ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 565/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, sub nr. 3282/90/2011,

reclamanta SC I. SRL Băile Govora prin administrator judiciar E.C. Sprl a

chemat în judecată pe pârâta SC O.Z.L. SRL București, solicitând obligarea acesteia

la plata sumei de 486.635,01 lei, reprezentând contravaloare mărfii livrate și

neachitate.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta s-a apărat, arătând că

debitul pretins de reclamantă a fost achitat în totalitate prin plățile făcute

către SC D.G.P. SRL, creditoarea acesteia, la indicația sa.

Prin sentința civilă nr 4556 din 19 noiembrie 2012,

Tribunalul Vâlcea, secția a ll-a civilă, a respins acțiunea ca nefondată.

În motivarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut că

între părțile litigante s-au derulat raporturi de vânzare-cumpărare, în temeiul

cărora reclamanta a livrat pârâtei motorină in valoare totală de 468.635 lei,

iar prin adresele din 5 august 2009, din 7 august 2009, din 11 august 2009, și

din 12 august 2009, reclamanta a solicitat pârâtei ca plata să se efectueze

către un terț, SC D.G.P. SRL București, precizând numărul de cont bancar și

datele de identificare fiscală ale beneficiarului.

De asemenea, a reținut că prin expertiza efectuată în

cauză s-a constatat că prin ordinele de plată nr. 140 din 11 august 2009, nr. 141

din 12 august 2009, nr. 147 din 13 august 2009, nr. 149 din 13 august 2009 și nr.

181 din 2 septembrie 2009, pârâta a achitat către SC D.G.P. SRL suma totală de

596.500 lei, stingând integral datoria către reclamantă, realitatea plăților

fiind confirmată de extrasele de cont și de înregistrările contabile ale

beneficiarului SC D.G.P. SRL.

Interpretând probatoriul administrat prin raportare la

dispozițiile art. 1096 C. civ. de la 1864, potrivit cărora plata este valabilă

dacă este făcută creditorului sau împuternicitului acestuia, sau persoanei

autorizate de justiție sau de lege a primi pentru dânsul și reținând că

mandatul poate fi acordat și tacit prin indicarea de către creditor a persoanei

căreia urmează a i se face plata, tribunalul a apreciat că obligația pârâtei a

fost stinsă prin plată, înlăturând susținerile reclamantei vizând

neregularitatea compensației tripartite, care exced cauzei, în condițiile în

care raporturile dintre reclamantă și terțul primitor al plății nu fac obiect

al pricinii, terțul nefiind parte în proces.

II.

Împotriva

acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, prin lichidator, solicitând

schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acțiunii.

Critica reclamantei a vizat valabilitatea plății,

susținerile acesteia fiind în sensul că raportul de expertiză contabilă s-a

bazat pe înscrisuri incerte, copiile ordinelor de plată puse la dispoziția

expertului nepurtând ștampila instituției bancare, în conformitate cu art. 6

din Legea nr. 82/1991, astfel că plata prin compensare nu este valabilă

întrucât nu s-au încheiat ordine de compensare cu respectarea prevederilor H.G.

nr. 685/1999.

Prin Decizia nr. 4/A/C din 22 februarie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta SC I. SRL Băile Govora, prin lichidator E.C. Sprl, împotriva

sentinței civile nr. 4556 din 19 noiembrie 2012 a Tribunalului Vâlcea, secția a

ll-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC O.Z.L. SRL.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de prim control

judiciar a reținut că potrivit art. 1184 C. civ. de la 1864, aplicabil în

cauză, registrele comercianților fac dovadă în contra acestora, dacă sunt

regulat ținute, similar având valoare probatorie, extrasele de cont eliberate

de bancă.

Totodată, a înlăturai susținerile reclamantei referitoare la

pretinsa încălcare a dispozițiilor HG nr. 685/1999, reținând că normele

invocate au ca scop asigurarea înregistrării contabile a operațiunilor de

compensare și că neîntocmirea ordinelor de compensare nu este de natură să

atragă nulitatea sau nevalabilitatea plății, ci consecințe de ordin contabil,

în sensul imposibilității stingerii în contabilitate a creanțelor și a

datoriilor ce au făcut obiectul compensării, precum și răspunderea prevăzută de

legea contabilității.

