestații a cesionarului.

Sub acest aspect au fost invocate

prevederile art. 5 din contract, prin care părțile au convenit ca cedentul să

achite cesionarului 20% din valoarea sumei cesionate, ca penalitate, în

situația în care cedentul ar solicita în orice modalitate încetarea, rezilierea

sau anularea contractului.

Reclamantele au coroborat

prevederile art. 4 și art. 5 din contractul de cesiune de creanță și au conchis

că ipotezele la care se referă art. 5 privesc eventualele acțiuni în justiție

ale cedentului pentru încetarea, anularea sau rezilierea contractului, în acest

fel contravenindu-se dispozițiilor art. 21 din Constituția României, în sensul

că părțile consacră convențional îngrădirea liberului acces le justiție,

cedentul fiind expus plății unei penalități, dacă înțelege să uzeze de acest

drept constituțional.

Cererea a fost întemeiată în drept

și pe dispozițiile art. 112 și urm. C. proc. civ.

La 4 decembrie 2008, pârâta a depus

întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii.

Excepția a fost respinsă la termenul

din 12 februarie 2009, în raport de data introducerii acțiunii și de dispozițiile

Legii nr. 146/1997, modificată prin O.U.G. nr. 212/2009.

Prin sentința comercială nr. 6967

din 7 mai 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în

parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de

creanță ce poartă încheierea de legalizare de semnătură nr. 1443 din 16 mai

2008 și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 12,30 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut, în esență, că în raport de prevederile art. 2 lit. A. c) din

Statutul reclamantei și ale art. 18 lit. f) din Regulamentul de organizare și

funcționare a E.S., contractul de cesiune de creanță a fost încheiat cu

încălcarea competenței Consiliului de Administrație și fără ca acest organ de

conducere să-și fi delegat atribuțiile.

De asemenea, a reținut că nu s-a făcut

dovada îmbogățirii fără justă cauză.

A reținut că, în speță, contractul

de cesiune de creanță nu îndeplinește condiția stabilirii unui preț determinat

sau determinabil, astfel cum impun prevederile art. 1303 C. civ., în raport de

art. 2 alin. (4) și (5) din contract, care prevede obligația de plată a

prețului pe măsura recuperării creanței la valoarea nominală, ce depinde de un

eveniment viitor, cesionarul obligându-se la a efectua demersurile pentru recuperarea

respectivei creanțe. Aceleași argumente au fost avute în vedere de prima

instanță și la stabilirea inexistenței unei cauze licite și morale la

încheierea contractului, din contract nerezultând avantajele pe care cedentul și

le-a procurat, în condiții de incertitudine în recuperarea creanței .

A reținut, ca întemeiate, argumentele

aduse de reclamante cu privire la neîndeplinirea condițiilor specifice ale

creanței, prevăzute de art. 1391-1398 și de art. 1402-1404 C. civ., prin

raportare la art. 2 alineat final din contract.

Sub acest aspect, a apreciat că

restituirea cheltuielilor de executare de la debitorul cedat se poate face de

către cesionar doar în cazul începerii executării silite în baza unui titlu

executoriu, cuantumul acestor cheltuieli urmând a fi determinat potrivit art. 372

și art. 371

2

C. proc. civ., ori potrivit art. 4 din Legea nr. 85/2006.

Pe cale de consecință, a apreciat clauza înscrisă în art. 2 alin. final, ca

fiind lovită de nulitate absolută, întrucât cesionarul are calitate de creditor

pentru valoarea nominală a creanței, indiferent de prețul plătit. Prin urmare -

a mai reținut instanța de fond - este contrară legii și prevederea art. 5 din contract,

prin raportare la art. 966 C. civ., câtă vreme cesionarul urmărește obținerea

unui profit de 20% din valoarea creanței, în lipsa unei contraprestații,

reclamanta nefiind îndreptățită să renunțe la dreptul de a invoca neexecutarea contractului

în condițiile art. 1020 -1021 C. civ.

Prima instanță a înlăturat apărările

pârâtei referitoare la necesitatea încheierii contractului de cesiune de

creanță ca urmare a atitudinii debitorului cedat, de tergiversare a plății

datoriei, arătând că această susținere nu are suport probator, precum și pe

cele întemeiate pe art. 19 pct. 14 din Statutul societății, în lipsa dovezii

delegării de atribuții de către Consiliul de Administrație. A înlăturat și

apărarea legată de contestarea calificării contractului de către reclamantă ca

fiind un contract de mandat comercial.

