ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2563/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2563/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată sub nr. 33101/3/2008

la 5 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamantele SC F.D.E.E.E.T.S. SA și SC F.I.S.E.E.S. SA, au chemat-o în

judecată pe pârâta SC B.R.C. SRL și au solicitat ca instanța să constate

nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță de la 16 mai 2008, ce

poartă încheierea de legalizare a semnăturii nr. 1442 din 16 mai 2008 a BNP S.A., contract de cesiune încheiat între SC F.I.S.E.E.S. SA, în calitate de cedent și SC B.R.C.

SRL, în calitate de cesionar. A solicitat obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantele

au arătat că SC F.D.E.E.E.T.S. SA s-a constituit în baza H.G. nr. 1342/2001 și

a H.G. nr. 675/2007, prin reorganizarea SC E. SA, având ca obiect principal de

activitate distribuția energiei electrice.

În ce o privește pe reclamanta SC F.I.S.E.E.S.

SA, au arătat că aceasta s-a înființat prin H.G. nr. 74/2005 tot în urma

reorganizării SC E. SA, această din urmă societate având calitate de acționar

majoritar al reclamantei de rangul

1

și de acționar unic al reclamantei de rangul 2.

În exercitarea atribuțiilor sale, au

arătat reclamantele, Consiliul de Administrație al SC E.S. SA a decis prin

Hotărârea nr. 7/2008 încetarea raporturilor contractuale de mandat încheiate cu

fostul director al său, R.M., începând cu 1 iunie 2008, hotărârea fiindu-i

adusă la cunoștință directorului prin adresa nr. 7 din 23 aprilie 2008.

Reclamantele au arătat că fostul

director general a încheiat la 16 mai 2008, cu aproximativ 15 zile de încetarea

mandatului său de director, mai multe contracte cu pârâta, societate

înregistrată în registrul comerțului la 7 mai 2008, în condițiile în care avea

cunoștință de încetarea mandatului său și în condițiile în care nici chiar

mandatul în vigoare nu-i permitea să încheie contracte de cesiune de creanță,

unul dintre acestea fiind denunțat în cauza de fată.

Reclamantele au prezentat conținutul

art. 2 și art. 5 din contractul de cesiune de creanță, arătând că la 27 mai

2008 cesionara a depus la executorul judecătoresc notificarea privind cesiunea

intervenită, solicitând achitarea în termen de 3 zile a creanței cesionate. Au

susținut

că pârâta cesionară a dat

dovadă de rea - credință, întrucât , fără să aștepte comunicarea notificării

către reclamanta de rangul 1 și nici împlinirea termenului de 3 zile acordat

pentru plată, a introdus la aceeași dată, la tribunalul de la sediul

reclamantei de rangul 1, cerere de deschidere a procedurii insolvenței,

prejudiciindu-i în mod grav interesele comerciale ale acesteia.

Reclamantele au susținut că primul

motiv de nulitate a contractului de cesiune se întemeiază pe încheierea acestui

contract cu încălcarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei

juridice.

Sub un prim aspect, s-a invocat

lipsa mandatului acordat de către Consiliul de Administrație directorului R.M.

pentru încheierea contractului de cesiune de creanță.

În acest sens, au fost invocate

dispozițiile art. 20 pct. B 2 și lit. G) din statutul SC E.S. SA, prevăzut în H.G.

nr. 74/2005, dispoziții care-l autorizează pe directorul general să încheiere

acte juridice în numele și pe seama societății în limitele împuternicirilor

acordate de Consiliul de Administrație. În aceeași ordine de ideii au fost

invocate și prevederile art. 18 lit. d) și f) din Regulamentul de Organizare și

Funcționare al Consiliului de Administrație al SC E.S. SA, subliniindu-se

faptul că nu există un mandat acordat de Consiliul de Administrație

directorului general pentru încheierea contractului de cesiune de creanță în

litigiu.

În susținerea aceluiași prim motiv

de nulitate, bazat pe lipsa mandatului acordat directorului general, au fost

invocate și prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, care prevăd că

persoana juridică este ținută să respecte obligațiile contractate de organele

sale reprezentative, în limitele puterilor conferite acestor organe, sancțiunea

aplicată pentru nerespectarea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu

a persoanei juridice fiind nulitatea actului juridic civil.

În sprijinul aceluiași motiv au fost

invocate și dispozițiile art. 20 lit. A c) din statutul SC E.S. SA, care

conferă Consiliului de Administrație competența de a încheia acte juridice prin

care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să

constituie în garanție bunuri din patrimoniul societății, contractul în litigiu

încadrându-se în acest tip de acte juridice, așa cum reiese și din analiza

dispozițiilor art. 18 lit. e) din Regulamentul de organizare și funcționare al

Consiliului de Administrație.

Relativ la acest motiv de nulitate, reclamantele

au conchis că semnatarii contractului de cesiune de creanță au acționat cu

depășirea împuternicirilor acordate prin mandatele conferite de Consiliul de Administrație

și prevăzute de statutul societății, caz în care, potrivit dispozițiilor art. 1546

alin. (2) C. civ., actele încheiate de mandatar nu obligă pe mandant, dacă

acesta nu le-a ratificat în mod expres sau tacit.

Reclamantele au subliniat caracterul

dezavantajos al contractului de cesiune pentru cedent, ca și lipsa de utilitate

a acestuia, au evidențiat faptul că fostul director general nu a acționat cu

intenția ca cesiunea să profite societății, ci cu intenția de a favoriza

interesele cesionarului, sub acest din urmă aspect prezentându-se relațiile pe

care fostul director general R.M. le are cu numiții C.R.M. și T.I.O., prin

intermediul SC E.I.P.H. SRL și al Asociației Salariaților E.S. SA.

Un alt motiv de nulitate în legătură

cu lipsa capacității de exercițiu a persoanei juridice este întemeiat pe faptul

că cesiunea de creanță nu a fost semnată nici de reprezentantul legal al

cesionarului, adică de administratorul unic al acestuia - C.R.M., ci de

asociatul unic I.I.D. Sub acest aspect, reclamantele au arătat că au fost

încălcate dispozițiile art. 197 alin. (3) coroborate cu dispozițiile art. 75

din Legea nr. 31/1990, coroborate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din actul

constitutiv al societății pârâte.

