ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 233/2011

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la 3 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Râmicu Vâlcea, sub nr. 3102/90/2008, reclamanta SC O. SRL Râmicu Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta SC G. SRL Băile Govora, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța în cauză, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 428.182, 34 lei, plus dobânda legală, reactualizată cu indicele de inflație de la momentul datorării până la momentul punerii în executare a hotărârii, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, în virtutea relațiilor comerciale dintre acestea, s-a convenit executarea unei serii de lucrări la structura de rezistență a imobilului proprietatea pârâtei, respectiv hotel.

Lucrările au fost executate prin intermediul societății SC P. SRL, cu care s-a încheiat un contract de execuție lucrări, acestea fiind terminate și recepționate la finalizarea lor.

Cu toate acestea, pârâta beneficiară a refuzat plata facturilor, respectiv a sumei menționate anterior.

S-a încercat concilierea directă, dar fără a se ajunge la un rezultat pozitiv.

În susținere, s-au depus înscrisuri și s-a solicitat proba cu interogatoriul pârâtei.

Prin întâmpinarea formulată la 8 ianuarie 2009, pârâta a invocat excepția netimbrării cererii, excepția neregularității acțiunii introductive, în sensul că aceasta nu este întemeiată în drept, condiție în care nu-și poate face apărări temeinicie.

De asemenea, a precizat că în concilierea directă este trecut ca temei de drept art. 998 C. civ., instituție care presupune îndeplinirea cumulativă a patru condiții pe care reclamanta nu le-a dovedit.

Pârâta a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pe considerentul că, prin actul autentificat din 3 februarie 2006, reclamanta din prezenta cauză – prin administratorul său cu puteri depline - a cesionat, către PF O.C.E., creanța în discuție, înscris comunicat pârâtei în conformitate cu prevederile art. 139

3

și urm. C. civ., astfel ca aceasta să ia cunoștință despre noul creditor. Situația ulterioară intervenită, respectiv rezilierea contractului de cesiune nu a mai fost comunicată, așa cum prevăd dispozițiile legale în materie, astfel că, desființarea actului nu este opozabilă pârâtei. Ca atare, în prezenta cauză, calitate să formuleze pretenții față de pârâtă este persoana fizică despre care s-a vorbit, având în vedere că desocotirile între părțile contractului de cesiune nu au fost făcute conform clauzelor acestui contract.

Sub acest aspect, în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ., reclamanta și-a precizat acțiunea în ceea ce privește temeiul legal ca fiind disp. art. 969, art. 1068, art. 1073 și urm. C. civ.

Totodată a precizat că aceasta are calitate procesuală activă derivată din creanța pe care societatea o are împotriva pârâtei, așa cum reiese din facturile depuse la dosar, iar contractul de cesiune invocat de pârâtă, nu este relevant cauzei atâta vreme cât asupra actelor anterioare s-a revenit ulterior.

Prin încheierea nr. 73 din 6 aprilie 2009, Tribunalul Vâlcea a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată.

Ulterior, la data de 24 aprilie 2009, pârâta a invocat și excepția prematurității cererii, prin prisma neîndeplinirii convocării la conciliere, așa cum cer, în mod imperativ, prevederile art. 720

1

C. proc. civ., solicitând a se pune în vedere reclamantei depunerea dovezii de îndeplinire a acestei proceduri, obligație pe care reclamanta a îndeplinit-o prin înscrisurile depuse, împreună cu alte înscrisuri.

Prima instanță, din oficiu, a dispus efectuarea unei adrese la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vâlcea în vederea comunicării istoricului, cu privire la numele asociaților și administratorilor, în cadrul societății pârâte, răspuns primit cu adresa din 30 octombrie 2009, dar și citarea la interogatoriu a administratorilor celor două societăți, respectiv O.E., I.O.M., precum și a PF M.C. – ca reprezentant al P.B.G.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr. 362 din 17 februarie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâta la plata sumei de 419.182, 34 lei contravaloare lucrări plus dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective către reclamantă, a respins capătul de cerere privind reactualizarea sumei susmenționate și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța în sensul arătat, prima instanță a reținut că societatea pârâtă, constituită în anul 2004, are sediul social situat în Băile Govora, imobil aflat în patrimoniul acesteia, bun adus ca aport în natură de către asociata P.B.G., așa cum rezultă din adresa înaintată de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vâlcea.

Societatea are doi asociați, pe lângă P.B.G. fiind asociată și SC A.V.S. SRL, societate reprezentată de I.O.M., care este și administrator al pârâtei.

P.B.G. are ca reprezentant legal pe PF M.C., așa cum rezultă din împuternicirea depusă la dosar de societatea pârâtă, la termenul din data de 10 februarie 2010.

Cu privire la imobilul din Băile Govora, s-a reținut că, în data de 1 iunie 2005, între reclamantă și SC P. SRL, s-a încheiat contractul privind executarea lucrărilor, conform devizelor de lucrări, la obiectivul hotel, potrivit proiectului de execuție, valoarea lucrărilor fiind stabilită la suma de 650.000 euro plus TVA, iar termenul lucrării fiind de 10 luni.

