ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 564/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 564/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

I. Prin cererea

de chemare în judecată înregistrată la 30 martie 2011 pe rolul Tribunalului

Arad, secția civilă, reclamanta SC C.A. SA a solicitat obligarea pârâtului

S.C.l. la plata sumei totale de 1.329.855,59 lei, din care 1.144.749,74 lei,

reprezentând dobânzi, majorări, penalități și adaos, percepute de A.N.R.S. la

păcura împrumutată și nerestituită la timp și diferența dintre prețul plătit și

prețul ce ar fi putut fi plătit conform ofertelor existente; 53.800 lei,

reprezentând contravaloarea accizelor achitate societăților intermediare în comerțul

cu combustibil; 131.305,95 lei, reprezentând penalități, cheltuieli de judecată

și de executare suportate de reclamantă ca urmare a neachitării contravalorii

contractului încheiat pentru monitorizare emisii și pulberi la CAF 4 și CAF 5.

Prin sentința civilă

nr. 1109 din 03 mai 2012, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte

acțiunea, obligând pârâtul la plata sumei de 631.677,60 lei, reprezentând

prejudiciul suferit de reclamanta SC C.A. SA, ca urmare a administrării

necorespunzătoare în perioada cât pârâtul a îndeplinit funcția de director

general și a sumei de 12.400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în

limita pretențiilor admise.

În motivarea

soluției pronunțate, tribunalul a reținut că pârâtul nu a încheiat contractul

de achiziții publice cu societatea declarată câștigătoare și nici nu a demarat

procedura de angajare a răspunderii SC D.S. SRL pentru modul defectuos de

îndeplinire a obligațiilor contractuale, fapte ce constituie forme evidente de

încălcare a obligațiilor de diligentă în executarea contractului de mandat,

pârâtul fiind în culpă pentru neexecutarea în termen a contractului de

împrumut, depășirea termenului de restituire generând, potrivit concluziilor

expertizei administrate în cauză, cheltuieli suplimentare în cuantum de 631.677,60

lei, constând în penalități, majorări, adaos A.N.R.S. și accize plătite prin

neutilizarea facilităților de utilizator final. În consecință, în temeiul art.

72, 152 și 144

1

din Legea nr. 31/1990 și art. 1540 C. civ. din 1864,

prima instanță a apreciat ca fiind întrunite elementele răspunderii civile

contractuale în sarcina pârâtului pentru suma de 631.677,60 lei.

În ce privește

factura fiscală nr. 48 din 18 februarie 2009, tribunalul a reținut că

prejudiciul afirmat de societatea reclamantă nu poate fi imputat pârâtului,

refuzul justificat al plății înlăturând eventuala culpă a acestuia.

Astfel,

interdependența celor două lucrări, dintre care cea de modernizare a CAF-urilor

era efectuată și facturată, iar cea de monitorizare a emisiilor de gaze și pulberi

era nefinalizată, fiind realizată ulterior, în aprilie 2010, justifică refuzul

de plată a facturii întrucât funcțiunea finală a CAF-ur lor depindea de

prestarea ambelor lucrări.

II. Împotriva

hotărârii primei instanțe au declarat apel, atât reclamanta, care a solicitat

schimbarea în parte a sentinței atacate și admiterea în tot a cererii de

chemare în judecată, cât și pârâtul, care a cerut schimbarea în tot a hotărârii

apelate, în sensul respingerii acțiunii.

Reclamanta, în

motivarea apelului, reluând susținerile făcute în fața tribunalului, a criticat

decizia atacată pentru respingerea capătului de cerere privind obligarea

pârâtului la plata penalităților de întârziere, a cheltuielilor de judecată și

de executare la care a fost obligată ca urmare a neachitării, din ordinul

pârâtului, a contravalorii contractului pentru monitorizare emisii și pulberi

la CAF 4 și CAF 5.

Pârâtul, în

motivarea apelului propriu, a vizat încheierea interlocutorie din 11 octombrie 2011,

criticând soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, pentru

lipsa la data sesizării instanței a unei hotărâri a adunării generale a

acționarilor, adoptate în condițiile art. 155 și 112 din Legea nr. 31/1990 și

cu ignorarea nerespectării termenului de 15 zile prevăzut de art. 720

1

alin. (3) C. proc. civ., între primirea invitației la conciliere și data

stabilită pentru concilierea propriu-zisă.