Privitor la cheltuielile de

judecată, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, au declarat apel nemotivat, pârâta și apel motivat, reclamanta SC

F.D.E.E.E.M.N. SA, ambele fiind înregistrate sub același număr unic al

dosarului la 7 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a V- a comercială.

Pârâta a depus motivele de apel la

22 octombrie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de art. 287 alin. (2) C.

proc. civ.

În motivarea apelului, reclamanta SC

F.D.E.E.E.M.N. SA a criticat soluția doar sub aspectul neacordării de către

prima instanță a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, sens

în care a invocat dispozițiile art. 274- 275 C. proc. civ., precum și dispozițiile

art. 30 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora, partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, cu excepția

pârâtei care a recunoscut pretențiile până la prima zi de înfățișare, avocatul

având dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în

interesul profesional al clientului său.

A arătat că, în susținerea cererii

de acordare a cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat, a depus contractul

de asistență juridică nr. 387 din 27 august 2008 (filele 169-171 ale dosarului

de fond), din care reies activitățile pentru care l-a mandatat pe avocat,

factura fiscală nr. 508 din 5 septembrie 2008 (fila 167 a aceluiași dosar) și extrasul de cont de la M.B. din 19 septembrie 2008 (fila 168 a dosarului de fond).

Apelul a fost întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.

În motivarea apelului, pârâta SC B.R.C.

SRL a prezentat situația de fapt pe care s-a grefat litigiul părților, precum

și o sinteză a considerentelor hotărârii apelate.

A criticat această hotărâre pentru

nelegalitate și netemeinicie, susținând în primul rând că cesiunea de creanță

poate fi cu titlu oneros, dar și cu titlu gratuit, în speță cesiunea având

caracter oneros. Sub acest aspect, a arătat că în speță, prețul este determinat

prin voința părților și, conform art. 2, este de 47.450.000 lei, plătibili pe

măsură recuperării creanței, iar împrejurarea că părțile au convenit clauze de

garanție și de exonerare de răspundere, de reducere ori de majorare a prețului,

dacă instanțele ar stabili o altă valoare a creanței cesionate, demonstrează

încă o dată că prețul este tot determinat.

În cadrul aceluiași prim

motiv de apel s-a arătat și că problema determinării ulterioare a prețului se

pune dacă prețul nu a fost determinat la încheierea contractului, ceea ce nu

este cazul în speță.

Apelanta - pârâtă a făcut

precizări cu privire la natura litigiului, pe care l-a apreciat ca fiind

evaluabil în bani, prin prisma consecinței antrenate de constatarea nulității

absolute a contractului, respectiv repunerea părților în situația anterioară

încheierii acestuia, în considerarea naturii dreptului ce face obiectul

convenției, a deciziei nr. XXXII/ 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - dată în soluționarea unui recurs în interesul legii și, deci, obligatorie

[art. 329 alin. (3) C. proc. civ.], ca și în considerarea faptului că

reclamantele l-au considerat ca atare, convocând-o pe pârâtă la conciliere

directă prealabilă în conformitate cu dispozițiile art. 72d C. proc. civ.

Al doilea motiv de apel s-a

referit la excepția lipsei calității procesuale active a debitoarei cedate SC F.D.E.E.E.M.N.

SA, această excepție incluzând-o și pe cea a lipsei de interes. Sub acest

aspect, apelanta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă este terț față de

contractul de cesiune a cărui nulitate o invocă, fiind debitor cedat, astfel că

nu este titulara dreptului dedus judecății și nici nu justifică vreun interes

prin încheierea acestui contract, calitatea sa de debitor menținându-se

indiferent de titularul dreptului de creanță.

Al treilea motiv de apel a

fost formulat în modalitatea excepției de prematuritate (inadmisibilitate) a

cererii de chemare în judecată în raport de prevederile art. 720

1

C.

proc. civ.

În susținerea acestei

critici a fost invocată, în esență, nerespectarea dispozițiilor art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ., apelanta-pârâtă invocând faptul că de la data primirii

convocării la conciliere - 7 august 2008 - și până la data promovării cererii

de chemare în judecată (5 septembrie 2008) nu au trecut 30 de zile, calculate

pe zile libere, conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Al patrulea motiv de apel a vizeat

încălcarea de către hotărârea atacată a principiului

nemo auditur propriam

turpitudinem allegans

, apelanta pârâtă susținând că nimănui nu îi este

îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria faptă culpabilă și că

actul de cesiune a fost încheiat în limitele legii, neexistând nici un motiv

pentru anularea lui.