Ulterior, la data de 12 august 2005, aceeași reclamantă încheie contractul cu SC C. SRL, având ca obiect executarea, sub conducere proprie, a lucrărilor de construcții montaj la obiectivul hotel constând în: planșeu parter, etaj 1, etaj 2, consolidare ziduri cu planșe STNB, valoarea lucrării fiind stabilită la suma de 150.000 lei, inclusiv TVA, termenul de execuție fiind la data de 20 noiembrie 2005.

La 10 decembrie 2005, s-a încheiat procesul-verbal de recepție a imobilului din Băile Govora privind lucrările de consolidare la imobil - demisol, parter, etaj 1 și 2 și ½ planșeu BA mansardă, conform autorizației de construcție din 4 iulie 2003 emisă de Primăria Băile Govora și proiectului încheiat de SC R. SRL și SC A.A. SRL, constructor fiind SC C. SRL.

Lucrările au fost executate cu materialele procurate de către reclamantă, în perioada iunie-noiembrie 2005, așa cum rezultă din facturile fiscale, chitanțele sub semnătură privată și ordinele de plată depuse la dosar.

Din analiza facturilor sus-menționate, instanța de fond a reținut că facturile fiscale din 30 iulie 2005, 8 august 2005, 31 august 2005, 22 septembrie 2005, 7 noiembrie 2005, au fost semnate de către PF M.C., reprezentantul asociatei pârâtei, P.B.G., pentru reclamanta SC O. SRL, ce avea calitatea de cumpărător al materialelor, facturi ce privesc în principal achiziționarea de beton și fier beton, în valoare totală de 104.935 lei.

Pentru lucrările executate la imobilul descris, s-au întocmit de către reclamantă cele două facturi fiscale aflate în litigiu, și anume facturile fiscale din 31 octombrie 2005 în valoare de 401.123 lei și din 30 decembrie 2005 în valoare de 27.059,34 lei, la rubrica „cumpărător” fiind trecută societatea pârâtă.

Cele două facturi au fost semnate din partea pârâtei de către același PF M.C., iar pe cea de-a doua factură s-a aplicat și ștampila societății SC G. SRL.

Executarea lucrărilor a fost înregistrată în contabilitate de către reclamantă, așa cum reiese din documentele contabile depuse la dosar, și anume: balanțele analitice aferente perioadei 31 octombrie 2005 - 31 decembrie 2008, în care este menționată ca sold final debitor suma de 419.182,34 lei în contul 4111.1 Clienți interni, fișa clientului SC G. SRL din 31 decembrie 2005 și respectiv 31 decembrie 2008, în care la rubrica „debit” este trecută suma de 419.182,34 lei, extrasele de pe Registrul Jurnal aferente lunilor octombrie și decembrie 2005, în care sunt menționate cele două sume cuprinse în facturile din litigiu, sub forma preț unitar plu valoare TVA, precum și extrasele de pe Jurnalul Vânzări în care sunt menționate cele două facturi.

Creanța ce constituie obiectul prezentului litigiu a fost obiect al contractului de cesiune din data de 3 februarie 2006, între SC O. SRL și O.C.,asociatul unic și reprezentantul legal al reclamantei, căreia instanța nu i-a conferit opozabilitate față de terți, în speță față de pârâtă, așa cum s-a reținut prin Încheierea din data de 6 aprilie 2009.

În fapt, această convenție nu și-a produs efectele nici între cedentă și cesionar, având în vedere că societatea reclamantă nu a înregistrat în evidența financiară, în conturile 455-asociați conturi curente și 457-dividende de plată, diminuarea obligației față de cesionar până la nivelul sumei de 428.182,34 lei, așa cum s-a stipulat la capitolul ”prețul” din contract.

În luna februarie 2008, reclamanta a încercat soluționarea litigiului, pe cale amiabilă, solicitând pârâtei achitarea contravalorii celor două facturi, în calitate de beneficiară a lucrărilor executate, iar față de nereușita concilierii directe, s-a formulat prezenta acțiune.

Prima instanță a apreciat că între părțile din litigiu s-a încheiat un contract de antrepriză de construcții, în formă simplificată (fără a fi întocmit un înscris), cu privire la efectuarea lucrărilor de consolidare la imobilul situat în Băile Govora, sediul societății pârâte, imobil ce se află în patrimoniul societății SC G. SRL.

Aceste lucrări au fost executate în baza autorizației de construcție din 4 iulie 2003 emisă de Primăria Băile Govora și a proiectului încheiat de SC R. SRL și SC A.A. SRL.

Cum legea nu cere nicio formă specială pentru validitatea contractului de antrepriză, în virtutea principiului consensualismului, simplul acord de voință al părților este suficient pentru existența contractului.

Acordul de voință al celor două părți litigante a fost în sensul executării lucrărilor descrise mai sus, de către reclamantă în beneficiul pârâtei, reclamanta încredințând executarea lucrării celor doi subantreprenori: SC P. SRL și respectiv SC C. SRL, așa cum rezultă din contractele depuse la dosar.

De asemenea, pentru executarea lucrării, reclamanta a procurat materialele necesare, la această activitate participând direct și pârâta, prin reprezentantul legal al asociatei pârâtei, P.B.G., și anume prin PF M.C.

Exteriorizarea voinței celor două părți contractante s-a concretizat atât în înregistrarea executării lucrării în contabilitate de către reclamantă, cât și prin înregistrarea celei de a doua facturi în contabilitate de către pârâtă, așa cum s-a recunoscut chiar în cuprinsul interogatoriului.