Asupra fondului

cauzei, pârâtul a reiterat apărările formulate în primă instanță, susținând

inexistența oricărui prejudiciu generat reclamantei, în condițiile în care, în

perioada în care și-a exercitat atribuțiile de administrare, societatea a

înregistrat un profit de 11.286.973 lei în exercițiu financiar 2009,

recuperându-se pierderea din exercițiul financiar 2008, astfel cum rezultă din

bilanțul contabil și din raportul auditorului extern încheiate la 31 decembrie 2008

și 31 decembrie 2009; de aceea a apreciat că, în persoana sa nu sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Prin decizia

civilă nr. 236/ A din 20 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția a ll-a civilă, a fost respins, ca nefundat, apelul formulat de

reclamanta SC C.A. SA împotriva sentinței civile nr. 1109 din 03 mai 2012 a

Tribunalului Arad, secția civilă, și a fost admis apelul declarat de pârâtul S.C.l.

împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că

obligării pârâtului la plata sumei de 51.970,80 lei, reprezentând contravaloare

prejudiciu și la plata sumei de 4.655 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Restul

dispozițiilor sentinței apelate au fost păstrate.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, în mod corect,

tribunalul a apreciat că derularea între părți a unui litigiu, purtând asupra

acelorași pretenții, anterior promovării acțiunii pendinte, echivalează

procedurii concilierii și că, în contextul în care pârâtul avea cunoștință

despre pretențiile reclamantei, nu se poate reține că ar fi fost prejudiciat

prin nerespectarea termenului de 15 zile de la primirea notificării, prevăzut

de art. 720

1

alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la

condițiile de admisibilitate a acțiunii în răspunderea directorului, prevăzute

de art. 155

1

raportat la art. 155 din Legea nr. 31/1990, în forma în

vigoare la data introducerii acțiunii, 30 martie 2011, curtea a reținut că sunt

îndeplinite în raport de faptul că procesul-verbal al adunării generale a

acționarilor din 25 august 2010 atestă că acționarii au votat în unanimitate

formularea acțiunii, împuternicind președintele Consiliului de Administrație să

exercite acțiunea în justiție, hotărârea nr. 3 din 25 august 2010 fiind

înregistrată la registrul comerțului anterior introducerii cererii de chemare

în judecată.

În considerarea

acestor argumente, curtea a înlăturat critica pârâtului în sensul greșitei

soluționări de către prima instanță a excepției inadmisibilității acțiunii.

Pe fondul

cauzei, curtea a reținut că, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990,

obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile

referitoare la mandat și de cele special prevăzute în actul normativ evocat,

iar potrivit art. 144

1

alin. (1) și (2), membrii consiliului de

administrație sunt obligați să-și exercite mandatul cu prudența și diligenta

unui bun administrator; că administratorul nu încalcă obligația menționată

dacă, în momentul luării unei decizii de afaceri, este în mod rezonabil

îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor

informații adecvate și că aceste dispoziții sunt aplicabile și directorilor, conform

art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Cât privește

cuantumul prejudiciului, a constatat că reclamanta a solicitat atât obligarea

pârâtului la plata diferenței dintre prețul contractat și prețul pe care

societatea ar fi putut să-l plătească, conform ofertelor, cât și obligarea

acestuia la plata contravalorii accizelor achitate către furnizorii

intermediari.

Având în vedere

că prima instanță nu a dispus asupra obligației de plată a diferenței dintre

prețul contractat și prețul pe care societatea ar fi putut să-l plătească,

conform ofertelor, curtea, în raport de faptul că acest aspect nu a fost apelat

de reclamantă, în baza art. 295 C. proc. civ., a reținut în sarcina pârâtului

exclusiv obligația de plată a contravalorii accizelor achitate către furnizorul

SC M.T. SRL, relativ la care, prin raportul de expertiză, s-a reținut suma de

51.970,80 lei ca reprezentând valoare acciză plătită în plus prin neutilizarea

facilităților de utilizator final primite prin Autorizația nr. ROMC0310PES din 27

martie 2008, deși valoarea a fost stabilită de expert prin raportare la o

cantitate de 966 tone, și nu de 1.100 tone, cât a livrat furnizorul conform

contractului, întrucât nici sub acest aspect reclamanta nu a înțeles să declare

apel.

