ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2563/2010

Asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 33101/3/2008 la 5 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamantele SC F.D.E.E.E.T.S. SA și SC F.I.S.E.E.S. SA, au chemat-o în judecată pe pârâta SC B.R.C. SRL și au solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță de la 16 mai 2008, ce poartă încheierea de legalizare a semnăturii nr. 1442 din 16 mai 2008 a BNP S.A., contract de cesiune încheiat între SC F.I.S.E.E.S. SA, în calitate de cedent și SC B.R.C. SRL, în calitate de cesionar. A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că SC F.D.E.E.E.T.S.

SA s-a constituit în baza H.G. nr. 1342/2001 și a H.G. nr. 675/2007, prin reorganizarea SC E. SA, având ca obiect principal de activitate distribuția energiei electrice. În ce o privește pe reclamanta SC F.I.S.E.E.S. SA, au arătat că aceasta s-a înființat prin H.G. nr. 74/2005 tot în urma reorganizării SC E. SA, această din urmă societate având calitate de acționar majoritar al reclamantei de rangul 1 și de acționar unic al reclamantei de rangul 2. În exercitarea atribuțiilor sale, au arătat reclamantele, Consiliul de Administrație al SC E.S.

SA a decis prin Hotărârea nr. 7/2008 încetarea raporturilor contractuale de mandat încheiate cu fostul director al său, R.M., începând cu 1 iunie 2008, hotărârea fiindu-i adusă la cunoștință directorului prin adresa nr. 7 din 23 aprilie 2008. Reclamantele au arătat că fostul director general a încheiat la 16 mai 2008, cu aproximativ 15 zile de încetarea mandatului său de director, mai multe contracte cu pârâta, societate înregistrată în registrul comerțului la 7 mai 2008, în condițiile în care avea cunoștință de încetarea mandatului său și în condițiile în care nici chiar mandatul în vigoare nu-i permitea să încheie contracte de cesiune de creanță, unul dintre acestea fiind denunțat în cauza de fată.

Reclamantele au prezentat conținutul art. 2 și art. 5 din contractul de cesiune de creanță, arătând că la 27 mai 2008 cesionara a depus la executorul judecătoresc notificarea privind cesiunea intervenită, solicitând achitarea în termen de 3 zile a creanței cesionate. Au susținut că pârâta cesionară a dat dovadă de rea - credință, întrucât , fără să aștepte comunicarea notificării către reclamanta de rangul 1 și nici împlinirea termenului de 3 zile acordat pentru plată, a introdus la aceeași dată, la tribunalul de la sediul reclamantei de rangul 1, cerere de deschidere a procedurii insolvenței, prejudiciindu-i în mod grav interesele comerciale ale acesteia. Reclamantele au susținut că primul motiv de nulitate a contractului de cesiune se întemeiază pe încheierea acestui contract cu încălcarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice.

Sub un prim aspect, s-a invocat lipsa mandatului acordat de către Consiliul de Administrație directorului R.M. pentru încheierea contractului de cesiune de creanță. În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 20 pct. B 2 și lit. G) din statutul SC E.S. SA, prevăzut în H.G. nr. 74/2005, dispoziții care-l autorizează pe directorul general să încheiere acte juridice în numele și pe seama societății în limitele împuternicirilor acordate de Consiliul de Administrație. În aceeași ordine de ideii au fost invocate și prevederile art. 18 lit. d) și f) din Regulamentul de Organizare și Funcționare al Consiliului de Administrație al SC E.S. SA, subliniindu-se faptul că nu există un mandat acordat de Consiliul de Administrație directorului general pentru încheierea contractului de cesiune de creanță în litigiu.

În susținerea aceluiași prim motiv de nulitate, bazat pe lipsa mandatului acordat directorului general, au fost invocate și prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, care prevăd că persoana juridică este ținută să respecte obligațiile contractate de organele sale reprezentative, în limitele puterilor conferite acestor organe, sancțiunea aplicată pentru nerespectarea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice fiind nulitatea actului juridic civil. În sprijinul aceluiași motiv au fost invocate și dispozițiile art. 20 lit. A c) din statutul SC E.S.

SA, care conferă Consiliului de Administrație competența de a încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri din patrimoniul societății, contractul în litigiu încadrându-se în acest tip de acte juridice, așa cum reiese și din analiza dispozițiilor art. 18 lit. e) din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului de Administrație. Relativ la acest motiv de nulitate, reclamantele au conchis că semnatarii contractului de cesiune de creanță au acționat cu depășirea împuternicirilor acordate prin mandatele conferite de Consiliul de Administrație și prevăzute de statutul societății, caz în care, potrivit dispozițiilor art. 1546 alin. (2) C. civ., actele încheiate de mandatar nu obligă pe mandant, dacă acesta nu le-a ratificat în mod expres sau tacit.

Reclamantele au subliniat caracterul dezavantajos al contractului de cesiune pentru cedent, ca și lipsa de utilitate a acestuia, au evidențiat faptul că fostul director general nu a acționat cu intenția ca cesiunea să profite societății, ci cu intenția de a favoriza interesele cesionarului, sub acest din urmă aspect prezentându-se relațiile pe care fostul director general R.M. le are cu numiții C.R.M. și T.I.O., prin intermediul SC E.I.P.H. SRL și al Asociației Salariaților E.S. SA. Un alt motiv de nulitate în legătură cu lipsa capacității de exercițiu a persoanei juridice este întemeiat pe faptul că cesiunea de creanță nu a fost semnată nici de reprezentantul legal al cesionarului, adică de administratorul unic al acestuia - C.R.M., ci de asociatul unic I.I.D.

