ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 853/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 853/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față, după deliberare, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 976/CA/2010 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția comercială de

contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 660/97/2010 s-a admis, în

parte, acțiunea introdusă de reclamanta SC D.E.L. împotriva pârâtei SC S.V.I.

SA București și, în consecință, a fost obligată pârâta să

plătească reclamantei suma de 245.804,08 lei

reprezentând contravaloare

produse petroliere - motorină și dobânda

comercială aferentă sumei începând cu data de 12 decembrie 2009 și până la

plata efectivă a debitului.

A mai fost

obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6.533 lei, cheltuieli de

judecată.

S-a reținut

că prin acțiunea comercială înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr.

660/97/2010 din data de 11 februarie 2010, reclamanta SC D.E.L. a chemat în

judecată pe pârâta SC S.V.I. SA București solicitând să fie obligată pârâta

să-i plătească suma de 245.804,08 lei, reactualizată cu indicele de

creștere a inflației pe perioada 16 aprilie 2007

până la data plății efective,

cu plata dobânzilor bancare calculate de

la data de 16 aprilie 2007 și până

la data

plății efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Pe fond,

prima instanță a reținut că, prin contractul de cesiune de creanțe încheiat la

data de 5 septembrie 2008, SC A.G.H.I. SRL Brad, în calitate de cedent, a

cesionat către D.E.L., în calitate de cesionar, creanța sa în sumă de

245.804,08 lei, deținută împotriva debitorului cedat SC S.V.I. SA. București.

Cesionarul SC

A.G.H.I. SRL Brad a livrat pârâtei SC S.V.I. SA București produse petroliere -

motorină în baza contractului încheiat între părți sub nr. 5 din 12 ianuarie

2007 în ianuarie 2007 și aprilie 2007.

Pentru

încasarea prețului reclamanta a întocmit facturile nr. 05133687 din data de 24

ianuarie 2007 și nr. 05134012 din 1 aprilie 2007, care nu au fost achitate de pârâtă,

prima în sumă de 134.654,27 lei

și a doua în

sumă de 111.119,81 lei, în total 245.804,08 lei.

S-a arătat că

în art. 5 pct. 5.1. din contract părțile au stipulat că plata se efectuează în

termen de 15 zile de la primirea acestora, or pârâta nu a achitat nici până în

prezent contravaloarea facturilor emise de reclamantă.

S-a motivat

că în adresa nr. 18-4633 din 18 aprilie 2007 pârâta arată că marfa în sumă de

35.380 1 motorină nu a fost comandată și că între părți nu a fost încheiat

niciun contract, însă la dosarul cauzei a fost depus contractul de vânzare -

cumpărare produse petroliere încheiat între părți sub nr. 5 din 12 ianuarie

2007, care poartă semnătura și ștampila părților, iar pârâta nu a făcut dovada

ca respectivul contract a fost anulat sau desființat.

S-a arătat că s-a făcut dovada, cu martorii

audiați în cauză (filele 37,

38), că au fost livrate cantitățile de

motorină facturate prin facturile menționate și a căror valoare totală este în

sumă de 245.804,08 lei, că această sumă reprezintă creanța care face obiectul

contractului de cesiune încheiat la data de 5 septembrie 2008, că reclamanta a

notificat pârâtei cesiunea începând cu data de 12 decembrie 2009, cu

recomandata nr.3, care a fost primită de către pârâtă potrivit răspunsului cu

nr. 432 din 16 iunie 2010 al O.J.P.O.P. Deva 1 și cu aceeași recomandată a fost

trimisă pârâtei și invitația la conciliere directă, iar faptul că aceasta nu

s-a prezentat la data stabilită nu înseamnă că reclamanta nu a îndeplinit

procedura prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

S-a motivat

că potrivit art. 1393 C. civ. cesionarul nu poate opune dreptul său la o a

treia persoană decât după ce a notificat

debitorului

cesiunea, că reclamanta a îndeplinit această condiție legală și a

dovedit

în cauză că pârâta nu a achitat contravaloarea produselor livrate în baza

contractului nr. 5 din 12 ianuarie 2007.