Al cincilea motiv a vizat

frauda la lege, apelanta pârâtă susținând că în realitate nu există o încălcare

directă a legii, în scopul eludării unor norme imperative și că, și dacă ar

exista, reclamanta nu își poate invoca propria faptă culpabilă.

Al șaselea motiv de apel a vizat

pretinsa încălcare a capacității de exercițiu, apelanta pârâtă susținând că

eventuala depășire a împuternicirilor acordate organelor de conducere nu se

sancționează cu nulitatea actului încheiat în aceste condiții, ci deschide

calea acțiunii în daune împotriva administratorului. A pretins că, în speță,

administratorul a încheiat actul de cesiune de creanță în acord cu statutul

societății și în limitele împuternicirii acordate prin contractul de mandat.

Al șaptelea motiv de apel a

reluat și completat primul motiv de apel, apelanta - pârâtă susținând o dată în

plus că prețul este determinat, întrucât cuantumul acestuia este hotărât de

părți la momentul încheierii contractului și că doctrina și jurisprudența au

stabilit că determinarea prețului nu presupune și stabilirea modalității de

plată sau a termenului. A susținut și că împrejurarea că părțile au convenit ca

plata să se facă pe parcursul recuperării creanței nu afectează condiția ca

prețul să fie determinat.

Al optulea motiv de apel a vizat

aprecierea făcută de instanță în legătură cu inexistența cauzei, respectiv a

scopului imediat, constând în lipsa contraprestatiei, ca motiv de nulitate

absolută a contractului de cesiune. Sub acest aspect, a conchis că judecătorul

fondului s-a bazat în mod netemeinic pe același argumente relative la preț

pentru a stabili inexistența vreunei prestații a cesionarului, argumente

apreciate ca nefondate în cadrul criticilor anterioare relative la prețul

determinat.

Al nouălea motiv de apel a vizat

încălcarea principiului relativității efectelor actului juridic, apelanta

pârâtă susținând, pe de o parte, că reclamanta cedentă, parte în convenție, nu

justifică interes în invocarea acestui motiv, că o face cu invocarea propriei

turpitudini, iar pe de altă parte, că față de terți, oricum această convenție

nu este producătoare de efecte juridice, astfel că nici aceștia nu au interes

în anularea ei.

Al zecelea motiv a vizat

pretinsa nevalabilitate a clauzei prevăzute de art. 5 din contract. Apelanta

pârâtă a pretins că aceasta are valoarea unei adevărate clauze penale prin care

s-a determinat anticipat prejudiciul pe care cesionarul l-ar suferi dacă actul

de cesiune ar fi desființat la solicitarea cedentului, că a admite contrariul

echivalează cu abolirea art. 1066 C. civ. și că prevederea devine incidență

numai în cazul unei fapte culpabile a cocontractantului, neputând fi asimilată

renunțării la un drept viitor și nici îngrădirii accesului la justiție.

Ambelor apeluri li s-a

răspuns prin notele de concluzii scrise depuse la termenul din 3 decembrie

2009.

Prin decizia comercială nr. 567

din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, au

fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta-apelantă SC B.R.C. SRL

București și respectiv de apelanta-reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploiești,

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul

declarat de SC B.R.C. SRL, instanța de apel a constatat că acesta se sprijină

și pe invocarea a două excepții: excepția lipsei calității procesuale active -

excepție de fond și excepția prematurității (inadmisibilității) cererii de

chemare în judecată - excepție de procedură, instanța de apel procedând la

examinarea cu prioritate a celor două motive, în condițiile art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., mai întâi a excepției de procedura și apoi a excepției de fond.

Excepția prematurității

cererii

de chemare

în judecată, întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 720

1

alin.

(5) C. proc. civ., a fost mai întâi calificată de instanța de apel drept

excepție a inadmisibilității, în condițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.,

întrucât aceasta reprezintă un adevărat fine de neprimire a cererii, în

condițiile neparcurgerii unei proceduri prealabile impuse de lege.

Excepția a fost găsită neîntemeiată

deoarece, dispozițiile legale ce impun norme de procedură sunt unanim apreciate

ca având caracter imperativ. În speță, însă, dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ. nu vin în ocrotirea unui interes general, obștesc, ci au fost

edictate în scopul de a conferi părții pârâte, ca și părților implicate într-un

raport juridic, posibilitatea de a se înțelege pe cale amiabilă înainte de

învestirea unei instanțe de judecată. Ca atare, aceste norme vin să protejeze

un interes particular, iar partea care invocă nerespectarea lor este ținută să

dovedească vătămarea ce a suferit prin nesocotirea acestora, în condițiile art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, apelanta pârâtă nu

numai că nu dovedește, dar nici măcar nu invocă în ce constă vătămarea ce i s-a

produs prin introducerea cererii de chemare în judecată într-un interval mai

mic de 30 de zile de la data primirii convocării, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ., deși era obligată să

facă această dovadă, cu atât mai mult cu cât nici nu justifică de ce , legal

convocată la adresa de sediu (fila 58 raportat la fila 147 a dosarului de fond), nu s-a prezentat pentru ridicarea corespondenței, care a fost avizată și

reavizată și apoi retumată expeditorului ( filele 58 verso-59 ale dosarului de

fond).