Reclamanta a înțeles să depună la dosar, în susținerea acțiunii, atât balanțele analitice, cât și extrase de pe registrul jurnal, registru contabil obligatoriu pentru agenții economici.

Registrul jurnal reprezintă documentul obligatoriu de înregistrare cronologică a documentelor justificative servind ca probă în litigii.

Astfel, extrasele de pe registrul jurnal prezentat de reclamantă, are forță probantă în favoarea acesteia, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 – art. 52 C. com., în care se arată că „Registrele comercianților, ținute în regulă, pot face proba în justiție între comercianți pentru fapte și chestiuni de comerț”.

Despre acest acord de voință s-a reținut că se vorbește și în interogatoriu pârâtei, care a recunoscut existența unor discuții în legătură cu executarea lucrărilor sus-menționate, care - potrivit declarației pârâtei, nu s-au concretizat într-o convenție, dar și despre înregistrarea în propria contabilitate a celei de-a doua facturi, și anume, a facturii fiscale din 30 decembrie 2005 (factură semnată și ștampilată de către pârâtă, prin PF M.C.).

Or, această factură este ulterioară facturii din 31 octombrie 2005 în valoare de 401.123 lei, nerecunoscută prin interogatoriu, deși este semnată de către aceeași persoană din partea pârâtei, adică de PF M.C.

S-a mai reținut că prin întâmpinare au fost ridicate de către pârâtă numai excepții și probleme de formă în legătură cu facturile depuse la dosar, fără însă a se invoca și dispozițiile art. 177 și urm. C. proc. civ. referitoare la verificarea de scripte, precum și că nu s-au făcut apărări pe fond nici în faza dezbaterilor orale, deși au fost invocate apărări noi, reluate și în concluziile scrise.

Astfel, s-a vorbit despre încălcarea prevederilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, în sensul că părțile nu au încheiat un contract de antrepriză, un proces-verbal de recepție preliminară și finală, însă, contractele de antrepriză au natură consensuală, iar neîncheierea actelor sus-menționate de către părți (cu toate că între antreprenor și subantreprenor, s-a încheiat un proces-verbal de recepție finală), nu conduce însă la concluzia inexistenței unei convenții de antrepriză între reclamantă și pârâtă.

De asemenea, s-a apreciat că un element important în susținerea cererii îl constituie facturile fiscale de achiziționare a materialelor pentru efectuarea lucrării din litigiu, în care apare numele și semnătura reprezentantului legal al asociatei pârâtei P.B.G., PF M.C.

Totodată, în speță, s-a statuat existența unei recunoașteri parțiale a raporturilor contractuale dintre părți, prin răspunsul dat la interogatoriu de către pârâtă, răspuns prin care se admite faptul că între părți au existat discuții în legătură cu executarea acestor lucrări, precum și faptul că una dintre facturile din litigiu a fost înregistrată în propria contabilitate, factură semnată și ștampilată de pârâtă, prin PF M.C.

Referitor la cuantumul pretențiilor solicitate de către reclamant, pârâta nu și-a formulat apărări prin întâmpinare, în sensul contestării cuantumului lucrărilor executate de reclamantă, aceasta negând existența raporturilor contractuale dintre părți.

Numai cu prilejul interogatoriului luat la cererea reclamantei, reprezentantul legal al societății pârâte a recunoscut împrejurarea că factura emisă de reclamantă în data de 30 decembrie 2005 a fost înregistrată în propria contabilitate.

În ceea ce privește această factură, prin același interogatoriu, pârâta a negat cantitatea și calitatea lucrărilor executate de reclamantă care fac obiectul acestei facturi, fără ca această chestiune să fie formulată în cadrul întâmpinării ca o excepție de neexecutare a contractului.

În aceste condiții, prima instanță nu a apreciat a fi întemeiată excepția de neexecutare invocată, prin întâmpinare, de către pârâtă, sub aspectul cuantumului sumei solicitate.

Referitor la capătul de cerere privind plata dobânzilor legale, potrivit Codului comercial, datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile, astfel că s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente debitului principal, dobânzi ce vor curge de la data scadenței, conform prevederilor art. 43 C. com., și anume de la data de 30 decembrie 2005 până la achitarea integrală a debitului.

Aceste dobânzi se vor calcula având în vedere nivelul dobânzii de referință BNR, în materie comercială, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești.

Cu privire la cumulul dobânzilor legale cu actualizarea sumei prin aplicarea indicelui de inflație, instanța a reținut că dobânda legală, în materie comercială, este reglementată de dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000 și art. 43 C. com., prevederi ce conduc la ideea că titlul cu care se cer dobânzile este acela de daune-interese moratorii, datorate pentru întârzierea în executarea unei datorii comerciale care se pot cumula numai cu despăgubiri având natură compensatorie, categorie în care nu intră actualizarea sumelor potrivit indicelui de inflație.

Prin urmare, capătul de cerere privind plata contravalorii lucrării cu aplicarea indicelui de inflație a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel în termen legal pârâta SC G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând drept chestiuni prealabile excepția de prematuritate a acțiunii introductive și excepția lipsei calității procesuale active a intimatei – reclamante.