Potrivit art.

969 C. civ. convenția legal îndeplinită are putere de lege între părțile

contractante.

Având în

vedere că pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală, în baza art. 969 și

art. 1393 C. civ., acțiunea s-a apreciat a fi fondată și a fost admisă, în ceea

ce privește suma de 245.804,08 lei contravaloare facturi.

Au fost

invocate și dispozițiile art. 43 C. com., conform cărora datoriile comerciale

produc dobândă de la data scadenței, pârâta fiind obligată la dobândă

comercială începând cu data de 12 decembrie 2009, când i-a fost notificat de

către reclamantă contractul de cesiune.

S-a arătat că

nu se acordă și rata inflației, aceasta acordându-se în litigiile de natură

civilă.

Au mai fost

avute în vedere și dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe, pârâta SC S.V.I. SA București a declarat apel, în termen,

motivat și legal timbrat, solicitând să fie desființată în totalitate.

Reclamanta -

intimată SC D.E.L. a formulat cerere de aderare la apelul pârâtei solicitând să

fie admisă

acțiunea în întregime și să fie

obligată pârâta la plata sumei de 245.804,08

lei, reactualizată cu

indicele de creștere a inflației pe perioada 16 aprilie 2007 și până la data

plății efective, precum și a dobânzilor comerciale aferente obligației de plată

a prețului de 245.804,08 lei, începând cu

aceeași

dată și până la data plății efective. A arătat că prima instanță i-a respins

nemotivat cererea de reactualizare a sumei cu indicele de inflație

prin

aceasta creându-i-se un prejudiciu.

A invocat în drept dispozițiile art. 969, art.

970, art. 1073 și art. 1084 C. civ.,

art. 43 C. com. și art. 3 din O.G. nr.

9/2000.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea

de Apel a constatat

următoarele:

Critica

privind respingerea excepției de necompetență materială este nefondată.

Asupra

excepției prima instanță s-a pronunțat prin încheierea din 21 aprilie 2010

(fila 27), reținând în mod corect că este competentă să soluționeze cauza, câtă

vreme în clauza inserată la art. 10.1 din contractul nr. 5 din 12 ianuarie 2007

părțile nu au prevăzut expres organul arbitrai, care ar fi urmat să soluționeze

eventualele litigii.

Clauza

compromisorie este contrară prevederilor art. 343

1

alin. (1) C.

proc. civ., fiind inoperantă în condițiile în care nu se indică numele

arbitrilor și nici modalitatea de numire. Referirea la tribunalul arbitrar din

cadrul Camerei de Comerț și Industrie este generică, fără raportare la județ

sau la nivel de țară. Astfel, dispozițiile art. 343

4

alin. (2) lit.

b) teza a II-a C. proc. civ. au devenit incidente.

De altfel, se

observă că pârâta a ridicat excepția necompetenței materiale invocând o clauză

din contractul a cărui existență o contestă, iar pe de altă parte încheierea

din 21 aprilie 2010 nici nu a fost apelată.

Nici critica

vizând excepția de necompetență teritorială, respinsă prin încheierea din 16

iunie 2010, de asemenea neatacată, nu este fondată.

Excepția,

nefiind de ordine publică, putea fi invocată cel mai târziu la prima zi de

înfățișare. Cum a fost invocată ulterior acestei date (fila 33 dosar fond),

abia la data celui de-al patrulea termen de judecată, la primul termen

ridicându-se doar excepția de necompetență, a operat sancțiunea decăderii, fiind

tardiv formulată.

Pe fond, s-a

constatat că reclamanta este cesionar al creanței în sumă de 245.804,08 lei, de

la cedentul SC A.G.H.I. SRL Brad.