Sub acest aspect, reclamantele au arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 197 alin. (3) coroborate cu dispozițiile art. 75 din Legea nr. 31/1990, coroborate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din actul constitutiv al societății pârâte. S-a susținut nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță și pentru neîndeplinirea condițiilor de valabilitate a cauzei, sub aspectul inexistenței cauzei, față de lipsa contraprestației cesionarului, precum și sub aspectul inexistenței unei cauze licite, ceea ce atrage încălcarea dispozițiilor art. 966 C. civ. și ale art. 948 pct. 4 C. civ. Reclamantele au susținut că din întreaga economie a contractului rezultă faptul că cedentul nu primește o sumă de bani drept echivalent al creanțelor cedate și că scopul său imediat nu este acela de a primi prețul.

În această ordine de idei, reclamantele au coroborat dispozițiile art. 2 alin. (4) și (5), din contractul de cesiune de creanță cu dispozițiile alin. (1) al aceluiași articolul, susținând că prețul nu este fixat de părți la momentul încheierii contractului, că cedentul nu numai că nu primește prețul, urmând să aștepte ca cesionarul să recupereze creanțe pe care le-ar fi putut recupera și singur, ci în plus acceptă și amânarea recuperării acestor creanțe pe o perioadă nedeterminată, fiind în același timp de acord și cu renunțarea la accesoriile creanței în favoarea cesionarului, fără a primi o veritabilă contraprestație din partea acestuia. Au susținut că aceste prevederi intră în contradicție cu caracterul sinalagmatic al contractului de cesiune de creanță, conducând la concluzia lipsei cauzei contractului.

În ce privește ilicitatea acestei cauze, reclamantele au susținut că aceasta trebuie analizată în raport de contextul în care s-a încheiat contractul denunțat. S-a subliniat faptul că în cauză, creanța cedată provine din activitatea comercială efectuată de reclamanta de rangul 2, în baza contractelor de prestări de servicii integrate - mentenanță - auto-proiectare, contracte ce reprezintă obiectul principal de activitate al societății și se circumscriu scopului pentru care aceasta a fost constituită, reclamanta având garanția recuperării integrale a creanței cedate în condiții de avantaj reciproc și fără prejudicierea acționarului unic al ambelor societăți reclamante, între debitorul cedat și cedent existând operațiuni de decontare continue și de eșalonare a plății creanțelor restante, ceea ce arată că nu există nici un motiv determinat și licit care să justifice cedarea creanței.

Din acest punct de vedere, reclamantele au arătat că este evident caracterul ilicit al scopului urmărit la încheierea actului, cauza fiind ilicită. Al treilea motiv de nulitate vizează lipsa unui preț determinat, sau determinabil, al cesiunii de creanță ca obiect al prestați cesionarului. Reclamantele au făcut referire la dispozițiile art. 962 C. civ., la faptul că jurisprudența a statuat în mod constant că cesiunea unei creanțe nu reprezintă decât o specie particulară a vânzării, așadar trebuie să îndeplinească toate condițiile esențiale ale acesteia, vânzarea fiind perfectă atunci când părțile s-au învoit asupra obiectului și prețului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1295 și cele ale art. 1303 C. civ.

Au criticat prevederile art. 2 din contractul de cesiune de creanță, susținând că din analiza dispozițiilor alin. (4) și (5) ale acestui articol, rezultă clar că așa - zisul preț, astfel cum apare prevăzut în alin. (1) al aceluiași articol, reprezintă doar o limită maximă pe care o poate atinge prețul, cesionarul obligându-se să achite acest preț pe măsură ce recuperează creanța și fără să-și asume răspunderea față de cedent pentru sumele nerecuperate. În ce privește determinarea prețului au arătat că aceasta nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părților, nu poate să depindă de voința uneia dintre ele și nici nu poate fi făcută de instanță, determinarea trebuind să fie posibilă în temeiul clauzelor contractuale și să vizeze nu numai existența obligației de plată, ci și întinderea acesteia.

În speță, reclamantele au arătat că prețul cesiunii apare ca o variabilă, care poate oscila între valoarea nominală a creanței și o sumă inferioară acesteia, respectiv echivalentul a ceea ce va recupera efectiv cesionarul de la debitorul cedat, valoare care depinde de un eveniment viitor și incert și de acțiunile cesionarului. Pornind de la dispozițiile art. 947 C. civ., reclamantele au susținut că un contract cu titlu oneros este comutativ atunci când obligația unei părți este echivalentul celeilalte și au evocat doctrina, care a stabilit în unanimitate, caracterul comutativ al convenției de vânzare-cumpărare, dat de faptul că existența și întinderea obligațiilor părților, cu referire la obiect și la prețul vânzării, sunt cunoscute de părți încă din momentul încheierii contractului și nu depind de un eveniment viitor și incert.

Al patrulea motiv de nulitate absolută se întemeiază pe ideea de fraudare a legii, prin încălcarea principiului relativității efectelor contractului, consacrat de art. 973 C. civ., în sensul obligării debitorului la plata unei sume de bani ce depășește valoarea creanței. Au definit fraudarea legii drept operațiunea ce constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziții legale și au susținut că în cauză, din notificarea adresată de pârâtă, reiese că se solicită debitorului cedat atât valoarea creanței cesionate, cu penalitățile aferente, cât și o sumă suplimentară, reprezentând cheltuielile necesare recuperării creanței cesionate, calculate la 20 % din valoarea executată, conform art. 2 alin. final din contract.

În aceeași ordine de idei, au susținut că în lumina dispozițiilor Codului de procedură civilă, singurul caz în care cesionarul este îndreptățit la restituirea cheltuielilor de executare îl reprezintă situația în care acesta începe efectiv executarea silită împotriva debitorului cedat, numai că executarea silită se poate realiza conform art. 372 C. proc. civ., doar în temeiul unui titlu executoriu, calitate pe care contractul de cesiune de creanță nu o are. Au conchis că prevederile art. 2 alin. ultim, din contractul de cesiune de creanță, contravin dispozițiilor legale imperative în materie de executare silită a creanțelor, așadar nu pot produce efecte juridice, fiind incidente prevederile art. 5 C. civ., care stabilesc că nu se poate deroga prin convenții de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.