S-a susținut nulitatea absolută a

contractului de cesiune de creanță și pentru neîndeplinirea condițiilor de

valabilitate a cauzei, sub aspectul inexistenței cauzei, față de lipsa

contraprestației cesionarului, precum și sub aspectul inexistenței unei cauze

licite, ceea ce atrage încălcarea dispozițiilor art. 966 C. civ. și ale art. 948

pct. 4 C. civ.

Reclamantele au susținut că din

întreaga economie a contractului rezultă faptul că cedentul nu primește o sumă

de bani drept echivalent al creanțelor cedate și că scopul său imediat nu este

acela de a primi prețul.

În această ordine de idei,

reclamantele au coroborat dispozițiile art. 2 alin. (4) și (5), din contractul

de cesiune de creanță cu dispozițiile alin. (1) al aceluiași articolul,

susținând că prețul nu este fixat de părți la momentul încheierii contractului,

că cedentul nu numai că nu primește prețul, urmând să aștepte ca cesionarul să

recupereze creanțe pe care le-ar fi putut recupera și singur, ci în plus

acceptă și amânarea recuperării acestor creanțe pe o perioadă nedeterminată,

fiind în același timp de acord și cu renunțarea la accesoriile creanței în

favoarea cesionarului, fără a primi o veritabilă contraprestație din partea

acestuia. Au susținut că aceste prevederi intră în contradicție cu caracterul

sinalagmatic al contractului de cesiune de creanță, conducând la concluzia

lipsei cauzei contractului.

În ce privește ilicitatea acestei

cauze, reclamantele au susținut că aceasta trebuie analizată în raport de

contextul în care s-a încheiat contractul denunțat. S-a subliniat faptul că în

cauză, creanța cedată provine din activitatea comercială efectuată de

reclamanta de rangul 2, în baza contractelor de prestări de servicii integrate

- mentenanță - auto-proiectare, contracte ce reprezintă obiectul principal de

activitate al societății și se circumscriu scopului pentru care aceasta a fost

constituită, reclamanta având garanția recuperării integrale a creanței cedate

în condiții de avantaj reciproc și fără prejudicierea acționarului unic al

ambelor societăți reclamante, între debitorul cedat și cedent existând

operațiuni de decontare continue și de eșalonare a plății creanțelor restante,

ceea ce arată că nu există nici un motiv determinat și licit care să justifice

cedarea creanței.

Din acest punct de vedere,

reclamantele au arătat că este evident caracterul ilicit al scopului urmărit la

încheierea actului, cauza fiind ilicită.

Al treilea motiv de nulitate vizează

lipsa unui preț determinat, sau determinabil, al cesiunii de creanță ca obiect

al prestați cesionarului.

Reclamantele au făcut referire la

dispozițiile art. 962 C. civ., la faptul că jurisprudența a statuat în mod

constant că cesiunea unei creanțe nu reprezintă decât o specie particulară a

vânzării, așadar trebuie să îndeplinească toate condițiile esențiale ale

acesteia, vânzarea fiind perfectă atunci când părțile s-au învoit asupra

obiectului și prețului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1295 și cele ale

art. 1303 C. civ.

Au criticat prevederile art. 2 din

contractul de cesiune de creanță, susținând că din analiza dispozițiilor alin.

(4) și (5) ale acestui articol, rezultă clar că așa - zisul preț, astfel cum

apare prevăzut în alin. (1) al aceluiași articol, reprezintă doar o limită

maximă pe care o poate atinge prețul, cesionarul obligându-se să achite acest

preț pe măsură ce recuperează creanța și fără să-și asume răspunderea față de

cedent pentru sumele nerecuperate.

În ce privește determinarea prețului

au arătat că aceasta nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părților, nu

poate să depindă de voința uneia dintre ele și nici nu poate fi făcută de

instanță, determinarea trebuind să fie posibilă în temeiul clauzelor contractuale

și să vizeze nu numai existența obligației de plată, ci și întinderea acesteia.

În speță, reclamantele au arătat că

prețul cesiunii apare ca o variabilă, care poate oscila între valoarea nominală

a creanței și o sumă inferioară acesteia, respectiv echivalentul a ceea ce va

recupera efectiv cesionarul de la debitorul cedat, valoare care depinde de un

eveniment viitor și incert și de acțiunile cesionarului.

Pornind de la dispozițiile art. 947 C.

civ., reclamantele au susținut că un contract cu titlu oneros este comutativ

atunci când obligația unei părți este echivalentul celeilalte și au evocat

doctrina, care a stabilit în unanimitate, caracterul comutativ al convenției de

vânzare-cumpărare, dat de faptul că existența și întinderea obligațiilor

părților, cu referire la obiect și la prețul vânzării, sunt cunoscute de părți

încă din momentul încheierii contractului și nu depind de un eveniment viitor

și incert.

Al patrulea motiv de nulitate

absolută se întemeiază pe ideea de fraudare a legii, prin încălcarea

principiului relativității efectelor contractului, consacrat de art. 973 C.

civ., în sensul obligării debitorului la plata unei sume de bani ce depășește

valoarea creanței.

Au definit fraudarea legii drept

operațiunea ce constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea

unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziții legale și au susținut

că în cauză, din notificarea adresată de pârâtă, reiese că se solicită

debitorului cedat atât valoarea creanței cesionate, cu penalitățile aferente,

cât și o sumă suplimentară, reprezentând cheltuielile necesare recuperării

creanței cesionate, calculate la 20 % din valoarea executată, conform art. 2

alin. final din contract.

În aceeași ordine de idei, au

susținut că în lumina dispozițiilor Codului de procedură civilă, singurul caz

în care cesionarul este îndreptățit la restituirea cheltuielilor de executare

îl reprezintă situația în care acesta începe efectiv executarea silită

împotriva debitorului cedat, numai că executarea silită se poate realiza conform

art. 372 C. proc. civ., doar în temeiul unui titlu executoriu, calitate pe care

contractul de cesiune de creanță nu o are.