In susținerea

pretențiilor sale, reclamanta a invocat 2 facturi - cea

cu nr. 05133687 din 24 ianuarie 2007 în valoare de 134.654,27 lei și

cea cu nr. 05134012 din 1 aprilie 2007 în valoare de 111.149,81 lei, raportat

la

contractul de vânzare - cumpărare produse petroliere - motorină Euro

nr. 5 din 12 ianuarie 2007.

Existența

acestui contract a fost contestată de către apelantă, însă

pe de altă parte, tot apelanta și-a fondat

apărările pe clauze ale respectivei

convenții.

In ceea ce

privește relevanța probării contractului, prin înscrisul materializat în

contractul menționat mai sus, că au existat raporturi comerciale între pârâtă

și SC A.G.H.I. SRL Brad nu se poate contesta, măcar și doar în forma comenzii

urmate de executare, cel puțin cu privire la factura nr. 05133687 din 24

ianuarie 2007 apelanta necontestând existența tranzacției.

In

justificarea pretențiilor sale, reclamanta a invocat predarea mărfii.

Cu privire la

livrarea cantității de 42.065 litri motorină pentru care s-a emis factura nr.

05133687 din 24 ianuarie 2007 în data de 26 ianuarie 2007 - la Punctul de lucru

Ploiești al SC A.G.H.I. SRL s-a încheiat procesul - verbal de returnare a

respectivei cantități, pentru că nu corespundea din punct de vedere al

caracteristicilor fizico - chimice (fila 7 dosar apel).

Delegatul din

partea SC A.G.H.I. SRL - P.N. - semnatar al procesului - verbal arătat, audiat

în cauză în calitate de martor (filele 82 - 84 dosar apel), a confirmat că îi

aparține semnătura pe respectivul act, menționând însă că nu 1-a citit și

arătând că a însoțit un transport al unei cantități de 42.065 1 motorină de la

Ploiești la Turda, la cererea pârâtei.

Indiferent

dacă marfa încărcată în data de 26 ianuarie 2007 din Ploiești și transportată

la Turda era sau nu una și aceeași cu cea refuzată, fiind vorba de aceeași

cantitate, în prezența refuzului exprimat de pârâtă, a cărui existență a fost

confirmată de martorul arătat, pârâta nu poate fi

obligată la plata mărfii. Mai mult, în procesul - verbal s-a inserat

obligația

de înlocuire a mărfii, ceea ce nu s-a dovedit că s-ar fi

întâmplat.

La fel și în

ceea ce privește factura nr. 05134012 din 1 aprilie 2007, predarea mărfii

nefiind dovedită.

Din

declarațiile aceluiași martor P.N. rezultă că marfa s-a transvazat într-o

cisternă în apropiere de Pitești. Nu există nicio probă că cisterna aparținea

pârâtei.

In

consecință, față de cele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., prin decizia

comercială nr. 33 din 6 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a

fost admis apelul pârâtei și s-a schimbat în tot sentința atacată în sensul

respingerii acțiunii în pretenții.

S-a înlăturat

obligarea pârâtei la plata sumei de 245.804,08 lei reprezentând contravaloare

produse petroliere și a dobânzii comerciale, precum și a cheltuielilor de

judecată, către reclamantă.

Față de

această soluție asupra acțiunii principale, a fost respinsă cererea de aderare

la apel formulată de reclamantă.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamanta care a

solicitat modificarea deciziei pronunțată de instanța de apel, respingerea

apelului declarat de pârâtă ca nefondat și admiterea cererii de aderare la apel

a reclamantei, respectiv admiterea în totalitate a cererii de chemare în

judecată.

In motivarea

recursului, recurenta a arătat, în esență, că au fost încălcate dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că apelul a fost analizat nu prin

prisma prevederilor contractului de vânzare-cumpărare, ci a unor raporturi

juridice generate de livrarea de bunuri în baza unor comenzi, apreciindu-se că

reclamanta, în justificarea pretențiilor sale, a invocat predarea mărfii.