Aceleași prevederi au fost denunțate de reclamante, ca venind în contradicție și cu principiul nemo plus juris ad aliam transferre potest quam ipse habet , cesionarul având față de debitor aceleași drepturi pe care le-a avut și cedentul. Au susținut că înfrângerea acestui principiu ar contraveni și principiului relativității efectelor contractului, consacrat de dispozițiile art. 973 C. civ. Al cincilea motiv de nulitate se întemeiază pe încălcarea dispozițiilor art. 943 C. civ., reclamantele susținând că prin contractul de cesiune de creanță se creează un sistem prin care pârâta obține un profit de 20 % din valoarea creanței cesionate, în lipsa oricărei contraprestații a cesionarului.

Sub acest aspect au fost invocate prevederile art. 5 din contract, prin care părțile au convenit ca cedentul să achite cesionarului 20 % din valoarea sumei cesionate, ca penalitate, în situația în care cedentul ar solicita în orice modalitate încetarea, rezilierea sau anularea contractului. Reclamantele au coroborat prevederile art. 4 și art. 5 din contractul de cesiune de creanță și au conchis că ipotezele la care se referă art. 5 privesc eventualele acțiuni în justiție ale cedentului pentru încetarea, anularea sau rezilierea contractului, în acest fel contravenindu-se dispozițiilor art. 21 din Constituția României, în sensul că părțile consacră convențional îngrădirea liberului acces le justiție, cedentul fiind expus plății unei penalități dacă înțelege să uzeze de acest drept constituțional.

Cererea a fost întemeiată în drept și pe dispozițiile art. 112 și urm. C. proc. civ. La 4 decembrie 2008, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii. Excepția a fost respinsă la termenul din 22 ianuarie 2009, în raport de dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, de dispoziții art. II alin. (2) din O.U.G. nr. 212/2008 și în raport de decizia nr. XXXII din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se face referire doar la competența instanței, nu și la obligația de plată a taxei de timbru. Prin note de ședință, pârâta a formulat apărări pe fondul cauzei, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca netemeinică și nefondată.

Prin sentința comercială nr. 5791 din 9 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. 1442 din 16 mai 2008 și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta SC F.I.S.E.E.S. SA a sumei de 12,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că natura juridică a contractului de cesiune de creanță este cea a unui contract de vânzare-cumpărare, iar pentru valabilitatea sa trebuie îndeplinite o serie de condiții, printre care și aceea ca prețul să fie determinat sau determinabil, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1303 și art. 1304 C. civ.

A reținut că această condiție nu este îndeplinită în speță, întrucât, deși aparent, prețul este prevăzut a fi în cuantum de 35.086.137 lei, în realitate nu este nici determinat și nici determinabil, întrucât părțile au prevăzut că cesionarul este obligat la plata prețului doar în măsura recuperării lui și într-un termen de 30 de zile de la încasarea creanței, dar nu mai târziu de un an. În raport de aceste prevederi contractuale, a apreciat că prețul variază între zero lei (dacă nu se recuperează nimic din creanță) și 35.086.137 lei ( dacă se recuperează întreaga creanță).

Totodată, prima instanță a reținut că prețul se consideră determinabil în situația în care în contract există elementele cu ajutorul cărora să poată fi determinat în viitor [art. 964 alin. (2) C. civ.] sau dacă, stabilirea acestuia este lăsată la aprecierea unui terț ales de părți sau de persoana desemnată de părți (art. 1304 C. civ.), în cauză nefiind întrunită nici una din condiții, întrucât prețul depinde exclusiv de voința cesionarului. Prima instanță a reținut ca întemeiat și motivul referitor la inexistența cauzei, care trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală. A apreciat că nu este îndeplinită condiția de existență a cauzei, respectiv a scopului imediat, ca urmare a lipsei contraprestației din partea cesionarului.

Tribunalul s-a raportat tot la dispozițiile art. 2 din contractul de cesiune, reținând că din interpretarea acestora reiese că, dacă cesionarul nu recuperează nimic din creanță, nu va plăti nimic cu titlu de preț. S-a raportat și la prevederea contractuală potrivit cu care prețul se va achita în 30 de zile de la încasarea creanței, dar nu mai târziu de un an, ceea ce autorizează a conchide inexistența oricărei obligații de plată a cesionarului după trecerea termenului de un an. În ce privește celelalte motive de nulitate invocate de reclamantă, le-a apreciat ca neîntemeiate. A reținut că trebuie definită capacitatea de exercițiu drept aptitudinea părții de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere.

A reținut că nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu nu atrage nulitatea absolută, cum s-a invocat în cauză, ci pe cea relativă, deoarece normele legale vizate urmăresc protejarea unui interes particular, existând posibilitatea confirmării ulterioare, în cazul în care semnatarii actului și-au depășit atribuțiile. Privitor la al patrulea motiv de nulitate, tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât încălcarea principiului relativității actului juridic, consacrat de dispozițiile art. 973 C. civ., nu atrage nulitatea absolută a contractului, ci respingerea cererii îndreptate împotriva unui terț. Referitor la al cincilea motiv de nulitate, a apreciat că acesta nu este întemeiat, întrucât nu are vocația de a atrage nulitatea întregului contract, ci doar pe cea a clauzei incriminate.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în favoarea reclamantei SC F.I.S.E.E.S. SA, doar pentru taxa judiciară de timbru și pentru timbrul judiciar, nu și pentru onorariul de avocat, întrucât în factura fiscală privind acest onorariu s-a menționat un alt contract de asistență juridică decât cel ce figurează în împuternicirea avocațială de la fila 16 a dosarului. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel nemotivat, pârâta și, apel motivat, reclamanta SC F.D.E.E.E.T.S. SA, ambele fiind înregistrate sub același număr unic al dosarului, la 7 iulie 2009, pe rolul Curții de Apel București, secția a V- a comercială. Pârâta a depus motivele de apel la 22 octombrie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de art. 287 alin. (2) C. proc.

civ. În motivarea apelului, reclamanta SC F.D.E.E.E.T.S. SA a criticat soluția doar sub aspectul neacordării de către prima instanță a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, sens în care a invocat dispozițiile art. 274 - 275 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 30 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, cu excepția pârâtei care a recunoscut pretențiile până la prima zi de înfățișare, avocatul având dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul profesional al clientului său.