În lipsa dovedirii vătămării

suferite prin introducerea acțiunii într-un termen mai mic decât cel legal, instanța

de apel a apreciat că nu subzistă motivul de nulitate relativă a actului de

procedură astfel îndeplinit, act care nici nu a fost contestat în fond, la

primul termen de judecată acordat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 108

alin. (3) C. proc. civ., ci abia în apel, când neregularitatea se consideră

acoperită.

Ca atare, acest motiv de

apel a fost apreciat ca nefondat și a fost înlăturat.

Motivul de apel invocat sub

forma excepției lipsei calității procesuale active a SC F.D.E.E.E.M.N. SA a

fost găsit nefondat. S-a constatat că unul din motivele de nulitate a

contractului de cesiune de creanță este legat de înfrângerea principiului

relativității actelor juridice civile, prevăzut de art. 973 C. civ. Cum partea

care se pretinde vătămată de încălcarea acestor dispoziții legale este chiar

reclamanta SC F.D.E.E.E.M.N. SA, ca debitor cedat, aceasta își justifică

interesul în constatarea nulității absolute, cel puțin a clauzei astfel

incriminate, ceea ce îi conferă și calitatea procesuală activă de terț interesat

în promovarea acțiunii în nulitate, aceasta declarându-se titularul dreptului a

cărui protejare se urmărește în această modalitate. Prin urmare, excepția

lipsei calității procesuale active a acestei reclamante este neîntemeiată, ca

și critica adusă în acest mod hotărârii atacate.

Cât privește criticile aduse

soluției de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune de

creanță, instanța de apel le-a apreciat ca nefondate, pentru următoarele

considerente:

S-a constatat că

dispozițiile legale ce reglementează regimul juridic al cesiunii de creanță

sunt cele cuprinse în art. 1391 - 1404 C. civ., respectiv în capitolul VIII al

Titlului V - Despre vinderi, prin urmare, cesiunea de creanță este o specie a

contractului de vânzare-cumpărare, contract care are un caracter funciarmente

oneros, presupunând că, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte

celeilalte se urmărește obținerea altui folos patrimonial, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 945 C. civ.

În ce privește motivele

de apel formulate de apelanta pârâtă, referitoare la preț și la cauză , instanța

de apel a reținut următoarele:

De esența

motivării primei instanțe este susținerea că prețul cesiunii, în speță, nu este

nici determinat și nici determinabil, iar de esența criticii apelantei - pârâte

este susținerea că prețul este determinat, că este prevăzut în art. 2 din

contract, că reprezintă voința părților în conformitate cu dispozițiile art. 969

C. civ. și în consecință că se impune a fi respectat inclusiv de instanțele de

judecată, care nu pot substitui voința lor voinței părților contractante.

Instanța de

apel a constatat că părțile au inserat în contractul de cesiune de creanță,

încheiat la 16 mai 2008, clauza 2 privitoare la prețul contractului, art. menționat

numărând șase alineate. Privitor la această clauză, instanța de apel a apreciat

că instanța de fond a procedat la analiza coroborată a tuturor celor șase

alineate, interpretându-le unele prin altele, în conformitate cu dispozițiile

art. 982 C. civ., fără a se limita la alineatul întâi , așa cum procedează

apelanta - pârâtă.

Potrivit

acestui prin alineat, prețul apare ca ferm determinat la suma de 47.450.000

lei, părțile convenind doar ca plata să se facă pe măsura recuperării lui.

S-a reținut că

trebuie evocate dispozițiile art. 1295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că vânzarea

este perfectă și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, îndată ce

părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, chiar dacă lucrul încă

nu s-a predat și prețul nu s-a plătit. Din interpretarea acestor dispoziții

legale reiese indubitabil caracterul consensual al contractului de

vânzare-cumpărare, contractul socotindu-se încheiat la realizarea acordului de

voință cu privire la obiect și la preț, indiferent de predarea bunului și de

plata prețului.