Au conchis că prevederile art. 2

alin. ultim, din contractul de cesiune de creanță, contravin dispozițiilor

legale imperative în materie de executare silită a creanțelor, așadar nu pot

produce efecte juridice, fiind incidente prevederile art. 5 C. civ., care

stabilesc că nu se poate deroga prin convenții de la legile care interesează

ordinea publică și bunele moravuri.

Aceleași prevederi au fost denunțate

de reclamante, ca venind în contradicție și cu principiul

nemo plus juris ad

aliam transferre potest quam ipse habet

, cesionarul având față de debitor

aceleași drepturi pe care le-a avut și cedentul. Au susținut că înfrângerea

acestui principiu ar contraveni și principiului relativității efectelor

contractului, consacrat de dispozițiile art. 973 C. civ.

Al cincilea motiv de nulitate se

întemeiază pe încălcarea dispozițiilor art. 943 C. civ., reclamantele susținând

că prin contractul de cesiune de creanță se creează un sistem prin care pârâta

obține un profit de 20 % din valoarea creanței cesionate, în lipsa oricărei

contraprestații a cesionarului.

Sub acest aspect au fost invocate

prevederile art. 5 din contract, prin care părțile au convenit ca cedentul să

achite cesionarului 20 % din valoarea sumei cesionate, ca penalitate, în

situația în care cedentul ar solicita în orice modalitate încetarea, rezilierea

sau anularea contractului.

Reclamantele au coroborat

prevederile art. 4 și art. 5 din contractul de cesiune de creanță și au conchis

că ipotezele la care se referă art. 5 privesc eventualele acțiuni în justiție

ale cedentului pentru încetarea, anularea sau rezilierea contractului, în acest

fel contravenindu-se dispozițiilor art. 21 din Constituția României, în sensul

că părțile consacră convențional îngrădirea liberului acces le justiție,

cedentul fiind expus plății unei penalități dacă înțelege să uzeze de acest

drept constituțional.

Cererea a fost întemeiată în drept

și pe dispozițiile art. 112 și urm. C. proc. civ.

La 4 decembrie 2008, pârâta a depus

întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii.

Excepția a fost respinsă la termenul

din 22 ianuarie 2009, în raport de dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997,

de dispoziții art.

II

alin.

(2) din O.U.G. nr. 212/2008 și în raport de decizia nr. XXXII din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se face referire doar la

competența instanței, nu și la obligația de plată a taxei de timbru.

Prin note de ședință, pârâta a

formulat apărări pe fondul cauzei, solicitând respingerea cererii de chemare în

judecată, ca netemeinică și nefondată.

Prin sentința comercială nr. 5791

din 9 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță

nr. 1442 din 16 mai 2008 și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta SC F.I.S.E.E.S.

SA a sumei de 12,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că natura juridică a contractului de cesiune de

creanță este cea a unui contract de vânzare-cumpărare, iar pentru valabilitatea

sa trebuie îndeplinite o serie de condiții, printre care și aceea ca prețul să

fie determinat sau determinabil, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1303 și art.

1304 C. civ.

A reținut că această condiție nu

este îndeplinită în speță, întrucât, deși aparent, prețul este prevăzut a fi în

cuantum de 35.086.137 lei, în realitate nu este nici determinat și nici

determinabil, întrucât părțile au prevăzut că cesionarul este obligat la plata

prețului doar în măsura recuperării lui și într-un termen de 30 de zile de la

încasarea creanței, dar nu mai târziu de un an.

În raport de aceste prevederi

contractuale, a apreciat că prețul variază între zero lei (dacă nu se

recuperează nimic din creanță) și 35.086.137 lei ( dacă se recuperează întreaga

creanță).

Totodată, prima instanță a reținut

că prețul se consideră

determinabil

în situația în care în contract există elementele cu ajutorul

cărora să poată fi determinat în viitor

[art. 964 alin. (2) C. civ.] sau dacă, stabilirea acestuia este lăsată la

aprecierea unui terț ales

de părți sau de persoana desemnată de părți (art. 1304 C. civ.),

în cauză nefiind întrunită nici una

din condiții, întrucât prețul depinde

exclusiv de voința cesionarului.

Prima instanță a reținut ca

întemeiat și motivul referitor la

inexistența cauzei, care trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei

condiții: să existe, să fie reală,

să fie licită și morală. A apreciat că nu

este îndeplinită condiția de existență a cauzei, respectiv a

scopului

imediat, ca urmare a lipsei

contraprestației din partea cesionarului.

Tribunalul s-a raportat tot la

dispozițiile art. 2 din contractul

de cesiune, reținând că din interpretarea acestora reiese că, dacă cesionarul

nu recuperează nimic din creanță, nu va plăti nimic cu titlu de

preț. S-a raportat și la prevederea

contractuală potrivit cu care prețul se va achita în 30 de zile de la încasarea

creanței, dar nu mai târziu de un

an, ceea ce autorizează a conchide inexistența oricărei obligații de

plată

a cesionarului după trecerea

termenului de un an.

În ce privește celelalte motive de

nulitate invocate de reclamantă,

le-a apreciat ca neîntemeiate.

A reținut că trebuie definită

capacitatea de exercițiu drept

aptitudinea părții de a dobândi și exercita drepturi subiective civile

și de

a-și

asuma și îndeplini obligații

civile, prin încheierea de acte juridice de

către organele sale de conducere. A

reținut că nerespectarea regulilor

privind capacitatea de exercițiu nu atrage nulitatea absolută, cum s-a

invocat în cauză, ci pe cea

relativă, deoarece normele legale vizate urmăresc protejarea unui interes

particular, existând posibilitatea confirmării ulterioare, în cazul în care

semnatarii actului și-au depășit atribuțiile.

Privitor la al patrulea motiv de

nulitate, tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât încălcarea

principiului relativității actului juridic, consacrat de dispozițiile art. 973 C.

civ., nu atrage nulitatea absolută a contractului, ci respingerea cererii

îndreptate împotriva unui terț.