A arătat că, în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat, a depus contractul de asistență juridică nr. 383 din 20 august 2008 (filele 210-211 ale dosarului de fond), din care reies activitățile pentru care l-a mandatat pe avocat, factura fiscală nr. 510 din 5 august 2008 (fila 28 a aceluiași dosar) și extrasul de cont de la M.B. din 16 septembrie 2008 (fila 209 a dosarului de fond). A susținut că numărul trecut în împuternicirea avocațială reprezintă numărul din caietul de împuterniciri avocațiale înregistrat și eliberat de Baroul București. Apelul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. În motivarea apelului, pârâta SC B.R.C. SRL a prezentat situația de fapt pe care s-a grefat litigiul părților, precum și o sinteză a considerentelor hotărârii apelate. A criticat această hotărâre pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în primul rând că cesiunea de creanță poate fi cu titlu oneros, dar și cu titlu gratuit, în speță cesiunea având caracter oneros. Sub acest aspect, a arătat că în speță prețul este determinat prin voința părților și, conform art. 2, este de 35.086.137 lei, plătibili pe măsură recuperării creanței, iar împrejurarea că părțile au convenit clauze de garanție și de exonerare de răspundere, de reducere ori de majorare a prețului, dacă instanțele ar stabili o altă valoare a creanței cesionate, demonstrează încă o dată că prețul este tot determinat.

În cadrul aceluiași prim motiv de apel s-a arătat și că problema determinării ulterioare a prețului se pune dacă prețul nu a fost determinat la încheierea contractului, ceea ce nu este cazul în speță. S-a susținut că instanța de fond însăși, reținând că prețul variază între zero lei și 35.086.137 lei, admite implicit că prețul este determinabil, ceea ce face ca el să fie serios, întrunind cerințele art. 1303 C. civ. S-a arătat și că ipoteza plății zero, antamată doar de prima instanță, s-ar fi putut realiza doar când creanța nu ar fi existat ori debitorul cedat ar fi fost insolvabil, iar această ipoteză nici nu a fost avută în vedere de părți, dovadă fiind faptul că, recuperând o sumă importantă din creanță, apelanta pârâtă a virat-o cedentului.

Apelanta - pârâtă a criticat și semnificația dată de prima instanță termenelor de 30 de zile, respectiv de un an prevăzute în contract, susținând că și instanța folosește un argument dubitativ. De asemenea, a făcut precizări cu privire la natura litigiului, pe care l-a apreciat ca fiind evaluabil în bani, prin prisma consecinței antrenate de constatarea nulității absolute a contractului, respectiv repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia, în considerarea naturii dreptului ce face obiectul convenției, a deciziei nr. XXXII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - dată în soluționarea unui recurs în interesul legii și, deci, obligatorie [art. 329 alin. (3) C. proc. civ.], ca și în considerarea faptului că reclamantele l-au considerat ca atare, convocând-o pe pârâtă la conciliere directă prealabilă în conformitate cu dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ. Al doilea motiv de apel se referă la excepția lipsei calității procesuale active a debitoarei cedate SC F.D.E.E.E.T. această excepție incluzând-o și pe cea a lipsei de interes. Sub acest aspect, apelanta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă este terț față de contractul de cesiune a cărui nulitate o invocă, fiind debitor cedat, astfel că nu este titulara dreptului dedus judecății și nici nu justifică vreun interes prin încheierea acestui contract, calitatea sa de debitor menținându-se indiferent de titularul dreptului de creanță. Al treilea motiv de apel a fost formulat în modalitatea excepției de prematuritate (inadmisibilitate) a cererii de chemare în judecată în raport de prevederile art. 720 1 C. proc.

civ. În susținerea acestei critici a fost invocată, în esență, nerespectarea dispozițiilor art. 720 1 alin. (5) C. proc. civ., apelanta-pârâtă invocând faptul că de la data primirii convocării la conciliere - 7 august 2008 - și până la data promovării cererii de chemare în judecată (5 septembrie 2008) nu au trecut 30 de zile, calculate pe zile libere conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ. Al patrulea motiv de apel reia și completează primul motiv de apel, apelanta - pârâtă susținând că motivarea instanței de fond este contradictorie. A afirmat o dată în plus că prețul este determinat, întrucât cuantumul acestuia este hotărât de părți la momentul încheierii contractului. A susținut că din motivarea hotărârii atacate reiese mai degrabă dezacordul instanței cu privire la modul în care părțile au stabilit prețul, dar și că acest dezacord nu poate constitui temei legal de constatare a nulității convenției.

În fine, subsumat aceluiași aspect, a criticat și considerentele în care prima instanță a reținut că prețul cesiunii depinde de voința cesionarului și exclude orice contribuție a cedentului, în considerarea art. 2 din contract, din care reiese prețul cesiunii, voința cesionarului fiind exclusă chiar și în privința modalității de plată, întrucât s-a prevăzut un termen minim și unul maxim al plății. S-a mai susținut că dispozițiile art. 969 C. civ. impun, cu forță de lege, convenția, atât părților, cât și instanțelor judecătorești, acestea din urmă neputând substitui propria voință clauzelor contractuale. Ultimul motiv de apel vizează aprecierea făcută de instanța în legătură cu inexistența cauzei, respectiv a scopului imediat, constând în lipsa contraprestației, ca motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune.