În ceea ce privește prima excepție, pârâta a arătat că aceasta este admisibilă sub un dublu aspect, în primul rând, prin aceea că nu s-a realizat comunicarea la convocarea menționată de reclamantă, mai concret, nu s-a specificat data și ora când va avea loc întâlnirea celor două părți și, în al doilea rând, nu s-au anexat acestui înscris actele pe care se întemeiau pretențiile reclamantei.

Împrejurarea că intimata-reclamantă a transmis convocarea, printr-o scrisoare, către P.B.G. și către SC A.V.S. SRL – prin doamna I.O.M., dar care nu sunt părți în cauză, că aceste scrisori au fost trimise la altă adresă decât adresa sediului social al pârâtei, a faptului că această scrisoare nu conține și actele doveditoare dar și temeiul lor legal, constituie motive temeinice în susținerea excepției de prematuritate invocată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, apelanta – pârâtă a arătat că, părțile contractului de cesiune de creanță sunt reclamanta SC O. SRL și domnul O.C.E. și vizează sume de 428.182, 34 lei aferentă facturilor în litigiu, înscris pe care intimata l-a remis intimatei în scopul îndeplinirii de către cedent și cesionar a dispozițiilor prevăzute de art. 1393 C. civ.

Ulterior, cesiunea de creanță a fost desființată prin rezilierea contractului, dar acest înscris nu a mai fost remis, așa cum prevăd dispozițiile legale, către apelantă, respectiv în condițiile art. 1169 C. civ.

În acest context rezultă că, la data introducerii acțiunii, 3 octombrie 2008, titularul acțiunii introductive în pretenții nu putea fi intimata-reclamantă, deoarece nu mai era titulara dreptului în sens material, calitate care a fost preluată de către PF O.C.E.

Pe fondul cauzei, apelanta-pârâtă a criticat sentința prin aceea că, în mod greșit, instanța de fond a dispus obligarea sa la plata contravalorii lucrărilor reprezentând structura de rezistență a imobilului proprietatea acesteia, respectiv hotel, materializate în facturile din 31 octombrie 2005 și 30 decembrie 2005, întrucât din actele doveditoare existente la dosarul cauzei rezultă că în patrimoniul SC G. SRL nu există niciun activ cu denumirea hotel.

Cele două facturi prezentate de reclamantă ca fiind baza pretențiilor sale nu sunt semnate și nici ștampilate de reprezentantul legal al societății, ca atare, nu au fost acceptate la plată, pentru a putea reprezenta creanțe certe, lichide și exigibile care să dea naștere în sarcina apelantei – pârâte la plata unei sume de bani sau a oricărei alte obligații.

Chiar, în ipoteza în care, aceste facturi, ar fi fost semnate de către administratorul societății pârâte, tot nu ar fi dat naștere obligației de plată, deoarece nu există un proces-verbal de recepție al pretinselor lucrări, înscris care ar fi descărcat pe antreprenori de obligațiile sale față de client, echivalând cu predarea lucrărilor fără obiecțiuni, iar consecința juridică fiind nașterea obligației de plată în sarcina beneficiarului față de antreprenor.

În mod greșit, se reține în motivarea sentinței că factura cu valoarea de 401.123 lei, contestată de pârâtă, este semnată din partea pârâtei de către PF M.C., deoarece această persoană nu a fost și nu este administratorul SC G. SRL, astfel că aceasta nu putea angaja societatea în raporturile contractuale intervenite între cele două părți, administrator al societății fiind întotdeauna d-na I.O.M., așa cum rezultă din adresa O.R.C. Vâlcea și certificatul constatator depus la dosar.

O altă critică, a greșitei admiteri a acțiunii de față, constă în inexistența între cele două părți a unui contract de antrepriză în formă simplificată, reținere care nu are suport probator. Or, așa cum rezultă din prevederile legale care reglementează contractul de antrepriză acesta este un contract „intuitu personae” ce se încheie în considerarea experienței, capacității, capabilităților și aptitudinilor antreprenorului, conform art. 148

5

C. civ. Coroborând acest temei legal cu dispozițiile art. 34 din Decret nr. 31/1954, rezultă limitarea capacității de folosință a persoanelor juridice de principiul respectării specialității capacității de folosință a drepturilor și obligațiilor acesteia, mai concret, desfășurarea activității comerciale numai în concordanță cu obiectul de activitate al intimatei. Ca atare, din lecturarea materialului probator se observă că activitatea principală a intimatei SC O. SRL este comerț cu ridicata și combustibililor solizi, lichizi și gazoși și al produselor derivate.

Intimata-reclamantă nu a depus la dosar dovada existenței unei autorizări în efectuarea lucrărilor civile în construcții, respectiv activitate de genul pe care aceasta pretinde că le-ar fi efectuat. Or, în toate cazurile între antreprenor și beneficiar trebuie încheiat un contract de antrepriză în formă scrisă, contract care în cauză lipsește.

Afirmația instanței că ar fi existat discuții între părți referitoare la executarea acestor lucrări, discuții neconcretizate prin încheierea unui contract în formă scrisă a unui asemenea contract, care să exprime acordul de voință al celor două părți, precum și încredințarea executării lucrării celor doi antreprenori SC P. SRL și SC C. SRL, face nejustificată pretenția reclamantei.