Referitor la al cincilea motiv de

nulitate, a apreciat că acesta nu este întemeiat, întrucât nu are vocația de a

atrage nulitatea întregului contract, ci doar pe cea a clauzei incriminate.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. în favoarea reclamantei SC F.I.S.E.E.S. SA, doar pentru

taxa judiciară de timbru și pentru timbrul judiciar, nu și pentru onorariul de

avocat, întrucât în factura fiscală privind acest onorariu s-a menționat un alt

contract de asistență juridică decât cel ce figurează în împuternicirea

avocațială de la fila 16 a dosarului.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, au declarat apel nemotivat, pârâta și, apel motivat, reclamanta

SC F.D.E.E.E.T.S. SA, ambele fiind înregistrate sub același număr unic al

dosarului, la 7 iulie 2009, pe rolul Curții de Apel București, secția a

V-

a comercială.

Pârâta a depus motivele de apel la

22 octombrie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de art. 287 alin. (2) C.

proc. civ.

În motivarea apelului, reclamanta SC

F.D.E.E.E.T.S. SA a criticat soluția doar sub aspectul neacordării de către

prima instanță a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat,

sens în care a invocat dispozițiile art. 274 - 275 C. proc. civ., precum și

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, cu

excepția pârâtei care a recunoscut pretențiile până la prima zi de înfățișare,

avocatul având dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor

făcute în interesul profesional al clientului său.

A arătat că, în susținerea cererii

de acordare a cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat, a depus contractul

de asistență juridică nr. 383 din 20 august 2008 (filele 210-211 ale dosarului

de fond), din care reies activitățile pentru care l-a mandatat pe avocat,

factura fiscală nr. 510 din 5 august 2008 (fila 28 a aceluiași dosar) și extrasul de cont de la M.B. din 16 septembrie 2008 (fila 209 a dosarului de fond).

A susținut că numărul trecut în

împuternicirea avocațială reprezintă numărul din caietul de împuterniciri

avocațiale înregistrat și eliberat de Baroul București.

Apelul este întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.

În motivarea apelului, pârâta SC B.R.C.

SRL a prezentat situația de fapt pe care s-a grefat litigiul părților, precum

și o sinteză a considerentelor hotărârii apelate.

A criticat această hotărâre pentru

nelegalitate și netemeinicie, susținând în primul rând că cesiunea de creanță

poate fi cu titlu oneros, dar și cu titlu gratuit, în speță cesiunea având

caracter oneros. Sub acest aspect, a arătat că în speță prețul este determinat

prin voința părților și, conform art. 2, este de 35.086.137 lei, plătibili pe măsură

recuperării creanței, iar împrejurarea că părțile au convenit clauze de

garanție și de exonerare de răspundere, de reducere ori de majorare a prețului,

dacă instanțele ar stabili o altă valoare a creanței cesionate, demonstrează

încă o dată că prețul este tot determinat.

În cadrul aceluiași prim motiv de

apel s-a arătat și că problema determinării ulterioare a prețului se pune dacă

prețul nu a fost determinat la încheierea contractului, ceea ce nu este cazul

în speță.

S-a susținut că instanța de fond

însăși, reținând că prețul variază între zero lei și 35.086.137 lei, admite

implicit că prețul este determinabil, ceea ce face ca el să fie serios,

întrunind cerințele art. 1303 C. civ. S-a arătat și că ipoteza plății zero,

antamată doar de prima instanță, s-ar fi putut realiza doar când creanța nu ar

fi existat ori debitorul cedat ar fi fost insolvabil, iar această ipoteză nici

nu a fost avută în vedere de părți, dovadă fiind faptul că, recuperând o sumă

importantă din creanță, apelanta pârâtă a virat-o cedentului.

Apelanta - pârâtă a criticat și

semnificația dată de prima instanță termenelor de 30 de zile, respectiv de un

an prevăzute în contract, susținând că și instanța folosește un argument

dubitativ.

De asemenea, a făcut precizări cu

privire la natura litigiului, pe care l-a apreciat ca fiind evaluabil în bani,

prin prisma consecinței antrenate de constatarea nulității absolute a

contractului, respectiv repunerea părților în situația anterioară încheierii

acestuia, în considerarea naturii dreptului ce face obiectul convenției, a

deciziei nr. XXXII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - dată în

soluționarea unui recurs în interesul legii și, deci, obligatorie [art. 329 alin.

(3) C. proc. civ.], ca și în considerarea faptului că reclamantele l-au considerat

ca atare, convocând-o pe pârâtă la conciliere directă prealabilă în

conformitate cu dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Al doilea motiv de apel se referă la

excepția lipsei calității procesuale active a debitoarei cedate SC F.D.E.E.E.T.

această excepție incluzând-o și pe cea a lipsei de interes.

Sub acest aspect, apelanta-pârâtă a

arătat că intimata-reclamantă este terț față de contractul de cesiune a cărui

nulitate o invocă, fiind debitor cedat, astfel că nu este titulara dreptului

dedus judecății și nici nu justifică vreun interes prin încheierea acestui

contract, calitatea sa de debitor menținându-se indiferent de titularul

dreptului de creanță.

Al treilea motiv de apel a fost

formulat în modalitatea excepției de prematuritate (inadmisibilitate) a cererii

de chemare în judecată în raport de prevederile art. 720

1

C. proc.

civ.

În

susținerea

acestei critici a fost invocată, în esență, nerespectarea

dispozițiilor

art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ., apelanta-pârâtă invocând faptul

că de la data primirii convocării la conciliere - 7 august 2008 - și până la

data promovării cererii de chemare în judecată (5 septembrie 2008) nu au trecut

30 de zile, calculate pe zile libere conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Al patrulea motiv de apel reia și

completează primul motiv de apel, apelanta - pârâtă susținând că motivarea

instanței de fond este contradictorie. A afirmat o dată în plus că prețul este

determinat, întrucât cuantumul acestuia este hotărât de părți la momentul

încheierii contractului. A susținut că din motivarea hotărârii atacate reiese

mai degrabă dezacordul instanței cu privire la modul în care părțile au

stabilit prețul, dar și că acest dezacord nu poate constitui temei legal de

constatare a nulității convenției.

În fine, subsumat aceluiași aspect,

a criticat și considerentele în care prima instanță a reținut că prețul

cesiunii depinde de voința cesionarului și exclude orice contribuție a

cedentului, în considerarea art. 2 din contract, din care reiese prețul

cesiunii, voința cesionarului fiind exclusă chiar și în privința modalității de

plată, întrucât s-a prevăzut un termen minim și unul maxim al plății.