În cazul contractului

de cesiune de creanță, al cărui obiect îl constituie cedarea dreptului de

creanță deținut de vânzătorul cedent, prețul nu trebuie să fie neapărat egal cu

creanța cedată.

Deși o astfel

de distincție între creanța cedată și prețul cesiunii nu rezultă

expressis

verbis

din dispozițiile art. 1391 și urm. C. civ. (care reprezintă sediul

materiei), ea poate fi dedusă din interpretarea art. 1402 C. civ., care

reglementează instituția retractului litigios, dispoziții care fac vorbire

despre „prețul real al cesiunii", fiind astfel dincolo de orice îndoială

că prețul cesiunii cuvenit cedentului poate să difere de valoarea creanței

cedate.

Revenind, prin

prisma acestor argumente, la alineatul întâi al art.2 din contractul părților, instanța

de apel a reținut că examinarea acestui alineat în afara contextului dat și de

celelalte alineate ar putea conduce, la prima vedere, la concluzia că prețul

este determinat, că el este egal cu valoarea creanței cedate, astfel cum

aceasta este prevăzută la art. 1 - Obiectul contractului și că părțile au

convenit ca doar plata să fie efectuată pe măsură ce creanța este recuperată de

la debitorul cedat.

Numai

că, din coroborarea alineatului unu cu alineatele trei și patru, reiese

indubitabil, așa cum a reținut și prima instanță, că numai aparent este fixat

prețul cesiunii, câtă vreme plata se va face pe măsura recuperării creanței, în

30 de zile de la încasarea acesteia dar nu mai târziu de un an, și, mai ales,

câtă vreme cesionarul nu își asumă fată de cedent nici o obligație pentru

sumele nerecuperate. Raportat la această din urmă prevedere, câtă vreme părțile

nu au convenit o sumă până la concurența căreia răspunderea cesionarului să fie

înlăturată, reiese că cesionarul se poate socoti în drept să nu recupereze de

la debitorul cedat și, implicit, să nu remită cedentului, timp de un an, nimic

din creanța cedată, respectiv din prețul cesiunii, ceea ce autorizează pe

deplin concluzia la care s-a oprit și prima instanță despre imposibilitatea de

determinare a prețului final și plata efectivă a prețului, așadar cuantumul

acestuia, rămânând la latitudinea exclusivă a cesionarului, ceea ce face literă

moartă din cuantumul aparent ferm determinat în alineatul anterior.

Altfel spus, deși părțile au stabilit un cuantum ferm al cesiunii de

creanță, cedentul nu are nici o garanție a încasării acestuia câtă vreme

cesionarul, care și-a rezervat dreptul de a-l plăti în termen de un an, și-a

asigurat exonerarea de la plata prețului pentru sumele nerecuperate, sume

pentru care nu s-a stabilit un maxim și care, de aceea, pot atinge chiar

nivelul prețului integral.

Aceasta este rațiunea pentru care, așa cum a reținut și instanța de

fond, nu se poate vorbi despre un preț determinat, ci despre un preț care poate

varia între zero și 47.450.000 lei, cu atât mai mult cu cât plata acestuia în

interval de un an depinde de voința exclusivă a cesionarului.

Din acest punct de vedere, instanța de ape a apreciat că în speță nu se

poate vorbi despre o convenție legal făcută, care să atragă aplicarea

dispozițiilor art. 969- 970 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 970 alin. (1) C. civ., convențiile trebuie

executate cu bună-credință. Or, câtă vreme există posibilitatea, convenită de

părți, ca cesionarul să nu recupereze nimic din creanță înăuntrul termenului de

un an, ci să procedeze la recuperarea acesteia după acest termen fără ca

răspunderea sa contractuală de plată a prețului să fie antrenată față de

cedent, instanța de apel a apreciat că nu este respectată, de plano, cerința

bunei-credințe a cesionarului.

Obligația de plată a prețului fiind una dintre urmările pe care legea

(art. 1361 și urm. C. civ.) le prevede în cazul vânzării - cumpărării, iar

cesionarul, ca debitor al acestei obligații, asigurându-și, de plano,

exonerarea de răspundere, în cazul neîndeplinirii acesteia, instanța de apel a

apreciat că modalitatea în care părțile au înțeles să determine prețul nu

respectă cerințele art. 970 alin. (2) C. civ., așadar convenția cu privire la

preț nu este legal făcută.

Pe cale de consecință, prețul nu este determinat și nici determinabil, în

lipsa elementelor intrinseci ale contractului și în lipsa indicării unui terț care

să procedeze în acest scop, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1303-1304 C.

civ. și atrage nulitatea contractului încheiat în astfel de condiții, soluția

instanței de fond fiind, sub acest aspect, legală și temeinică.