O altă critică, privește lipsa devizului de lucrări și plăți, în sensul de a se arăta natura lucrărilor pretins executate, cantitatea lucrărilor, termenele de execuție și termenele de plată.

În speță, nu există proces - verbal de recepție a pretinselor lucrări, încheiat în condițiile art. 148

2

C. civ., ceea ce denotă inexistența documentului din care să rezulte stabilirea raportului juridic de locațiune de lucrări.

Procesul-verbal de recepție preliminară din 10 decembrie 2005, încheiat de SC O. SRL și SC C. SRL, este inopozabil apelantei – pârâte, întrucât nu este semnat de reprezentantul legal al acesteia.

De asemenea, s-a criticat și reținerea existenței contractelor încheiate de intimata-reclamantă cu cele două societății amintite anterior, pe considerentul că, înscrisurile respective nu fac nicio referire la beneficiarul lucrărilor, respectiv SC G. SRL ci se referă la societatea M.L. SRL, situație regăsită și în contractul din 12 august 2005, încheiat cu SC C. SRL.

O altă critică, vizează faptul că instanța a fost în eroare atunci când a susținut că pârâta nu și-a formulat apărări prin întâmpinare în sensul contestării cuantumului lucrărilor executate de reclamantă, pe considerentul că apelanta doar ar fi negat existența raporturilor contractuale dintre părți.

Această reținere este falsă, deoarece dacă ar fi contestat de plano efectuarea lucrărilor, cum putea fi de acord cu plata unei sume de bani pentru lucrări neefectuate și neagreate. Mai mult, instanța de fond fără a expune motivele și argumentele pe situația de fapt și de drept și fără a solicita amânarea pronunțării în vederea expunerii detaliate a concluziilor, a dat eficiență numai apărărilor reclamantei.

În fine, s-a apreciat că instanța de fond nu a emis judecăți de valoare asupra cerinței formei scrise a contractului de antrepriză, nu s-a pronunțat asupra inexistenței devizului de lucrări și plăți și nici asupra lipsei procesului - verbal de recepție între părțile litigante, pronunțând o hotărâre în afara pieselor dosarului.

Intimata-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, concluzii însoțite de două înscrisuri, prin care face dovada calității sale procesuale active.

Prin decizia nr. 60/A-C din 28 iulie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței pronunțată de prima instanță.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., s-a apreciat că este nejustificată și infirmată de cărțile poștale aflate la dosarul cauzei, care dovedesc că ambii asociați au primit personal corespondența adresată și au semnat de primire, așa cum rezultă din înscrisuri. Convocarea expediată către societatea – pârâtă întrunește condițiile textului sus - menționat, atât în ceea ce privește pretenția formulată, cuantumul acesteia și temeiul legal al acesteia, dar și înscrisurile doveditoare a pretențiilor solicitate.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante, se reține că, într-adevăr, în cauză a avut loc cesiunea creanței ce constituie obiect al prezentului litigiu, dovadă fiind înscrisul de la dosar, încheiat între SC O. SRL și PF O.C.E., asociat unic și reprezentant legal al reclamantei, însă, acest înscris nu și-a putut produce efectele juridice, întrucât nu a fost înregistrat în evidența financiară a societății, chiar dacă el a fost remis către societatea pârâtă, însă, ulterior, acesta a și fost reziliat, creanța continuând să figureze în evidențele contabile ale societății ca neplătită.

Așa cum rezultă din contractul de cesiune, pentru valabilitatea acesteia este necesar ca debitorul cedat să semneze prezentul contract, clauză care nu s-a respectat, întrucât la data încheierii sale, SC O. SRL avea doi asociați și administratori, respectiv M.G. și O.C.E., contractul fiind încheiat numai de unul dintre asociați fără consultarea celuilalt, motiv care a determinat desființarea contractului prin act adițional, ca atare, este fără relevanță susținerea apelantei-pârâte că rezilierea cesiunii de creanță nu poate avea consecințe juridice în ceea ce privește solicitarea reclamantei de a i se plăti suma de 428.182 lei, atâta vreme cât nu s-a mai dat eficiență acestei convenții.

Referitor la fondul cauzei, așa cum corect, a reținut instanța de fond, societatea apelantă are doi asociați – persoane juridice, respectiv P.B.G. fiind și SC A.V.S. SRL, societate reprezentată de I.O.M., ce deține și calitatea de administrator al SC G. SRL, ultima înregistrare privind modificarea structurii capitalului social în favoarea asociatei P.B.G. datând din 15 ianuarie 2009, la solicitarea reprezentantului desemnat de aceasta, respectiv PF M.C.

Deși, se susține în una din criticile formulate că numitul PF M.C. nu are nicio legătură cu P.B.G., înscrisul infirmă acest aspect, în sensul că administratorul SC G. SRL și SC A.V.S. SRL, în persoana I.O.M. a dat împuterniciri depline domnului M.C. despre care a arătat că are calitatea de reprezentant a P.B.G., în ceea ce privește apărarea intereselor acestei societăți.

Desigur, că este corectă reținerea împrejurării că administratorul apelantei – pârâte este I.O.M., însă, așa cum rezultă din certificatul constatator înaintat de către O.R.C. Râmicu Vâlcea aceasta are ca asociați cele două persoane juridice, P.B.G. și SC A.V.S. SRL, cum s-a precizat anterior, facturile fiscale în litigiu fiind semnate de către numitul M.C., reprezentantul uneia din asociatele pârâtei, P.B.G., în numele SC O. SRL, ce avea calitate de cumpărător a materialelor respective.