S-a mai susținut că dispozițiile art.

969 C. civ. impun, cu forță de lege, convenția, atât părților, cât și

instanțelor judecătorești, acestea din urmă neputând substitui propria voință

clauzelor contractuale.

Ultimul motiv de apel vizează

aprecierea făcută de instanța în legătură cu inexistența cauzei, respectiv a

scopului imediat, constând în lipsa contraprestației, ca motiv de nulitate

absolută a contractului de cesiune. Sub acest aspect, a conchis că judecătorul

fondului s-a bazat în mod netemeinic pe același argumente relative la preț

pentru a stabili inexistența vreunei prestații a cesionarului, argumente

apreciate ca nefondate în cadrul criticilor anterioare relative la prețul

determinat.

Ambelor apeluri li s-a răspuns prin

notele de concluzii scrise depuse la termenul din 3 decembrie 2009.

Prin decizia comercială nr. 568 din 17

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția V-a civilă, au fost respinse,

ca nefondate, apelurile formulate de apelanta pârâtă SC B.R.C. SRL și de

apelanta reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat

de SC B.R.C. SRL, instanța de apel a constatat că acesta se sprijină și pe

invocarea

a

două excepții: excepția lipsei

calității procesuale active - excepție de fond

și excepția prematurități

(inadmisibilității) cererii de chemare în judecată

- excepție de procedură, instanța de

apel procedând la examinarea cu prioritate

a celor două motive, în condițiile

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., mai întâi a excepției de procedură și apoi a

excepției de fond.

Excepția prematurității

cererii de chemare în judecată, întemeiată pe

nerespectarea dispozițiilor art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ., este mai întâi calificată de instanța de apel drept

excepție a inadmisibilității, în condițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.,

întrucât aceasta reprezintă un adevărat fine de neprimire a cererii, în

condițiile neparcurgerii unei proceduri prealabile impuse de lege.

Excepția a fost găsită

neîntemeiată, deoarece, dispozițiile legale ce impun norme de procedură sunt

unanim apreciate ca având caracter imperativ. În speță, însă, dispozițiile art.

720

1

C. proc. civ. nu vin în ocrotirea unui interes general,

obștesc, ci au fost edictate în scopul de a conferi părții pârâte, ca și

părților implicate într-un raport juridic, posibilitatea de a se înțelege pe

cale amiabilă înainte de învestirea unei instanțe de judecată. Ca atare, aceste

norme vin să protejeze un interes particular, iar partea care invocă

nerespectarea lor este ținută să dovedească vătămarea ce a suferit prin

nesocotirea acestora, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, apelanta pârâtă nu

numai că nu dovedește, dar nici măcar nu invocă în ce constă vătămarea ce i s-a

produs prin introducerea cererii de chemare în judecată într-un interval mai

mic de 30 de zile de la data primirii convocării, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ., deși era obligată să

facă această dovadă, cu atât mai mult cu cât nici nu justifică de ce, legal

convocată la adresa de sediu (fila 56 raportat la fila 147 ale dosarului de

fond), nu s-a prezentat pentru ridicarea corespondenței, care a fost avizată și

reavizată și apoi returnată expeditorului ( fila 55 a dosarului de fond).

În lipsa dovedirii vătămării

suferite prin introducerea acțiunii într-un termen mai mic decât cel legal, instanța

de apel a apreciat că nu subzistă motivul de nulitate relativă a actului de

procedură astfel îndeplinit, act care nici nu a fost contestat în fond, la

primul termen de judecată acordat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 108 alin.

(3) C. proc. civ., ci abia în apel, când neregularitatea se consideră

acoperită.

Motivul de apel invocat sub

forma excepției lipsei calității procesuale active a SC F.D.E.E.E.T.S. SA a

fost găsit nefondat, constatându-se că unul dintre motivele de nulitate a

contractului de cesiune de creanță este legat de înfrângerea principiului

relativității actelor juridice civile, prevăzut de art. 973 C. civ.

Cum partea care se pretinde

vătămată de încălcarea acestor dispoziții legale este chiar reclamanta SC F.D.E.E.E.T.S.

SA, ca debitor cedat, aceasta își justifică interesul în constatarea nulității

absolute cel puțin a clauzei astfel incriminate, ceea ce îi conferă și

calitatea procesuală activă de terț interesat în promovarea acțiunii în

nulitate, aceasta declarându-se titularul dreptului a cărui protejare se

urmărește în această modalitate. Prin urmare, excepția lipsei calității

procesuale active a acestei reclamante este neîntemeiată, ca și critica adusă

în acest mod hotărârii atacate.

Cât privește criticile aduse

soluției de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune de

creanță, instanța de apel le-a apreciat ca nefondate pentru următoarele considerente:

S-a constat că toate părțile

litigante au convenit asupra faptului că, în cauză, convenția denunțată are

caracterul unei cesiuni de creanță, așadar voința și reprezentarea lor comună

au fost în sensul încheierii acestui tip de contract, neexistând nici o

discordanță asupra naturii juridice a cesiunii de creanță ca negoțium. Ca

atare, și instanța are obligația de a examina cauzele de nulitate a acestui

contract potrivit voinței reale, concordante, a părților litigante.

În timp ce prima instanță a apreciat

asupra faptului că această cesiune de creanță este o specie a contractului de

vânzare-cumpărare, apelanta - pârâtă a avansat ideea că cesiunea de creanță

poate avea atât caracter oneros, cât și caracter gratuit, în speță având

caracter oneros. Această aserțiune nu are fundament juridic, deoarece

dispozițiile legale ce reglementează

regimul juridic al cesiunii de creanță sunt cele cuprinse în art. 1391 - 1404 C.

civ., respectiv în capitolul VIII al Titlului

V

- Despre vinderi. Așadar, astfel cum

a reținut și instanța de fond, cesiunea de creanță este o specie a contractului

de vânzare-cumpărare, contract care are un caracter funciarmente oneros,

presupunând că, în schimbul folosului patrimonial, procurat de o parte,

celeilalte, se urmărește obținerea altui folos patrimonial, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 945 C. civ. Această precizare a caracterului eminamente

oneros al cesiunii de creanță prezintă interes în stabilirea existenței cauzei

contractului prin raportare la prestațiile părților litigante.