Sub acest aspect, a conchis că judecătorul fondului s-a bazat în mod netemeinic pe același argumente relative la preț pentru a stabili inexistența vreunei prestații a cesionarului, argumente apreciate ca nefondate în cadrul criticilor anterioare relative la prețul determinat. Ambelor apeluri li s-a răspuns prin notele de concluzii scrise depuse la termenul din 3 decembrie 2009. Prin decizia comercială nr. 568 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta pârâtă SC B.R.C. SRL și de apelanta reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește apelul declarat de SC B.R.C.

SRL, instanța de apel a constatat că acesta se sprijină și pe invocarea a două excepții: excepția lipsei calității procesuale active - excepție de fond și excepția prematurități (inadmisibilității) cererii de chemare în judecată - excepție de procedură, instanța de apel procedând la examinarea cu prioritate a celor două motive, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., mai întâi a excepției de procedură și apoi a excepției de fond. Excepția prematurității cererii de chemare în judecată, întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 720 1 alin. (5) C. proc. civ., este mai întâi calificată de instanța de apel drept excepție a inadmisibilității, în condițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceasta reprezintă un adevărat fine de neprimire a cererii, în condițiile neparcurgerii unei proceduri prealabile impuse de lege.

Excepția a fost găsită neîntemeiată, deoarece, dispozițiile legale ce impun norme de procedură sunt unanim apreciate ca având caracter imperativ. În speță, însă, dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. nu vin în ocrotirea unui interes general, obștesc, ci au fost edictate în scopul de a conferi părții pârâte, ca și părților implicate într-un raport juridic, posibilitatea de a se înțelege pe cale amiabilă înainte de învestirea unei instanțe de judecată. Ca atare, aceste norme vin să protejeze un interes particular, iar partea care invocă nerespectarea lor este ținută să dovedească vătămarea ce a suferit prin nesocotirea acestora, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În speță, apelanta pârâtă nu numai că nu dovedește, dar nici măcar nu invocă în ce constă vătămarea ce i s-a produs prin introducerea cererii de chemare în judecată într-un interval mai mic de 30 de zile de la data primirii convocării, astfel cum prevăd dispozițiile art. 720 1 alin. (5) C. proc.

civ., deși era obligată să facă această dovadă, cu atât mai mult cu cât nici nu justifică de ce, legal convocată la adresa de sediu (fila 56 raportat la fila 147 ale dosarului de fond), nu s-a prezentat pentru ridicarea corespondenței, care a fost avizată și reavizată și apoi returnată expeditorului ( fila 55 a dosarului de fond). În lipsa dovedirii vătămării suferite prin introducerea acțiunii într-un termen mai mic decât cel legal, instanța de apel a apreciat că nu subzistă motivul de nulitate relativă a actului de procedură astfel îndeplinit, act care nici nu a fost contestat în fond, la primul termen de judecată acordat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., ci abia în apel, când neregularitatea se consideră acoperită.

Motivul de apel invocat sub forma excepției lipsei calității procesuale active a SC F.D.E.E.E.T.S. SA a fost găsit nefondat, constatându-se că unul dintre motivele de nulitate a contractului de cesiune de creanță este legat de înfrângerea principiului relativității actelor juridice civile, prevăzut de art. 973 C. civ. Cum partea care se pretinde vătămată de încălcarea acestor dispoziții legale este chiar reclamanta SC F.D.E.E.E.T.S. SA, ca debitor cedat, aceasta își justifică interesul în constatarea nulității absolute cel puțin a clauzei astfel incriminate, ceea ce îi conferă și calitatea procesuală activă de terț interesat în promovarea acțiunii în nulitate, aceasta declarându-se titularul dreptului a cărui protejare se urmărește în această modalitate.

Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale active a acestei reclamante este neîntemeiată, ca și critica adusă în acest mod hotărârii atacate. Cât privește criticile aduse soluției de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune de creanță, instanța de apel le-a apreciat ca nefondate pentru următoarele considerente: S-a constat că toate părțile litigante au convenit asupra faptului că, în cauză, convenția denunțată are caracterul unei cesiuni de creanță, așadar voința și reprezentarea lor comună au fost în sensul încheierii acestui tip de contract, neexistând nici o discordanță asupra naturii juridice a cesiunii de creanță ca negoțium. Ca atare, și instanța are obligația de a examina cauzele de nulitate a acestui contract potrivit voinței reale, concordante, a părților litigante.

În timp ce prima instanță a apreciat asupra faptului că această cesiune de creanță este o specie a contractului de vânzare-cumpărare, apelanta - pârâtă a avansat ideea că cesiunea de creanță poate avea atât caracter oneros, cât și caracter gratuit, în speță având caracter oneros. Această aserțiune nu are fundament juridic, deoarece dispozițiile legale ce reglementează regimul juridic al cesiunii de creanță sunt cele cuprinse în art. 1391 - 1404 C. civ., respectiv în capitolul VIII al Titlului V - Despre vinderi. Așadar, astfel cum a reținut și instanța de fond, cesiunea de creanță este o specie a contractului de vânzare-cumpărare, contract care are un caracter funciarmente oneros, presupunând că, în schimbul folosului patrimonial, procurat de o parte, celeilalte, se urmărește obținerea altui folos patrimonial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 945 C. civ.