S-a arătat că

instanța de apel trebuia să analizeze raporturile dintre părți prin prisma

prevederilor art. 2.4 din contract care prevăd obligația vânzătorului de

însoțire a mărfii cu documente alternative de livrare, respectiv factură sau

aviz de expediție. In sprijinul acestei afirmații au fost invocate depozițiile

de martori.

Față de

împrejurarea reținută de instanța de apel în sensul că marfa livrată nu

corespunde calitativ și că sunt incidente prevederile art. 3.2 lit. a) din

contract, recurenta a invocat probele administrate în cauză din care rezultă,

în opinia sa, o altă situație de fapt.

Recurenta a

invocat și aplicarea greșită a legii, arătând că instanța de apel a nesocotit

prevederile art. 292, art. 115 și art. 720 indice 4 C. proc. civ. acordând

intimatei posibilitatea de a formula probe chiar dacă la fond aceasta nu a

invocat decât excepția necompetenței.

In

dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. s-a învederat că au fost aplicate greșit prevederile art. 969, art.

1313 și art. 1361 C. civ. întrucât nu s-a reținut că raporturile comerciale

dintre părți sunt generate de contractul nr. 5 din 12 ianuarie 2007 și s-a

stabilit în mod greșit că reclamanta nu a livrat pârâtei marfa din facturile în

litigiu.

Recurenta a

învederat și că, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că

obligația de predare a mărfii prevăzută de art. 1313 C. civ. a fost

îndeplinită, există și obligația de plată a mărfii către cumpărătoare,

obligație prevăzută de art. 1361 din același act normativ.

S-a invocat

și încălcarea dispozițiilor art. 1393 și următoarele C. civ., arătându-se că

plata prețului mărfii trebuia făcută către cesionarul creanței, respectiv către

reclamantă, la dosar existând dovada notificării cesiunii.

Recursul a

fost legal timbrat.

Analizând

actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte reține următoarele:

Atât

criticile formulate de recurentă cu privire la incidența în cauză a motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât și cele care vizează

aplicarea greșită a legii se circumscriu de fapt modului în care instanța de

apel a evaluat probatoriul administrat în cauză, respectiv înscrisurile și

depozițiile martorilor care au fost audiați.

Aceste critici

nu pot face obiect al analizei instanței de recurs întrucât, în actuala

reglementare, în recurs se pot formula numai critici de nelegalitate a

hotărârilor atacate, cu excepția situației în care hotărârea pronunțată de

instanța de fond este supusă numai recursului.

De asemenea,

se va reține și că instanța de apel este suverană în aprecierea concludentei,

utilității și pertinenței probelor, iar împrejurarea că aceasta a apreciat că,

în cauză, probele administrate o îndreptățesc să tragă o anumită concluzie nu

evidențiază niciun aspect de nelegalitate a deciziei recurate.

Înalta Curte

constată și că actul juridic dedus judecății nu a fost ignorat sau denaturat

întrucât, pe de-o parte, instanța de apel a reținut derularea unor raporturi

comerciale între SC A.G.H.I. SRL Brad și pârâtă, iar pe de altă parte a

analizat coroborat probele administrate în cauză, constatând că nu s-a dovedit

predarea mărfii de către reclamantă pârâtei.

În ceea ce

privește încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., invocată de

recurentă, critica formulată nu subzistă întrucât instanța de apel a analizat

hotărârea atacată numai în limitele cererilor de apel, adică în limitele

criticilor formulate.

De asemenea,

este neîntemeiată susținerea referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 969,

art. 1313, art. 1361 și art. 1393 C. civ., întrucât recurenta tinde, de fapt,

la schimbarea situației de fapt reținută în cauză, iar reaprecierea probelor în

recurs nu mai este posibilă odată cu abrogarea pct. 10-11 din art. 304 C. proc.

civ.

In

consecință, constatând că nu subzistă motive de casare sau de modificare a

hotărârii recurate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC D.E.L. NICOSIA împotriva deciziei comerciale

nr. 33/2011 din 6 aprilie 2011, pronunțată de Secția comercială a Curții de

Apel Alba Iulia, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie

2012.