În ce privește ordinea

examinării motivelor de nulitate absolută, s-a constatat că obiectul judecății

în apelul de față, potrivit principiului

tantum devolutum quantum appellatum

și dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., îl constituie

motivul de nulitate relativ la preț

și cel relativ la cauză. Ordinea firească a analizei trebuie să pornească de la

cauza convenției, definită de art. 948 C. civ. drept condiție esențială pentru

validitatea oricărei convenții și trebuie să continue cu prețul, pe care doctrina

și jurisprudența îl așează printre condițiile de validitate a contractului de

vânzare-cumpărare.

Numai că, în speță,

existența cauzei contractului de cesiune de creanță s-a examinat prin prisma

scopului imediat și în legătură cu contraprestația apelantei - pârâte, ca

cesionar, contraprestație constând tocmai în plata prețului cesiunii, așadar

determinarea cauzei presupune cu necesitate analiza determinării prețului și a

modalității de plată a acestuia.

Prin prisma acestor

considerente, instanța de apel a păstrat aceeași ordine a examinării motivelor

de nulitate stabilită de instanța de fond și care se regăsește întocmai și în

criticile formulate de apelanta - pârâtă.

Sub acest aspect, instanța

de apel a reținut următoarele:

De esența motivării primei

instanțe este susținerea că prețul cesiunii, în speță, nu este nici determinat

și nici determinabil, că acesta variază între zero lei și suma de 35.086.137

lei și că nu sunt întrunite cerințele art. 964 alin. (2) C. civ. și cele ale

art. 1304 C. civ. privitoare la modalitățile de determinare a prețului. De

esența criticii apelantei - pârâte este susținerea că prețul este determinat,

că este prevăzut în art. 2 din contract, că reprezintă voința părților în

conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ. și în consecință că se impune a

fi respectat, inclusiv de instanțele de judecată, care nu pot substitui voința

lor voinței părților contractante.

Curtea constată că părțile

au inserat în contractul de cesiune de creanță încheiat la 16 mai 2008 clauza 2

privitoare la prețul contractului, articolul menționat numărând șase alineate.

Privitor la această clauză, instanța de apel a apreciat că instanța de fond a

procedat la analiza coroborată a tuturor celor șase alineate, interpretându-le

unele prin altele, în conformitate cu dispozițiile art. 982 C. civ., fără a se

limita la alineatul întâi, așa cum procedează apelanta - pârâtă.

Potrivit acestui prin

alineat, prețul apare ca ferm determinat la suma de 35.086.137 lei, părțile

convenind doar ca plata să se facă pe măsura recuperării lui.

Potrivit

dispozițiilor art. 1295 alin. (1) C. proc. civ., vânzarea este perfectă și

proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, îndată ce părțile s-au

învoit asupra lucrului și asupra prețului, chiar dacă lucrul încă nu s-a predat

și prețul nu s-a plătit. Din interpretarea acestor dispoziții legale reiese

indubitabil caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare,

contractul socotindu-se încheiat la realizarea acordului de voință cu privire

la obiect și la preț, indiferent de predarea bunului și de plata prețului.

Instanța

de apel a reținut că examinarea alin. (1) al art. 2 din contract, în afara

contextului dat și de celelalte alineate, ar putea conduce, la prima vedere, la

concluzia că prețul este determinat, că el este egal cu valoarea creanței

cedate, astfel cum aceasta este prevăzută la art. 1 - Obiectul contractului și

că părțile au convenit ca doar plata să fie efectuată pe măsură ce creanța este

recuperată de la debitorul cedat.

Numai

că, din coroborarea alineatului unu cu alineatele trei și patru, reiese

indubitabil, așa cum a reținut și prima instanță, că numai aparent este fixat

prețul cesiunii câtă vreme plata se va face pe măsura recuperării creanței, în

30 de zile de la încasarea acesteia, dar nu mai târziu de un an, și, mai ales,

câtă vreme cesionarul nu își asumă fată de cedent nicio obligație pentru sumele

nerecuperate. Raportat la această din urmă prevedere, câtă vreme părțile nu au

convenit o sumă până la concurența căreia răspunderea cesionarului să fie

înlăturată, reiese că cesionarul se poate socoti în drept să nu recupereze de

la debitorul cedat și, implicit, să nu remită cedentului, timp de un an, nimic

din creanța cedată, respectiv din prețul cesiunii, ceea ce autorizează pe

deplin concluzia la care s-a oprit și prima instanță, despre imposibilitatea de

determinare a prețului final, plata efectivă a prețului, așadar cuantumul

acestuia, rămânând la latitudinea exclusivă a cesionarului, ceea ce face literă

moartă din cuantumul aparent ferm determinat în alineatul următor.

Altfel

spus, deși părțile au stabilit un cuantum ferm al cesiunii de creanță, cedentul

nu are nici o garanție a încasării acestuia câtă vreme cesionarul, care și-a

rezervat dreptul de a-l plăti în termen de un an, și-a asigurat exonerarea de

la plata prețului pentru sumele nerecuperate, sume pentru care nu s-a stabilit

un maxim și care, de aceea, pot atinge chiar nivelul prețului integral.

Aceasta

este rațiunea pentru care, așa cum a reținut și instanța de fond, nu se poate

vorbi despre un preț determinat, ci despre un preț care poate varia între zero

și 35.086.137 lei, cu atât mai puțin cu cât plata acestuia, în interval de un

an, depinde de voința exclusivă a cesionarului.

Din

acest punct de vedere, instanța de apel a apreciat că în speță nu se poate

vorbi despre o convenție legal făcută, care să atragă aplicarea dispozițiilor

art. 969- 970 C. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 970 alin. (1) C. civ., convențiile trebuie executate cu

bună-credință. Or, câtă vreme există posibilitatea, convenită de părți, ca

cesionarul să nu recupereze nimic din creanță înăuntrul termenului de un an, ci

să procedeze la recuperarea acesteia după acest termen, fără ca răspunderea sa

contractuală de plată a prețului să fie antrenată față de cedent, instanța de

apel a apreciat că nu este respectată, de plano, cerința bunei - credințe a

cesionarului.