Cu privire la

prejudiciul cauzat prin neacceptarea facturii fiscale nr. 48 din 18 februarie

2009, s-a reținut că, în mod corect a arătat prima instanță, că pârâtul a

justificat această neacceptare la plată prin neîndeplinirea obligațiilor

asumate de emitentul facturii.

Împrejurarea

că, în litigiul declanșat în procedura simplificată prevăzută de O.U.G. nr.

119/2007, s-a reținut în sarcina reclamantei obligația de decontare a facturii

și de plată a penalităților de întârziere în decontare pentru care societatea a

fost urmărită silit, a fost apreciată de curte ca neputând antrena răspunderea

pârâtului, în condițiile în care, acceptarea sau neacceptarea la plată a unei

facturi, ca manifestare de voință nu poate fi interpretată ca reprezentând un

act discreționar al persoanei autorizate, de natură a produce prejudicii

societății în sensul art. 72 și 144

1

din Legea nr. 31/1990.

În susținerea

acestei concluzii, instanța de apel a arătat că răspunderea administratorilor

nu se întemeiază pe un raționament

juridic

eronat

al acestora, după cum este cazul în speță, pârâtul apreciind că obligația

societății de plată a prețului și obligația neexecutată a creditorului sunt

interdependente, ci pe eventuala gravă neglijență sau imprudență în luarea

deciziei de afaceri.

În acest sens a

reținut că neacceptarea la plată a unei facturi fiscale nu poate fi echivalată

gravei neglijențe exclusiv prin prisma reținerii ulterioare a obligației de

plată printr-o hotărâre judecătorească.

Pentru

argumentele anterior expuse, instanța de prim control judiciar a respins apelul

declarat de reclamantă și a admis apelul pârâtului, schimbând sentința atacată,

în sensul reducerii sumei la care acesta a fost obligat la 51.970,80 lei,

reprezentând contravaloare prejudiciu și a cheltuielilor de judecată la 4.655

lei, corespunzător pretențiilor admise.

III. Împotriva

deciziei civile nr. 236/ A din 20 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția a ll-a civilă, în termen legal, au declarat recurs ambele

părți litigante.

În memoriul

depus la dosar, reclamanta C.A. SA Arad a indicat motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său și

respingerii apelului declarat de pârât, cu consecința schimbării hotărârii

primei instanțe și admiterii în tot a acțiunii introductive.

În motivarea

recursului promovat, reclamanta a susținut că instanța de apel s-a pronunțat ultrapetita,

cu încălcarea dispozițiilor art. 292 și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., prin

admiterea apelului pârâtului, acordând ceea ce nu s-a cerut.

Astfel,

reclamanta a susținut că instanța de apel nu putea și nu trebuia să analizeze

soluția primei instanțe referitoare la plata accizelor, în contextul în care a

reținut în ultimul paragraf al filei 9 din hotărârea atacată, că reclamanta nu

a contestat în apel acest aspect, iar petitul fusese respins de prima instanță.

Restul

susținerilor reclamantei, expuse pe 5 pagini, începând de la pct. II intitulat

Chestiuni de fond, cuprind, așa cum de altfel indică și titlul, o amplă

expunere a unor elemente de fond, vizând stabilirea situației de fapt în cauză

în raport de probatoriile administrate și tinzând la dovedirea culpei pârâtului

în producerea prejudiciului a cărui acoperire o solicită. Totodată, memoriul de

recurs, așa cum consemnează reclamanta însăși, reiterează motivele de apel,

care cuprind exclusiv aspecte de fapt și de interpretare a probelor.

Pârâtul S.C.l. a

indicat ca temei de drept al recursului său, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate,

modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său, cu consecința

schimbării în tot a sentinței Tribunalului Arad și respingerii acțiunii ca

neîntemeiate.