Prin urmare, în mod corect, prima instanță a apreciat că această persoană a angajat legal societatea pârâtă, dând naștere în sarcina acesteia a obligației de plată din litigiu.

S-a subliniat că, apelanta-pârâtă, contestă numai factura din 31 octombrie 2005, în valoare de 401.123 lei, ca fiind semnată de o persoană ce nu avea legătură cu societatea, însă, acceptă cealaltă factură din 30 decembrie 2005, de valoare inferioară, însumând 27.059, 34 lei, cu toate că este semnată de aceeași persoană despre care s-a vorbit anterior, factură ce este ulterioară celei nerecunoscute prin interogatoriu de către pârâtă.

În ceea ce privește greșita reținere de către instanța de fond a existenței între părți a convenției de antrepriză de construcții în formă simplificată cu privire la efectuarea lucrărilor de consolidare la imobilul situat în Băile Govara, ce constituie chiar sediul societății pârâte, s-a reținut că acordul de voință al celor două părți litigante a fost în sensul executării lucrărilor vizând acest imobil, așa cum sunt descrise în autorizația de construcție din 4 iulie 2003, emisă de Primăria Băile Govora și a proiectului încheiat între SC R.T. SRL și SC A.A. SRL, acord de voință recunoscut de apelanta – pârâtă în răspunsul dat la interogatoriu, exprimat în sensul existenței unor discuții, între părți în legătură cu executarea lucrărilor sus-menționate, dar nematerializate într-un act scris, ceea ce a determinat-o pe aceasta să considere că inexistența documentului încheiat „ad probationem” face inadmisibilă acțiunea în pretenții formulată de intimata reclamantă și exonerarea sa de plata contravalorii materialelor și a lucrărilor vizând imobilul respectiv. Or, așa cum rezultă din prevederile legale ce reglementează materia contractului de antrepriză, nu este prevăzută nicio formă specială pentru validitatea contractului, simplu acord de voință al părților fiind suficient pentru demonstrarea valabilității sale, în virtutea consensualismului actelor juridice.

Contractul de antrepriză de construcții fiind o varietate a contractului de antrepriză care, la rândul său, este o varietate a contractului de locațiune, ale cărui reguli le urmează, dar având și reguli specifice, consacrate în art. 1413, 1470 – art. 1471 și art. 1478 – art. 1490. C. civ.

Exteriorizarea voinței celor două părți contractante s-a concretizat în înregistrarea executării lucrărilor în contabilitatea reclamantei, cât și prin înregistrarea celei de-a doua facturi în contabilitatea apelantei – pârâte, conform recunoașterii acesteia.

Pentru a demonstra existența acordului de voință între cele două părți au fost depuse la dosar balanțele analitice și extrase de pe registrul jurnal, registrul contabil obligatoriu pentru agenții economici, înscrisuri care sunt considerate drept probă în litigiu.

Astfel, conform art. 50 și art. 52 C. com., registrele comercianților ținute în regulă, pot face proba în justiție între comercianți pentru fapte și chestiuni de comerț.

Nici critica vizând inexistența procesului-verbal de recepție preliminară și finală, care să ateste existența unui contract de antrepriză nu poate fi primită, atâta vreme cât acest gen de contracte au natură consensuală, iar nematerializarea lor printr-un act scris nu conduce la concluzia inexistenței convenției, cu atât mai mult cu cât în cauză, între intimata reclamantă și subantreprenor a fost încheiat procesul-verbal de recepție finală a lucrărilor de consolidare a imobilului aflat în patrimoniul apelantei-pârâte. Chiar aceasta face o recunoaștere parțială a raporturilor contractuale atunci când admite faptul că au existat discuții între părți și că una dintre facturi, cu prețul mai mic, a fost înregistrată în propria contabilitate, purtând semnătura aceleiași persoane - PF M.C. - și ștampila societății pârâte aflată în posesia acesteia, cu toate că nu s-a susținut atragerea răspunderii acestei persoane în ceea ce privește absența mandatului său în angajarea din punct de vedere juridic a acestei societăți.

Susținerea apelantei-pârâte că instanța de fond nu ar fi dat relevanță principiului înscris în art. 34 din Decretul nr. 31/1954 vizând specialitatea capacității de folosință a drepturilor și obligațiilor persoanei juridice, prin aceea că nu s-a observat că activitatea principală a reclamantei este cea regăsită în codul CAEN - comerț cu ridicata a combustibililor solizi, lichizi și gazoși și a produselor derivate este infirmată de înscrisuri, din care rezultă că aceasta are în obiectul de activitate și lucrări de construcții imobiliare, precum și alte lucrări de instalație în construcție, astfel că, în mod legal, prima instanță a apreciat că, și sub acest aspect, acțiunea introductivă se încadrează în textele temeiurilor legale precizate de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC G. SRL Băile Govora aducându-i următoarele critici:

1

C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut că asociații SC G. SRL au fost cei cărora li s-a adresat cererea de conciliere, nefăcând distincția între calitatea de asociați ai societății recurente, ce au personalitate juridică distinctă de persoana societății pârâte și societatea pârâtă.