Obligația

de plată a prețului fiind una dintre urmările pe care legea (art. 1361 și urm. C.

civ.) le prevede în cazul vânzării-cumpărării, iar cesionarul, ca debitor al

acestei obligații, asigurându-și de plano exonerarea de răspundere în cazul

neîndeplinirii acesteia, instanța de apel a apreciat că modalitatea în care

părțile au înțeles să determine prețul nu respectă cerințele art. 970 alin. (2)

C. civ., așadar convenția cu privire la preț nu este legal făcută.

Pe

cale de consecință, prețul nu este determinat și nici determinabil în lipsa

elementelor intrinseci ale contractului și în lipsa indicării unui terț care să

procedeze în acest scop, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1303-1304 C.

civ. și atrage nulitatea contractului încheiat în astfel de condiții, soluția

instanței de fond fiind sub acest aspect legală și temeinică.

În

ce privește cauza contractului, instanța de apel a reținut că aceasta trebuie

raportată la caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare (în

categoria căruia intră și cesiunea de creanță), ca și la scopul imediat al

contractului, care este, pentru cedent, obținerea unui preț pentru creanța

cesionată.

Prețul

nefiind determinat și nici determinabil în condițiile art. 1304 C. civ., este

indiscutabil că pune în discuție contraprestația cesionarului, care este aceea

de plată a prețului cesiunii, iar inexistența garanției obținerii de către

cedent a folosului patrimonial aferent transferului dreptului de creanță face

ca întregul contract să fie lipsit de cauză, așadar nul în condițiile art. 948

pct. 4, raportat la art. 966 și urm. C. civ. Și din acest punct de vedere

soluția primei instanțe apare ca legală și temeinică, aceasta urmând a fi

menținută.

În

ce privește apelul declarat de apelanta - reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA, instanța

de apel l-a apreciat ca nefondat, reținând că prima instanță nu numai că nu a

contestat, dar chiar a afirmat dreptul apelantei - reclamante la plata cheltuielilor

de judecată, câtă vreme pârâta a căzut în pretenții.

În

ceea ce privește, însă, dovada plății onorariului avocațial, prima instanță a

reținut că probele depuse (respectiv factura fiscală) indică o sumă aferentă

altui contract de asistență juridică decât cel indicat în împuternicirea

avocațială.

Instanța

de apel a constatat că, strict sub acest aspect, apelanta - reclamantă nu a făcut,

în apel, nici o probă nouă, deși era obligată să dovedească, așa cum susține,

existența a două numere aferente aceluiași contract, respectiv să justifice

dubla numerotare a aceluiași contract de asistență juridică și temeiul juridic

al dublei evidențe a unui astfel de tip de contracte. În lipsa unui explicații

argumentate și întemeiate în drept cu privire la această discrepanță, instanța

de apel a apreciat critica adusă soluției primei instanțe ca fără fundament și

a înlăturat-o.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs recurenta-pârâtă SC B.R.C. SRL București și

recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA Brașov.

I. În recursul său, pârâta SC B.R.C.

SRL București a adus următoarele critici deciziei recurate.

dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ.,

deoarece, excepția instituită de aceste dispoziții, este una absolută, ce poate

fi invocată în orice stare a pricinii, recurenta-pârâtă nefiind ținută de a

face dovada vătămării.

În opinia recurentei-pârâte, nerespectarea

dispozițiilor art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ., trebuia să atragă

admiterea excepției inadmisibilității cererii, iar pe fond, acțiunea trebuia

respinsă ca prematură.

de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 973 C. civ.,

raportat la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC F.D.E.E.E.T.S.

SA Brașov, deoarece actul juridic încheiat este obligatoriu numai pentru părți,

nu și pentru terți, or, în cauza de față această reclamantă nu poate justifica

un folos practic prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, contractul de cesiune

neprofitând, dar nici nedăunând, debitorului cedat.

reținut că prețul nu este determinat și nici determinabil.

Interpretând prevederile art. 2 din

contractul de cesiune, rezultă că prețul stabilit de părți pentru dreptul de

creanță ce se cesionează este de 35.086.137 lei, sumă plătibilă pe măsura

recuperării creanței.

Faptul că părțile au convenit clauze

de garanție și exonerare de răspundere, de reducerea prețului, or de majorarea

acestora, pentru ipoteza în care instanțele ar stabili o altă valoare pentru

creanța cesionată, demonstrează că prețul este determinat.

De asemenea, nici faptul că părțile

au prevăzut ca plata prețului să se facă pe parcursul recuperării creanței nu

face ca acesta să fie nedeterminat și, de asemenea nici stabilirea termenelor

de 30 de zile și de 1 an de zile nu poate avea semnificația dată de instanța de

apel, în sensul că prețul ar fi lăsat la latitudinea exclusivă a cesionarului.

încălcarea art. 969 C. civ., deoarece convențiile legal făcute au putere de

lege între părțile contractante, or, în speța de față contractul de cesiune a

fost încheiat în mod legal, acest lucru făcând ca el să se impună nu numai

părților ci și instanțelor judecătorești, acestea neputând să se substituie

voinței părților rezultată din clauza contractuală.

Se mai susține că modalitatea de

plată a prețului sau termenul plății nu influențează condiția determinării

prețului.

Concluzia instanței de apel este

nelegală și în ce privește constatarea faptului că respectiva convenție n-ar

avea o cauză licită și morală pentru faptul că ar lipsi contraprestația și

pentru că prețul nu ar fi determinat sau determinabil.

II. În recursul său

recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA Brașov a adus următoarele critici

deciziei recurate:

În mod greșit instanța de apel nu a

acordat cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în primă

instanță.

Recurenta-reclamantă susține că din

contractul de asistență juridică nr. 383 din 20 august 2008 rezultă în mod clar

obiectul acestuia, iar prin coroborarea acestui document cu factura fiscală nr.

510 din 5 septembrie 2008 și cu extrasul de cont din 16 septembrie 2008,

rezultă că respectivele cheltuieli de judecată, în sumă de 42310,45 lei au fost

efectuate în cauza de față, însă, în mod greșit atât prima instanță cât și

instanța de apel au considerat că recurenta-reclamantă nu ar fi dovedit că

respectivele cheltuieli s-au făcut in cauza dedusă judecății.