În cuprinsul

cererii de recurs formulate, pârâtul a făcut o expunere a derulării litigiului

în fazele procesuale parcurse, singura critică adusă deciziei atacate vizând

argumentele reținute de instanța de apel în susținerea culpei sale la

încheierea celui de-al doilea contract cu un furnizor intermediar, a cărui

ofertă era la prețul cel mai mare, aspect pe care îl combate prin raportare la

concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în primă

instanță.

Astfel, pârâtul

a arătat că a avut o justificare întemeiată în luarea deciziei de a încheia cel

de-al doilea contract cu furnizorul SC M.T. SRL, că încheierea acestui contract

nu a prejudiciat societatea și toate acțiunile sale au avut caracterul de a

scoate societatea din situația financiară dezastruoasă în care se afla

(incapacitate de plată), având credința că acționează în interesul acesteia.

Analizând

decizia civilă nr. 236/ A din 20 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția a ll-a civilă, în raport de criticile formulate de reclamanta

SC C.A. SA Arad, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept

invocate, Înalta Curte constată că recursul acestei părți este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Deși,

reclamanta a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, dispozițiile art.

304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că dezvoltarea

criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora doar în motivele de

nelegalitate prevăzute la pct. 6 și 9 al normei menționate, în baza art. 306

alin. 3 din același cod, va cenzura recursul exclusiv din perspectiva acestora,

reținând că restul criticilor vizează stabilirea situației de fapt în cauză și

interpretarea probatoriilor administrate, aspecte care, în raport de abrogarea

punctelor 10 și 11 ale art. 304 prin Legea nr. 219/2005 și respectiv O.U.G. nr.

138/2000, nu pot face obiectul verificării instanței de recurs, care este

ținută de a cenzura doar elementele de eventuală nelegalitate a hotărârii

atacate.

Astfel,

reclamanta a susținut că instanța de apel a decis ultrapetita prin admiterea

capătului de cerere referitor la plata accizelor, în condițiile în care prima

instanță dispusese respingerea lui, ea nu contestase soluția, iar pârâtul nu

avea interes și nici nu formulase apel sub acest aspect.

Din aceeași

perspectivă, reclamanta a arătat că prin pronunțarea acestei soluții, curtea a

încălcat prevederile art. 292 și art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând

susținerile recurentei-reclamante, în raport de capetele de cerere ale acțiunii

introductive raportate la dispozitivul și considerentele sentinței pronunțate

de prima instanță, ce a format obiectul cenzurii instanței de apel, constată că

reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume globale, de

1.329.855,59 lei, reprezentând contravaloarea totală a prejudiciului suferit ca

urmare a executării defectuoase de către pârât a contractului de mandat.

Reclamanta a

detaliat din suma globală anterior menționată sumele de 1.144.749,74 lei,

reprezentând dobânzi, majorări, penalități și adaos, percepute de A.N.R.S. la

păcura împrumutată și nerestituită la timp și diferența dintre prețul plătit și

prețul ce ar fi putut fi plătit conform ofertelor existente, de 53.800 lei,

reprezentând contravaloarea accizelor achitate societăților intermediare în

comerțul cu combustibil și de 131.305,95 lei, reprezentând penalități,

cheltuieli de judecată și de executare suportate de reclamantă ca urmare a

neachitării contravalorii contractului încheiat pentru monitorizare emisii și

pulberi la CAF 4 și CAF. 5.

Prin sentința

civilă nr. 1109 din 03 mai 2012, Tribunalul Arad, secția civilă, admițând în

parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 631.677,60 lei,

reprezentând prejudiciul suferit de reclamanta SC C.A. SA, ca urmare a

administrării necorespunzătoare în perioada cât a îndeplinit funcția de

director general și a sumei de 12.400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată,

în limita pretențiilor admise, dispunând astfel asupra prejudiciului total

pretins a fi acoperit de reclamantă.

În considerentele

sentinței primei instanțe, suma la plata căreia pârâtul a fost obligat, cu

titlu de daune interese, a fost defalcată, în cuprinsul acesteia regăsindu-se

contravaloarea accizei plătite în plus, prin neutilizarea facilităților de

utilizator final primite prin autorizația de utilizator final nr. ROMC0310PEA

din 27 martie 2008, în cuantum de 51.970,80 lei.