Această precizare a caracterului eminamente oneros al cesiunii de creanță prezintă interes în stabilirea existenței cauzei contractului prin raportare la prestațiile părților litigante. În ce privește ordinea examinării motivelor de nulitate absolută, s-a constatat că obiectul judecății în apelul de față, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum și dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., îl constituie motivul de nulitate relativ la preț și cel relativ la cauză. Ordinea firească a analizei trebuie să pornească de la cauza convenției, definită de art. 948 C. civ. drept condiție esențială pentru validitatea oricărei convenții și trebuie să continue cu prețul, pe care doctrina și jurisprudența îl așează printre condițiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Numai că, în speță, existența cauzei contractului de cesiune de creanță s-a examinat prin prisma scopului imediat și în legătură cu contraprestația apelantei - pârâte, ca cesionar, contraprestație constând tocmai în plata prețului cesiunii, așadar determinarea cauzei presupune cu necesitate analiza determinării prețului și a modalității de plată a acestuia. Prin prisma acestor considerente, instanța de apel a păstrat aceeași ordine a examinării motivelor de nulitate stabilită de instanța de fond și care se regăsește întocmai și în criticile formulate de apelanta - pârâtă. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut următoarele: De esența motivării primei instanțe este susținerea că prețul cesiunii, în speță, nu este nici determinat și nici determinabil, că acesta variază între zero lei și suma de 35.086.137 lei și că nu sunt întrunite cerințele art. 964 alin. (2) C. civ.

și cele ale art. 1304 C. civ. privitoare la modalitățile de determinare a prețului. De esența criticii apelantei - pârâte este susținerea că prețul este determinat, că este prevăzut în art. 2 din contract, că reprezintă voința părților în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ. și în consecință că se impune a fi respectat, inclusiv de instanțele de judecată, care nu pot substitui voința lor voinței părților contractante. Curtea constată că părțile au inserat în contractul de cesiune de creanță încheiat la 16 mai 2008 clauza 2 privitoare la prețul contractului, articolul menționat numărând șase alineate. Privitor la această clauză, instanța de apel a apreciat că instanța de fond a procedat la analiza coroborată a tuturor celor șase alineate, interpretându-le unele prin altele, în conformitate cu dispozițiile art. 982 C. civ., fără a se limita la alineatul întâi, așa cum procedează apelanta - pârâtă.

Potrivit acestui prin alineat, prețul apare ca ferm determinat la suma de 35.086.137 lei, părțile convenind doar ca plata să se facă pe măsura recuperării lui. Potrivit dispozițiilor art. 1295 alin. (1) C. proc. civ., vânzarea este perfectă și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, chiar dacă lucrul încă nu s-a predat și prețul nu s-a plătit. Din interpretarea acestor dispoziții legale reiese indubitabil caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare, contractul socotindu-se încheiat la realizarea acordului de voință cu privire la obiect și la preț, indiferent de predarea bunului și de plata prețului.

Instanța de apel a reținut că examinarea alin. (1) al art. 2 din contract, în afara contextului dat și de celelalte alineate, ar putea conduce, la prima vedere, la concluzia că prețul este determinat, că el este egal cu valoarea creanței cedate, astfel cum aceasta este prevăzută la art. 1 - Obiectul contractului și că părțile au convenit ca doar plata să fie efectuată pe măsură ce creanța este recuperată de la debitorul cedat. Numai că, din coroborarea alineatului unu cu alineatele trei și patru, reiese indubitabil, așa cum a reținut și prima instanță, că numai aparent este fixat prețul cesiunii câtă vreme plata se va face pe măsura recuperării creanței, în 30 de zile de la încasarea acesteia, dar nu mai târziu de un an, și, mai ales, câtă vreme cesionarul nu își asumă fată de cedent nicio obligație pentru sumele nerecuperate.

Raportat la această din urmă prevedere, câtă vreme părțile nu au convenit o sumă până la concurența căreia răspunderea cesionarului să fie înlăturată, reiese că cesionarul se poate socoti în drept să nu recupereze de la debitorul cedat și, implicit, să nu remită cedentului, timp de un an, nimic din creanța cedată, respectiv din prețul cesiunii, ceea ce autorizează pe deplin concluzia la care s-a oprit și prima instanță, despre imposibilitatea de determinare a prețului final, plata efectivă a prețului, așadar cuantumul acestuia, rămânând la latitudinea exclusivă a cesionarului, ceea ce face literă moartă din cuantumul aparent ferm determinat în alineatul următor.

Altfel spus, deși părțile au stabilit un cuantum ferm al cesiunii de creanță, cedentul nu are nici o garanție a încasării acestuia câtă vreme cesionarul, care și-a rezervat dreptul de a-l plăti în termen de un an, și-a asigurat exonerarea de la plata prețului pentru sumele nerecuperate, sume pentru care nu s-a stabilit un maxim și care, de aceea, pot atinge chiar nivelul prețului integral. Aceasta este rațiunea pentru care, așa cum a reținut și instanța de fond, nu se poate vorbi despre un preț determinat, ci despre un preț care poate varia între zero și 35.086.137 lei, cu atât mai puțin cu cât plata acestuia, în interval de un an, depinde de voința exclusivă a cesionarului. Din acest punct de vedere, instanța de apel a apreciat că în speță nu se poate vorbi despre o convenție legal făcută, care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 969- 970 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 970 alin. (1) C. civ., convențiile trebuie executate cu bună-credință. Or, câtă vreme există posibilitatea, convenită de părți, ca cesionarul să nu recupereze nimic din creanță înăuntrul termenului de un an, ci să procedeze la recuperarea acesteia după acest termen, fără ca răspunderea sa contractuală de plată a prețului să fie antrenată față de cedent, instanța de apel a apreciat că nu este respectată, de plano, cerința bunei - credințe a cesionarului. Obligația de plată a prețului fiind una dintre urmările pe care legea (art. 1361 și urm. C. civ.) le prevede în cazul vânzării-cumpărării, iar cesionarul, ca debitor al acestei obligații, asigurându-și de plano exonerarea de răspundere în cazul neîndeplinirii acesteia, instanța de apel a apreciat că modalitatea în care părțile au înțeles să determine prețul nu respectă cerințele art. 970 alin. (2) C. civ., așadar convenția cu privire la preț nu este legal făcută.