Procedura prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., nu a fost respectată sub un dublu aspect, și anume:

- societatea recurentă nu a fost convocată la o conciliere directă.

- nu a primit înscrisurile de care reclamanta-intimată a înțeles să le invoce, acestea fiind prezentate doar în fața primei instanțe.

Astfel, la data de 28 iulie 2010 recurenta susține că a prezentat în fața instanței de apel originalul contractului de cesiune de creanță dintre SC O. SRL și PF O.C.E., astfel că acesta din urmă ar fi putut avea o eventuală calitate procesuală activă.

Cesiunea de creanță respectivă se referă la suma de 428.182,34 lei aferentă facturii în litigiu, iar faptul că se află în posesia recurentei-pârâte arată că această cesiune i-a fost notificată.

Mai mult, actul adițional din 13 martie 2006 la contractul de cesiune de creanță din 3 februarie 2006, prin care părțile au dispus rezilierea acestuia, nu i-a fost comunicat recurentei-pârâte, astfel că nu poate produce efecte juridice față de recurentă.

Recurenta-pârâtă susține că nu s-a făcut dovada existenței unui contract de antrepriză între părțile litigante, contractul de antrepriză fiind condiționat de existența unui contract „ad validitatem” și nu doar „ad probationem”.

Faptul că nu există un contract de antrepriză rezultă și din inexistența unui deviz sau grafic de lucrări și plăți precum și din inexistența unui proces-verbal de recepție al lucrărilor.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că administratorul recurentei-pârâte a dat împuterniciri depline d-ului M.C., acesta din urmă angajând în mod legal societatea-pârâtă, deoarece la dosarul cauzei nu există nicio dovadă în acest sens, persoana respectivă fiind împuternicită doar pentru a reprezenta societatea în fața O.R.C. Vâlcea și pentru a semna contractul de asistență juridică.

Singurul reprezentant legal al societății recurente a fost și este d-na I.O.M. iar semnătura acestei nu se află pe niciun înscris depus la dosarul cauzei de către reclamantă și nici pe cele două facturi contestate.

Nu este adevărat faptul că recurenta-pârâtă ar fi recunoscut vreodată valabilitatea vreunei facturi, aceasta contestând tot timpul existența unui contract de antrepriză, inclusiv valabilitatea facturilor.

Recurenta mai susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că procesul-verbal de recepție preliminară din 10 decembrie 2005, încheiat între SC O. SRL și SC C. SRL i-ar fi opozabil, acest proces verbal nefiind semnat de către reprezentantul legal al pârâtei.

De asemenea, sunt irelevante contractele încheiate între reclamanta SC O. SRL cu SC P. SRL și respectiv SC C. SRL, mai ales că potrivit prevederilor contractului din 2005 reclamanta SC O. SRL are calitatea de beneficiar, nefăcându-se nici trimitere la SC G. SRL.

Mai mult, potrivit art. V din acest contract se face trimitere la o terță societate și anume M.L. SRL astfel că, recurenta nu are nicio legătură cu respectivul contract.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va admite recursul, ca fondat, pentru considerentele ce urmează.

1

C. proc. civ., nu poate fi reținută.

Astfel, deși recurenta pârâtă are dreptate atunci când afirmă că transmiterea cererii de conciliere directă nu s-a făcută către reprezentantul legal al societății și nici la sediul social al acesteia, asociații societății pârâte fiind persoane juridice cu personalitate distinctă de cea a recurentei-reclamante, totuși, având în vedere că finalitatea procedurii de conciliere directă instituită de legiuitor prin procedura prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., aceea de evitare a unui proces în fața instanței de judecată, nu a fost atinsă, instanța de recurs apreciază că această critică trebuie respinsă, iar litigiul trebuie soluționat pe fondul său.

Chiar dacă cesiunea de creanță a fost notificată debitorului cedat, în cauza de față pârâtei, iar rezilierea nu i-a mai fost comunicată, totuși, se poate reține că la data introducerii acțiunii și anume 3 octombrie 2008, reclamanta poate pretinde că are calitate procesuală activă, importantă fiind soluționarea pe fond a cauzei.

În mod greșit a reținut instanța de apel că s-a făcut dovada faptului că între părți s-a încheiat un contract de antrepriză în formă simplificată.

Nu există la dosarul cauzei nicio dovadă a încheierii unui contract de antrepriză între cele două părți, prezumțiile instanței de apel, ca de altfel și ale primei instanțe, cu privire la existența unui acord de voință între cele două părți fiind eronate.

Potrivit dispozițiilor art. 701 din Legea nr. 31/1990 actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi încheiate doar de reprezentanții legali ai societății, iar potrivit art. 70 din aceeași lege, administratorii sunt cei care pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate.

Așa după cum a reținut chiar instanța de apel, singurul reprezentant legal al pârâtei este d-na I.O.M., nu și d-nul M.C., care este doar reprezentantul legal al unuia dintre asociații societății pârâte și anume P.B.G.

Chiar dacă, în mod teoretic, se poate încheia un contract „în formă simplificată” așa cum susține instanța de apel, totuși practica în cazul contractelor de antrepriză de construcții este aceea de a se încheia un contract în formă scrisă, tocmai pentru a se putea determina cu precizie întinderea obligațiilor corelative a părților, derularea unui astfel de contract presupunând existența unui proiect, întocmirea de devize și respectiv procese-verbale de recepție pe faze de executare a lucrărilor, semnătura unui diriginte de șantier, acordul părților cu privire la parcurgerea etapelor respective, plata prețului pentru fiecare etapă efectuată.