În ce privește cauza contractului, instanța de apel a reținut că aceasta

trebuie raportată la caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare (în

categoria căruia intră și cesiunea de creanță), ca și la scopul imediat al

contractului, care este, pentru cedent, obținerea unui preț pentru creanța

cesionată.

Prețul nefiind determinat și nici determinabil în condițiile art. 1304 C.

civ., este indiscutabil că pune în discuție contraprestația cesionarului, care

este aceea de plată a prețului cesiunii, iar inexistența garanției obținerii de

către cedent a folosului patrimonial aferent transferului dreptului de creanță,

face ca întregul contract să fie lipsit de cauză, așadar nul, în condițiile art.

948 pct. 4, raportat la art. 966 și urm. C. civ. Și din acest punct de vedere

soluția primei instanțe apare ca legală și temeinică, aceasta urmând a fi

menținută.

Critica privitoare la nerespectarea principiului

nemo auditur propriam

turpitudinem allegans a

fost găsită ca nefondată. Potrivit dispozițiilor

art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută se poate invoca oricând, doctrina

și jurisprudența fiind unanime în a aprecia că acest drept revine oricui

justifică un interes, fără ca părțile contractante să fie exceptate.

Prin urmare, de acest drept beneficiază și reclamanta cedent în actul de

cesiune de creanță. Singura îngrădire cu care se poate confrunta în aceste

situații partea contractantă este refuzul de restituire a prestației efectuate

în temeiul actului juridic nul, refuz întemeiat pe principiul invocat de

apelanta pârâtă, care, însă, în cauză nu își găsește aplicarea câtă vreme nu

s-a solicitat și repunerea părților în situația anterioară

Critica relativă la frauda la lege a fost găsită ca nefondată, întrucât

instanța de fond nu a reținut în considerentele hotărârii atacate, nici expres

și nici implicit, conivența frauduloasă a părților la încheierea actului, nu a individualizat-o

și nici nu a indicat din care probe se deduce.

Critica

relativă la capacitatea de exercițiu a fost găsită ca întemeiată. Pe de o parte

trebuie subliniat faptul că nesocotirea dispozițiilor legale referitoarea la

capacitatea de exercițiu a persoanei se sancționează cu nulitatea relativă, nu

cu nulitatea absolută. Pe de altă parte, modul în care este argumentat acest

motiv de nulitate a contractului de cesiune de creanță autorizează concluzia că

în realitate se invocă depășirea limitelor mandatului, fapt care nu antrenează

nulitatea actului încheiat în aceste condiții, ci răspunderea față de terț în

condițiile art. 1537 , raportat

la art. 1546 alin. (2) C.

civ.

Critica adusă

în legătură cu aplicarea principiului relativității efectelor contractului a

fost găsită întemeiată. Din interpretarea art. 73 C. civ. și a principiului

res

inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest,

reiese că

singura sancțiune pe care o primește un act prin care se stabilesc obligații în

sarcina unui terț, este inopozabilitatea contractului față de terț, așadar nu

nulitatea actului.

Critica

privitoare la interpretarea art.5 din contractul părților a fost găsită

nefondată, instanța de apel nu a putut primi interpretarea propusă de apelanta

pârâtă, având în vedere că nicăieri în cuprinsul acestei clauze nu se face

mențiune despre faptul că ea devine operantă doar dacă cedentul denunță unilateral

și culpabil contractul.

În lipsa unei

astfel de prevederi, clauza aduce atingere dreptului conferit de art. 21 din

Constituția României, ca și dreptului conferit de art. 1020-1021 C. civ. pentru

creditorul obligației neexecutate de a sesiza instanța de judecată fie pentru

executarea contractului, fie pentru desființarea lui. Așa cum a reținut și

prima instanță, această clauză încalcă prevederile art. 5 C. civ. și în mod

riguros s-a constatat nulitatea ei absolută .

Instanța

de apel a subliniat că împrejurarea că, două din motivele de apel au fost

găsite întemeiate, nu este de natură a schimba soluția primei instanțe, atâta

vreme cât au fost găsite întemeiate mai multe motive de nulitate a contractului

de cesiune de creanță, fiecare dintre ele având vocația de a antrena nulitatea

întregului contract.

În

ce privește apelul declarat de apelanta - reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA, instanța

de apel l-a apreciat ca nefondat. S-a constat că prima instanță nu numai că nu

a contestat, dar chiar a afirmat dreptul apelantei - reclamante la plata

cheltuielilor de judecată câtă vreme pârâta a căzut în pretenții. În ceea ce

privește , însă, dovada plății onorariului avocațial, prima instanță a reținut

implicit că probele depuse (respectiv factura fiscală) indică o sumă aferentă

altui contract de asistentă juridică decât cel indicat în împuternicirea

avocațială.