Pe cale de consecință, prețul nu este determinat și nici determinabil în lipsa elementelor intrinseci ale contractului și în lipsa indicării unui terț care să procedeze în acest scop, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1303-1304 C. civ. și atrage nulitatea contractului încheiat în astfel de condiții, soluția instanței de fond fiind sub acest aspect legală și temeinică. În ce privește cauza contractului, instanța de apel a reținut că aceasta trebuie raportată la caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare (în categoria căruia intră și cesiunea de creanță), ca și la scopul imediat al contractului, care este, pentru cedent, obținerea unui preț pentru creanța cesionată.

Prețul nefiind determinat și nici determinabil în condițiile art. 1304 C. civ., este indiscutabil că pune în discuție contraprestația cesionarului, care este aceea de plată a prețului cesiunii, iar inexistența garanției obținerii de către cedent a folosului patrimonial aferent transferului dreptului de creanță face ca întregul contract să fie lipsit de cauză, așadar nul în condițiile art. 948 pct. 4, raportat la art. 966 și urm. C. civ. Și din acest punct de vedere soluția primei instanțe apare ca legală și temeinică, aceasta urmând a fi menținută. În ce privește apelul declarat de apelanta - reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA, instanța de apel l-a apreciat ca nefondat, reținând că prima instanță nu numai că nu a contestat, dar chiar a afirmat dreptul apelantei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme pârâta a căzut în pretenții.

În ceea ce privește, însă, dovada plății onorariului avocațial, prima instanță a reținut că probele depuse (respectiv factura fiscală) indică o sumă aferentă altui contract de asistență juridică decât cel indicat în împuternicirea avocațială. Instanța de apel a constatat că, strict sub acest aspect, apelanta - reclamantă nu a făcut, în apel, nici o probă nouă, deși era obligată să dovedească, așa cum susține, existența a două numere aferente aceluiași contract, respectiv să justifice dubla numerotare a aceluiași contract de asistență juridică și temeiul juridic al dublei evidențe a unui astfel de tip de contracte. În lipsa unui explicații argumentate și întemeiate în drept cu privire la această discrepanță, instanța de apel a apreciat critica adusă soluției primei instanțe ca fără fundament și a înlăturat-o.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-pârâtă SC B.R.C. SRL București și recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA Brașov. I. În recursul său, pârâta SC B.R.C. SRL București a adus următoarele critici deciziei recurate. 1. Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., deoarece, excepția instituită de aceste dispoziții, este una absolută, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii, recurenta-pârâtă nefiind ținută de a face dovada vătămării. În opinia recurentei-pârâte, nerespectarea dispozițiilor art. 720 1 alin. (5) C. proc. civ., trebuia să atragă admiterea excepției inadmisibilității cererii, iar pe fond, acțiunea trebuia respinsă ca prematură.

2. De asemenea, hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 973 C. civ., raportat la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC F.D.E.E.E.T.S. SA Brașov, deoarece actul juridic încheiat este obligatoriu numai pentru părți, nu și pentru terți, or, în cauza de față această reclamantă nu poate justifica un folos practic prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, contractul de cesiune neprofitând, dar nici nedăunând, debitorului cedat. 3. În mod greșit, instanța de apel a reținut că prețul nu este determinat și nici determinabil. Interpretând prevederile art. 2 din contractul de cesiune, rezultă că prețul stabilit de părți pentru dreptul de creanță ce se cesionează este de 35.086.137 lei, sumă plătibilă pe măsura recuperării creanței.

Faptul că părțile au convenit clauze de garanție și exonerare de răspundere, de reducerea prețului, or de majorarea acestora, pentru ipoteza în care instanțele ar stabili o altă valoare pentru creanța cesionată, demonstrează că prețul este determinat. De asemenea, nici faptul că părțile au prevăzut ca plata prețului să se facă pe parcursul recuperării creanței nu face ca acesta să fie nedeterminat și, de asemenea nici stabilirea termenelor de 30 de zile și de 1 an de zile nu poate avea semnificația dată de instanța de apel, în sensul că prețul ar fi lăsat la latitudinea exclusivă a cesionarului.

4. Decizia recurată este dată cu încălcarea art. 969 C. civ., deoarece convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, or, în speța de față contractul de cesiune a fost încheiat în mod legal, acest lucru făcând ca el să se impună nu numai părților ci și instanțelor judecătorești, acestea neputând să se substituie voinței părților rezultată din clauza contractuală. Se mai susține că modalitatea de plată a prețului sau termenul plății nu influențează condiția determinării prețului. Concluzia instanței de apel este nelegală și în ce privește constatarea faptului că respectiva convenție n-ar avea o cauză licită și morală pentru faptul că ar lipsi contraprestația și pentru că prețul nu ar fi determinat sau determinabil.

II. În recursul său recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA Brașov a adus următoarele critici deciziei recurate: În mod greșit instanța de apel nu a acordat cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în primă instanță. Recurenta-reclamantă susține că din contractul de asistență juridică nr. 383 din 20 august 2008 rezultă în mod clar obiectul acestuia, iar prin coroborarea acestui document cu factura fiscală nr. 510 din 5 septembrie 2008 și cu extrasul de cont din 16 septembrie 2008, rezultă că respectivele cheltuieli de judecată, în sumă de 42310,45 lei au fost efectuate în cauza de față, însă, în mod greșit atât prima instanță cât și instanța de apel au considerat că recurenta-reclamantă nu ar fi dovedit că respectivele cheltuieli s-au făcut in cauza dedusă judecății.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, precum și la lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: I. În ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.R.C. SRL București: 1. Relativ la excepția lipsei de interes a recurentei pârâte de a formula prezentul recurs, excepție invocată de către recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.T.S. SA Brașov, aceasta nu poate fi reținută, urmând a fi respinsă. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. ultim din contractul de cesiune de creanță, încheiat la data de 16 mai 2008 între părți, rezultă că toate cheltuielile necesare recuperării creanței cesionate, inclusiv cheltuielile de executare silită, vor fi în cuantum de 20% din valoarea executată și vor cădea în sarcina debitorului.