În cauza de față, nu s-a făcut dovada existenței niciuneia dintre aceste condiții, nici măcar într-o formă amiabilă, nescrisă și, prin urmare, nici nu se poate trage concluzia că acest contract există.

Mai mult, pentru respectarea calității în construcții, potrivit Legii nr. 10/1995, este obligatoriu încheierea unor contracte în formă scrisă, deoarece, potrivit art. 7 din această lege, este necesar ca respectivele contracte să cuprindă clauze referitoare le nivelul de calitate al construcțiilor, cu referire la cerințele esențiale prevăzute de art. 5 din aceeași lege.

Fără existența acestor contracte, în formă scrisă, nici nu se poate obține autorizația de construire.

Prin urmare, în speța de față este imposibilă existența unui contract de antrepriză de construcții în formă nescrisă.

De asemenea, instanța de apel a reținut în mod greșit că numitul M.C. ar fi fost împuternicit în mod legal de către administratorul societății pârâte să reprezinte această societate în derularea așa zisului contract de antrepriză de construcții, singura împuternicire dată de administratorul societății pârâte numitului M.C. fiind cea aflată la dosar fond, prin care îl împuternicește să angajeze un apărător, tocmai în cauza de față.

Este greșită reținerea instanței de apel că pe una dintre facturi (cea din 30 decembrie 2005) ar exista semnătura reprezentantului legal al pârâtei, pe această factură figurând doar numele delegatului – M.C., precum și ștampila societății pârâte, însă pe de o parte, lipsește chiar semnătura delegatului, iar pe de altă parte, oricum, M.C. nu era reprezentant legal al societății pârâte.

La fel de eronată este și reținerea faptului că exteriorizarea voinței celor două părți contractante s-a concretizat în înregistrarea executării lucrărilor în contabilitatea reclamantei, cât și prin înregistrarea celei de a doua facturi în contabilitatea pârâtei.

În acest sens, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 50 – art. 52 C. com., deoarece registrele comercianților fac probă în contra lor, iar nu în favoarea acestora, astfel că simpla înregistrare a facturilor în contabilitatea reclamantei nu poate conduce la concluzia că a existat un acord de voință și că respectivul contract de antrepriză s-a încheiat și s-a derulat în mod valabil.

Cât privește înregistrarea unei facturi în contabilitatea societății pârâte, pe de o parte, aceasta s-a făcut fără semnătura reprezentantului legal al pârâtei, iar pe de altă parte, pârâta a contestat întotdeauna realitatea înscrisă în această factură, neputându-se reține că aceasta ar demonstra așa zisul acord de voință la încheierea contractului de antrepriză.

De altfel, din niciun act existent la dosarul cauzei nu rezultă că societatea pârâtă ar fi implicată în derularea vreunui contract cu societatea reclamantă, aceasta din urmă având încheiate două contracte, dar cu alte persoane juridice, respectiv cu SC P. SRL și cu SC C. SRL, contracte în care doar reclamanta apare ca beneficiar, nefăcându-se nicio referire la societatea pârâtă, ci dimpotrivă la o terță societate – M.L. SRL.

Este de neînțeles cum în toate aceste contracte nu s-a făcut nicio referire la societatea pârâtă, dacă într-adevăr aceasta ar fi fost beneficiara contactului de antrepriză cu privire la imobilul hotel.

Nu este lipsit de relevanță nici faptul că societatea reclamantă nu a putut prezenta o atestare a dreptului său de a executa construcții autorizate, faptul că aceasta are în obiectul de activitate și executarea de lucrări de construcții și instalații, neavând relevanță din perspectiva Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, deoarece potrivit acestei legi, în vederea obținerii autorizației de construire, un antreprenor trebuie să îndeplinească diverse criterii, sens în care trebuie să fie autorizat.

În ce privește cuantumul despăgubirilor este evident faptul că, atâta timp cât pârâta nu a recunoscut existența contractului de antrepriză și nici executarea lucrărilor, nu putea să recunoască existența vreunei datorii către societatea reclamantă.

Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 70 și art. 701 din Legea nr. 30/1991 ale art. 5 și art. 7 din Legea nr. 10/1995, ale art. 969, art. 1413, art. 1470, art. 1471, art. 1478 – art. 1480 C. civ., astfel că, în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica decizia recurată, va admite apelul formulat de pârâta SC G. SRL împotriva sentinței nr. 362 din 17 februarie 2010 a Tribunalului Vâlcea, va schimba, în tot, sentința apelată și va respinge acțiunea, ca nefondată.

În baza art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la 4.156,41 lei cheltuieli de judecată către recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC G. SRL Băile Govora împotriva deciziei nr. 60/A-C din 28 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, modifică decizia în sensul că admite apelul pârâtei SC G. SRL Băile Govora împotriva sentinței nr. 362 din 17 februarie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială de contencios administrativ, schimbă în tot sentința apelată și pe fond respinge acțiunea, ca nefondată.

Obligă intimata SC O. SRL la 4.156,41 lei cheltuieli de judecată către recurentă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2011.