În considerarea acestor argumente, instanța de apel a

respins calea de atac exercitată de reclamantă si a menținut ca temeinică si

legală sentința atacată.

III. Împotriva Deciziei nr. 4/A/C din 22 februarie

2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat recurs fondat pe motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta SC I. SRL

Băile Govora, prin lichidator E.C. Sprl, solicitând modificarea sa în tot, în

sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul

admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată.

În cuprinsul memoriului de recurs depus la dosar, după

reluarea situației de fapt în cauză și prezentarea parcursului procesual al

litigiului, reclamanta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 82/1991, art. 1504 alin. (1) C. civ. și art. 3 alin. (1) din

Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operațiuni de

transfer-credit.

În raport de pretinsa încălcare a normelor legale

anterior evocate, reclamanta a susținut că instanțele de fond si-au fundamentat

soluțiile pe documente fără valoare probantă, respectiv extrase de cont ce nu

poartă semnătura și ștampila instituției bancare emitente, precum și pe

situația contabilă a societății beneficiare a plății, necertificată prin

semnătura și ștampila acesteia.

În atare situație, reclamanta a susținut că hotărârile

instanțelor de fond sunt esențial eronate, câtă vreme sunt rezultatul analizei

unor documente lipsite de veridicitate, pârâta nefăcând în nici un fel dovada

plății debitului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate,

în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Textele legale invocate de reclamantă ca fiind greșit

aplicate de instanța de apel dispun după cum urmează:

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, "Orice

operațiune economico-financiara efectuată se consemnează în momentul efectuării

ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate,

dobândind astfel calitatea de document justificativ."

Art. 1504 alin. (1) C. civ. instituie o prezumție legală a

plății făcute prin virament bancar în cazul în care debitorul prezintă ordinul

de plată semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare, iar alin.

2 al aceleiași norme statuează dreptul debitorului de a solicita instituției de

credit a creditorului o confirmare scrisă a efectuării plății prin virament,

care constituie dovada plății.

De asemenea, art. 3 alin. (1) lit. h) din Regulamentul nr. 2/2005

privind ordinul de plată utilizat în operațiuni de transfer-credit menționează

expres între elementele obligatorii ale unui ordin de plată, pe cele care să

permită verificarea autenticității ordinului de plată de către instituția

inițiatoare.

Raportând conținutul normelor anterior evocate la

obiectul litigiului dedus judecății, respectiv pretenții bănești, decurgând din

raporturi de vânzare-cumpărare, rezultă cu evidență că acestea nu sunt

incidente în speță, având în vedere că vizează aspecte ce țin de regularitatea

evidențelor contabile, de dreptul debitorului, în speță al pârâtei, de a

solicita băncii creditorului confirmarea plății și verificarea autenticității

ordinului de plată de către instituția inițiatoare.

Față de cele anterior expuse, critica reclamantei

relativ la aprecierea probelor, în raport de care instanțele de fond și-au

format convingerea și au hotărât în consecință, urmează a fi înlăturată ca

nefondată, dat fiind că probele avute în vedere de instanțe sunt evidențele

contabile ale beneficiarului plății și extrasele de cont care atestă creditarea

contului acestuia cu sumele datorate, expertiza contabilă administrată în

cauză, coroborate cu numeroasele adrese ale reclamantei către pârâtă prin care

îi solicita efectuarea plăților către creditorul său, beneficiarul plății.

În atare situație, pretinsa încălcare a normelor legale

invocate care reglementează condițiile de formă ale ordinului de plată ca

instrument de plată, cu finalitate în domeniul financiar contabil, nu poate fi

reținută ca fiind de natură să prejudicieze raționamentul instanțelor în

aprecierea și interpretarea probelor, cu consecințe de natură să altereze

soluțiile pronunțate, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1169 C. civ.,

sarcina probei revine reclamantului și prin urmare, în speță, reclamantei îi

incumba obligația dovedirii propriilor pretenții.

În considerarea argumentelor anterior expuse, Înalta Curte,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă ca

nefondat recursul.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC

I. SRL Băile Govora prin lichidator judiciar E.C. Sprl Craiova împotriva Deciziei

nr. 4/A/C din 22 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a

ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie

2014.