Prin urmare, recurenta-pârâtă are un interes material, practic, ca debitorul cedat să nu facă plata direct către cedent, ci către cesionar, din cuprinsul aceste clauze contractuale rezultând că 20% din cuantumul creanțele recuperate, reprezintă cheltuielile cu recuperarea acestor creanțe și respectiv beneficiul cesionarului pentru recuperarea respectivelor creanțe, că aceste cheltuieli vor fi suportate de către debitorul cedat și că vor fi încasate de către cesionar. Ca atare, atâta timp cât contractul de cesiune este considerat ca valabil încheiat (și în aceasta constă interesul recurentului-pârât) debitorul cedat trebuie să facă plata creanțelor datorate cedentului, către cesionar, dar în plus, trebuie să plătească și acest cuantum al cheltuielilor cu recuperarea respectivelor creanțe, de 20% din valoarea creanței recuperate, cesionarului, tocmai în acest lucru constând interesul recurentei-reclamante.

2. Excepția inadmisibilității (a prematurității) acțiunii nu poate fi reținută. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., procedura concilierii directe fiind prevăzută de legiuitor tocmai în scopul evitării unor litigii ulterioare între părțile contractante. Respectivele dispoziții legale nu au un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, astfel că părțile pot deroga de la ele. Prin urmare, faptul că nu s-a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 720 1 alin. (5) C. proc. civ., nu atrage automat nulitatea procedurii respective, partea care o invocă trebuind să facă dovada vătămării pe care a suferit-o. Cum recurenta-pârâtă nu a făcut dovada acestei vătămării în mod legal instanța de apel a respins această excepție.

Nici critica cu privire la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC F.D.E.E.E.T.S. SA Brașov nu poate fi reținută. Astfel, dacă contractul de cesiune, care face obiectul cauzei de față, a fost valabil încheiat, atunci recurenta-reclamantă are un interes practic în a formula acțiunea dedusă judecății, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit art. 2 alin. ultim din contractul de cesiune, debitorul cedat (adică tocmai recurenta-reclamantă) , trebuie să plătească cesionarului pe lângă creanța datorată cedentului și o sumă în cuantum de 20% din creanța recuperată, reprezentând cheltuieli (inclusiv beneficiul cesionarului) cu recuperarea creanței respective.

Prin urmare, este evident că recurenta-reclamantă are un interes în a nu plăti și această sumă, de unde și existența calității sale procesuale active. 3. În ce privește, însă, fondul cauzei, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ., ale art. 948 și urm. C. civ., precum și ale art. 1391-1404 C. civ., raportat la clauzele contractului de cesiune încheiat între părți la 16 mai 2008. Astfel, deși, în mod corect instanța de apel a reținut că respectivul contract, încheiat între părți la 16 mai 2008, este un contract de cesiune de creanță, respectiv o specie a contractului de vânzare cumpărare, totuși, în mod greșit face o discuție, în afara cadrului cauzei, cu privire la caracterul oneros sau neoneros al acestui contract, fiind evident, din interpretarea clauzelor contractului, că acest contract este unul cu caracter oneros.

În alin. (1) al art. 2 din contract este stabilit, fără nici un fel de dubiu, prețul contractului, respectiv suma de 35.086.137 lei. De asemenea, în alin. (2) al aceluiași articol din contractul de cesiune, se menționează faptul că cesiunea creanței se face la valoarea nominală a acesteia. Este evident astfel, că cedentul ar urma să primească prețul integral al creanței pe care o are față de debitorul cedat, iar folosul urmărit de cesionar este prevăzut în alin. ultim al aceluiași art. 2, din contract, constând într-o sumă, în cuantum de 20% din creanța recuperată, sumă ce cade tot în sarcina debitorului cedat. Prin urmare, caracterul oneros al contractului, pentru ambele părți, este pe deplin dovedit.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel, au făcut o serie de aprecieri, cu totul eronate, în ce privește existența cauzei contractului de cesiune, a caracterului său licit și moral, aprecieri făcute prin prisma scopului imediat și în legătura cu contraprestația apelantei pârâte, legat de caracterul determinat sau determinabil al prețului și al modalității de plată al acestuia. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 964 alin. (2) C. civ., ale art. 982 C. civ. și ale art. 1304 C. civ. Așa cum s-a mai arătat mai sus, în alin. (1) al art. 2 din Contract este determinat în mod precis prețul cesiunii.

În nici un caz, nu poate fi interpretat alin. (3) al art. 2 din Contract în felul în care a fost interpretat de instanța de apel (care a confirmat astfel interpretarea dată acestor dispoziții și de către prima instanță), din cuprinsul acestui alineat nerezultând decât faptul că, orice parte din creanța cesionată, pe care cesionarul o recuperează de la debitorul cedat, trebuie plătită cedentului în termen de 30 de zile de la data încasării acesteia, fixându-se în același timp și un termen, înăuntrul căruia cesionarul este obligat să recupereze creanța, respectiv termenul de un an de zile de la semnarea contractului. Prin urmare, acest articol nu cuprinde decât condiționări în sarcina cesionarului, aceste dispoziții neînsemnând, în nici un fel, că recuperarea creanței este lăs