Instanța

de apel a constatat că, strict sub acest aspect, apelanta - reclamantă nu a făcut

în apel nici o probă nouă, deși era obligată să-și dovedească pretențiile, iar

în lipsa unui explicații argumentate și întemeiate în drept, cu privire la

această discrepanță, instanța de apel a apreciat critica adusă soluției primei

instanțe, ca fără fundament și a înlăturat-o.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs recurenta-pârâtă SC B.R.C. SRL București și

recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploiești.

I.

În recursul său, recurenta-pârâtă a adus deciziei recurate următoarele critici:

1.

Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanța de apel a

respins critica referitoare la excepția lipsei calității procesule active a

reclamantei SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploiești, deși a reținut ca întemeiată,

critica sa cu privire la greșita aplicare a principiului relativității,

situație în care trebuia să rețină și că terțul nu are calitate procesuală

activă, în cererea de constatare a nulității actului.

dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.720

1

C. proc. civ.,

deoarece, excepția instituită de aceste dispoziții, este una absolută, ce poate

fi invocată în orice stare a pricinii, recurenta-pârâtă nefiind ținută de a

face dovada vătămării.

În opinia recurentei-pârâte,

nerespectarea dispozițiilor art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ.,

trebuia să atragă admiterea excepției inadmisibilității cererii, iar pe fond,

acțiunea trebuia respinsă ca prematură.

reținut că prețul nu este determinat și nici determinabil.

Interpretând prevederile art. 2 din

contractul de cesiune, rezultă că prețul stabilit de părți pentru dreptul de

creanță ce se cesionează este de 47.450.000 lei, sumă plătibilă pe măsura

recuperării creanței.

Faptul că părțile au convenit clauze

de garanție și exonerare de răspundere, de reducerea prețului, or de majorarea

acestora, pentru ipoteza în care instanțele ar stabili o altă valoare pentru

creanța cesionată, demonstrează că prețul este determinat.

De asemenea, nici faptul că părțile

au prevăzut ca plata prețului să se facă pe parcursul recuperării creanței nu

face ca acesta să fie nedeterminat și, de asemenea nici stabilirea termenelor

de 30 de zile și de 1 an de zile nu poate avea semnificația dată de instanța de

apel, în sensul că prețul ar fi lăsat la latitudinea exclusivă a cesionarului.

încălcarea art. 969 C. civ., deoarece convențiile legal făcute au putere de

lege între părțile contractante, or, în speța de față contractul de cesiune a

fost încheiat în mod legal, acest lucru făcând ca el să se impună nu numai

părților ci și instanțelor judecătorești, acestea neputând să se substituie

voinței părților rezultată din clauza contractuală.

Se mai susține că modalitatea de

plată a prețului sau termenul plății nu influențează condiția determinării

prețului.

Concluzia instanței de apel este

nelegală și în ce privește constatarea faptului că respectiva convenție n-ar

avea o cauză licită și morală pentru faptul că ar lipsi contraprestația și

pentru că prețul nu ar fi determinat sau determinabil.

II. În recursul său recurenta-reclamantă

SC F.D.E.E.E.M.N. SA a adus următoarele critici deciziei recurate:

În mod greșit instanța de apel nu a

acordat cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în primă

instanță.

Recurenta-reclamantă susține că din

contractul de asistență juridică nr. 387 din 27 august 2008 rezultă în mod clar

obiectul acestuia, iar prin coroborarea acestui document cu factura fiscală nr.

508 din 5 septembrie 2008, rezultă că respectivele cheltuieli de judecată, în

sumă de 42310,45 lei au fost efectuate în cauza de față, însă, în mod greșit

atât prima instanță cât și instanța de apel au considerat că

recurenta-reclamantă nu ar fi dovedit că respectivele cheltuieli s-au făcut in

cauza dedusă judecății.

Analizând decizia recurată, prin

raportare la criticile formulate, precum și la lucrările dosarului, Înalta

Curte constată următoarele:

I. În ce privește recursul declarat

de recurenta-pârâtă SC B.R.C. SRL București:

interes a recurentei pârâte de a formula prezentul recurs, excepție invocată de

către recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA, aceasta nu poate fi reținută,

urmând a fi respinsă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2

alin. ultim din contractul de cesiune de creanță, încheiat la data de 16 mai

2008 între părți, rezultă că toate cheltuielile necesare recuperării creanței

cesionate, inclusiv cheltuielile de executare silită, vor fi în cuantum de 20%

din valoarea executată și vor cădea în sarcina debitorului.