Analizând decizia recurată, prin

raportare la criticile formulate, precum și la lucrările dosarului, Înalta

Curte constată următoarele:

I. În ce privește recursul declarat

de recurenta-pârâtă SC B.R.C. SRL București:

interes a recurentei pârâte de a formula prezentul recurs, excepție invocată de

către recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA Brașov, aceasta nu poate fi

reținută, urmând a fi respinsă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2

alin. ultim din contractul de cesiune de creanță, încheiat la data de 16 mai

2008 între părți, rezultă că toate cheltuielile necesare recuperării creanței

cesionate, inclusiv cheltuielile de executare silită, vor fi în cuantum de 20%

din valoarea executată și vor cădea în sarcina debitorului.

Prin urmare, recurenta-pârâtă are un

interes material, practic, ca debitorul cedat să nu facă plata direct către

cedent, ci către cesionar, din cuprinsul aceste clauze contractuale rezultând

că 20% din cuantumul creanțele recuperate, reprezintă cheltuielile cu

recuperarea acestor creanțe și respectiv beneficiul cesionarului pentru

recuperarea respectivelor creanțe, că aceste cheltuieli vor fi suportate de

către debitorul cedat și că vor fi încasate de către cesionar.

Ca atare, atâta timp cât contractul

de cesiune este considerat ca valabil încheiat (și în aceasta constă interesul

recurentului-pârât) debitorul cedat trebuie să facă plata creanțelor datorate

cedentului, către cesionar, dar în plus, trebuie să plătească și acest cuantum

al cheltuielilor cu recuperarea respectivelor creanțe, de 20% din valoarea

creanței recuperate, cesionarului, tocmai în acest lucru constând interesul

recurentei-reclamante.

prematurității) acțiunii nu poate fi reținută.

Instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., procedura

concilierii directe fiind prevăzută de legiuitor tocmai în scopul evitării unor

litigii ulterioare între părțile contractante.

Respectivele dispoziții legale nu au

un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, astfel că părțile pot deroga de la

ele.

Prin urmare, faptul că nu s-a

respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 720

1

alin. (5) C.

proc. civ., nu atrage automat nulitatea procedurii respective, partea care o

invocă trebuind să facă dovada vătămării pe care a suferit-o.

Cum recurenta-pârâtă nu a făcut

dovada acestei vătămării în mod legal instanța de apel a respins această

excepție.

Nici critica cu privire la greșita

respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC F.D.E.E.E.T.S.

SA Brașov nu poate fi reținută.

Astfel, dacă contractul de cesiune,

care face obiectul cauzei de față, a fost valabil încheiat, atunci

recurenta-reclamantă are un interes practic în a formula acțiunea dedusă

judecății, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit art. 2 alin. ultim

din contractul de cesiune, debitorul cedat (adică tocmai recurenta-reclamantă)

, trebuie să plătească cesionarului pe lângă creanța datorată cedentului și o

sumă în cuantum de 20% din creanța recuperată, reprezentând cheltuieli (inclusiv

beneficiul cesionarului) cu recuperarea creanței respective.

Prin urmare, este evident că

recurenta-reclamantă are un interes în a nu plăti și această sumă, de unde și

existența calității sale procesuale active.

cauzei, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ., ale art. 948 și urm. C. civ., precum

și ale art. 1391-1404 C. civ., raportat la clauzele contractului de cesiune

încheiat între părți la 16 mai 2008.

Astfel, deși, în mod corect instanța

de apel a reținut că respectivul contract, încheiat între părți la 16 mai 2008,

este un contract de cesiune de creanță, respectiv o specie a contractului de

vânzare cumpărare, totuși, în mod greșit face o discuție, în afara cadrului

cauzei, cu privire la caracterul oneros sau neoneros al acestui contract, fiind

evident, din interpretarea clauzelor contractului, că acest contract este unul

cu caracter oneros.

În alin. (1) al art. 2 din contract

este stabilit, fără nici un fel de dubiu, prețul contractului, respectiv suma

de 35.086.137 lei.

De asemenea, în alin. (2) al

aceluiași articol din contractul de cesiune, se menționează faptul că cesiunea

creanței se face la valoarea nominală a acesteia.

Este evident astfel, că cedentul ar

urma să primească prețul integral al creanței pe care o are față de debitorul

cedat, iar folosul urmărit de cesionar este prevăzut în alin. ultim al

aceluiași art. 2, din contract, constând într-o sumă, în cuantum de 20% din

creanța recuperată, sumă ce cade tot în sarcina debitorului cedat.

Prin urmare, caracterul oneros al

contractului, pentru ambele părți, este pe deplin dovedit.

Atât prima instanță, cât și instanța

de apel, au făcut o serie de aprecieri, cu totul eronate, în ce privește existența

cauzei contractului de cesiune, a caracterului său licit și moral, aprecieri

făcute prin prisma scopului imediat și în legătura cu contraprestația apelantei

pârâte, legat de caracterul determinat sau determinabil al prețului și al

modalității de plată al acestuia.

Instanța de apel a făcut o greșită

aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 964 alin. (2) C. civ., ale art. 982

C. civ. și ale art. 1304 C. civ.

Așa cum s-a mai arătat mai sus, în alin.

(1) al art. 2 din Contract este determinat în mod precis prețul cesiunii.

În nici un caz, nu poate fi

interpretat alin. (3) al art. 2 din Contract în felul în care a fost

interpretat de instanța de apel (care a confirmat astfel interpretarea dată

acestor dispoziții și de către prima instanță), din cuprinsul acestui alineat

nerezultând decât faptul că, orice parte din creanța cesionată, pe care

cesionarul o recuperează de la debitorul cedat, trebuie plătită cedentului în

termen de 30 de zile de la data încasării acesteia, fixându-se în același timp

și un termen, înăuntrul căruia cesionarul este obligat să recupereze creanța,

respectiv termenul de un an de zile de la semnarea contractului.

Prin urmare, acest articol nu

cuprinde decât condiționări în sarcina cesionarului, aceste dispoziții

neînsemnând, în nici un fel, că recuperarea creanței este lăs