Cum ambele

părți litigante au exercitat împotriva acestei hotărâri calea ordinară de atac

a apelului, pârâtul contestând valoarea totală a prejudiciului la cărui

acoperire a fost obligat, nu se poate reține că instanța de apel, schimbând în

parte hotărârea atacată, în sensul reducerii cuantumului sumei la plata căreia

pârâtul fusese obligat, de la 631.677,60 lei la 51.970,80 lei, a depășit

limitele învestirii și a acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care

calea de atac este una devolutivă, instanța fiind abilitată să decidă în

limitele cererii de apel.

Similar, pentru

aceleași argumente anterior expuse va fi înlăturată și critica subsumată motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art.

292 și 295 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, art.

292 statuează că părțile unui litigiu nu se vor putea folosi înaintea instanței

de apel decât de motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima

instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar 295 alin. (1)

C. proc. civ., prevede că instanța de apel va verifica, în limitele cererii de

apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Față de

economia textelor legale pretins a fi fost greșit aplicate, Înalta Curte

constată că, întrucât pârâtul prin cererea de apel a contestat integral

valoarea prejudiciului reținut în sarcina sa de prima instanță, soluția

instanței de prim control judiciar a fost pronunțată cu respectarea normelor

legale evocate, respectiv în limitele cererii de apel formulate de pârât și pe

baza motivelor și probelor invocate în fața primei instanțe.

Pentru

argumentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta SC C.A. SA Arad împotriva deciziei civile nr.

236/ A din 20 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a

ll-a civilă.

Asupra

recursului declarat de pârâtul S.C.l., Înalta Curte în conformitate cu art.

137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a luat în

examinare excepția nulității recursului.

Pârâtul a

prezentat situația de fapt în speță și a reiterat motivele expuse în cererea de

apel, criticând decizia instanței de prim control judiciar doar în raport de

argumentele reținute în susținerea culpei sale la încheierea celui de-al doilea

contract cu furnizorul intermediar SC M.T. SRL și arătând că prin aceasta nu a

prejudiciat societatea, întrucât convingerea sa a fost că acționează în

interesul acesteia, indicând doar formal motivul de nelegalitate reglementat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, cum

aspectele referitoare la culpă, ca și condiție a răspunderii civile, țin de

interpretarea probelor și implicit de stabilirea situației de fapt, critica

asupra acestora nu pot face obiectul cenzurii în faza procesuală a recursului,

în condițiile abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ.

Altfel spus,

situația de fapt stabilită de instanța de prim control judiciar constituie o

premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de

legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele pârâtului nu relevă

nicio încălcare a unor dispoziții legale de natură să impună casarea sau

modificarea soluției adoptate.

În atare

condiții, Înalta Curte reține că simpla expunere a situației de fapt și

referirile la probatoriul administrat, în lipsa unei argumentații în drept care

să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac

imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de

recurs.

Dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., statuează că recursul se declară împotriva unor

hotărâri judecătorești, a căror modificare sau casare se poate obține pentru

anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.

Aceasta,

deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care

privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de

recurs, hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Potrivit art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului constă nu

numai în indicarea motivelor de nelegalitate la care se referă art. 304 C.

proc. civ., ci și în dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a

recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate

sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 menționat.

În speță,

susținerile pârâtului prezentate drept motive de recurs nu pot fi încadrate în

niciunul dintre motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Prin urmare,

nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc

cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu

constituie motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când

dezvoltarea

criticilor

nu permite

încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate. O astfel de situație

intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile

pârâtului nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de

apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Totodată, Înalta

Curte reține că, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel,

pârâtul tinde, în concret, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu

toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile

extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Față de

considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune

respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare

de atac, motiv pentru care Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat

de pârâtul S.C.I. în conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta C.A. SA Arad împotriva deciziei civile nr. 236/

A din 20 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.

Constată nul

recursul declarat de pârâtul S.C.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 14 februarie 2014.