Prin urmare, recurenta-pârâtă are un

interes material, practic, ca debitorul cedat să nu facă plata direct către

cedent, ci către cesionar, din cuprinsul aceste clauze contractuale rezultând

că 20% din cuantumul creanțele recuperate, reprezintă cheltuielile cu

recuperarea acestor creanțe și respectiv beneficiul cesionarului pentru

recuperarea respectivelor creanțe, că aceste cheltuieli vor fi suportate de

către debitorul cedat și că vor fi încasate de către cesionar.

Ca atare, atâta timp cât contractul

de cesiune este considerat ca valabil încheiat (și în aceasta constă interesul

recurentului-pârât) debitorul cedat trebuie să facă plata creanțelor datorate

cedentului, către cesionar, dar în plus, trebuie să plătească și acest cuantum

al cheltuielilor cu recuperarea respectivelor creanțe, de 20% din valoarea

creanței recuperate, cesionarului, tocmai în acest lucru constând interesul

recurentei-reclamante.

respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC F.D.E.E.E.M.N.

SA, nu poate fi reținută.

Astfel, dacă contractul de cesiune,

care face obiectul cauzei de față, a fost valabil încheiat, atunci

recurenta-reclamantă are un interes practic în a formula acțiunea dedusă

judecății, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit art. 2 alin. ultim

din contractul de cesiune, debitorul cedat (adică tocmai recurenta-reclamantă)

, trebuie să plătească cesionarului pe lângă creanța datorată cedentului și o

sumă în cuantum de 20% din creanța recuperată, reprezentând cheltuieli

(inclusiv beneficiul cesionarului) cu recuperarea creanței respective.

Prin urmare, este evident că

recurenta-reclamantă are un interes în a nu plăti și această sumă, de unde și

existența calității sale procesuale active.

Nici excepția inadmisibilității (a

prematurității) acțiunii nu poate fi reținută.

Instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., procedura

concilierii directe fiind prevăzută de legiuitor tocmai în scopul evitării unor

litigii ulterioare între părțile contractante.

Respectivele dispoziții legale nu au

un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, astfel că părțile pot deroga de la

ele.

Prin urmare, faptul că nu s-a

respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 720

1

alin. (5) C.

proc. civ., nu atrage automat nulitatea procedurii respective, partea care o

invocă trebuind să facă dovada vătămării pe care a suferit-o.

Cum recurenta-pârâtă nu a făcut

dovada acestei vătămării în mod legal instanța de apel a respins această

excepție.

cauzei, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ., ale art. 948 și urm. C. civ., precum

și ale art. 1391-1404 C. civ., raportat la clauzele contractului de cesiune

încheiat între părți la 16 mai 2008.

Astfel, deși, în mod corect instanța

de apel a reținut că respectivul contract, încheiat între părți la 16 mai 2008,

este un contract de cesiune de creanță, respectiv o specie a contractului de

vânzare cumpărare, totuși, în mod greșit face o discuție, în afara cadrului

cauzei, cu privire la caracterul oneros sau neoneros al acestui contract, fiind

evident, din interpretarea clauzelor contractului, că acest contract este unul

cu caracter oneros.

În alin. (1) al art. 2 din contract

este stabilit, fără nici un fel de dubiu, prețul contractului, respectiv suma

de 47.450.000 lei.

De asemenea, în alin. (2) al

aceluiași articol din contractul de cesiune, se menționează faptul că cesiunea

creanței se face la valoarea nominală a acesteia.

Este evident astfel, că cedentul ar

urma să primească prețul integral al creanței pe care o are față de debitorul

cedat, iar folosul urmărit de cesionar este prevăzut în alin. ultim al

aceluiași art. 2, din contract, constând într-o sumă, în cuantum de 20% din

creanța recuperată, sumă ce cade tot în sarcina debitorului cedat.

Prin urmare, caracterul oneros al

contractului, pentru ambele părți, este pe deplin dovedit.

Atât prima instanță, cât și instanța

de apel, au făcut o serie de aprecieri, cu totul eronate, în ce privește

existența cauzei contractului de cesiune, a caracterului său licit și moral,

aprecieri făcute prin prisma scopului imediat și în legătura cu contraprestația

apelantei pârâte, legat de caracterul determinat sau determinabil al prețului

și al modalității de plată al acestuia.

Instanța de apel a făcut o greșită

aplicare și interpretare