ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 564/2014

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 martie 2011 pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, reclamanta SC C.A. SA a solicitat obligarea pârâtului S.C.l. la plata sumei totale de 1.329.855,59 lei, din care 1.144.749,74 lei, reprezentând dobânzi, majorări, penalități și adaos, percepute de A.N.R.S.

la păcura împrumutată și nerestituită la timp și diferența dintre prețul plătit și prețul ce ar fi putut fi plătit conform ofertelor existente; 53.800 lei, reprezentând contravaloarea accizelor achitate societăților intermediare în comerțul cu combustibil; 131.305,95 lei, reprezentând penalități, cheltuieli de judecată și de executare suportate de reclamantă ca urmare a neachitării contravalorii contractului încheiat pentru monitorizare emisii și pulberi la CAF 4 și CAF 5. Prin sentința civilă nr. 1109 din 03 mai 2012, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul la plata sumei de 631.677,60 lei, reprezentând prejudiciul suferit de reclamanta SC C.A. SA, ca urmare a administrării necorespunzătoare în perioada cât pârâtul a îndeplinit funcția de director general și a sumei de 12.400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în limita pretențiilor admise.

În motivarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut că pârâtul nu a încheiat contractul de achiziții publice cu societatea declarată câștigătoare și nici nu a demarat procedura de angajare a răspunderii SC D.S. SRL pentru modul defectuos de îndeplinire a obligațiilor contractuale, fapte ce constituie forme evidente de încălcare a obligațiilor de diligentă în executarea contractului de mandat, pârâtul fiind în culpă pentru neexecutarea în termen a contractului de împrumut, depășirea termenului de restituire generând, potrivit concluziilor expertizei administrate în cauză, cheltuieli suplimentare în cuantum de 631.677,60 lei, constând în penalități, majorări, adaos A.N.R.S. și accize plătite prin neutilizarea facilităților de utilizator final.

În consecință, în temeiul art. 72, 152 și 144 1 din Legea nr. 31/1990 și art. 1540 C. civ. din 1864, prima instanță a apreciat ca fiind întrunite elementele răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtului pentru suma de 631.677,60 lei. În ce privește factura fiscală nr. 48 din 18 februarie 2009, tribunalul a reținut că prejudiciul afirmat de societatea reclamantă nu poate fi imputat pârâtului, refuzul justificat al plății înlăturând eventuala culpă a acestuia. Astfel, interdependența celor două lucrări, dintre care cea de modernizare a CAF-urilor era efectuată și facturată, iar cea de monitorizare a emisiilor de gaze și pulberi era nefinalizată, fiind realizată ulterior, în aprilie 2010, justifică refuzul de plată a facturii întrucât funcțiunea finală a CAF-ur lor depindea de prestarea ambelor lucrări.

II. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel, atât reclamanta, care a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, cât și pârâtul, care a cerut schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii.

Reclamanta, în motivarea apelului, reluând susținerile făcute în fața tribunalului, a criticat decizia atacată pentru respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, a cheltuielilor de judecată și de executare la care a fost obligată ca urmare a neachitării, din ordinul pârâtului, a contravalorii contractului pentru monitorizare emisii și pulberi la CAF 4 și CAF 5. Pârâtul, în motivarea apelului propriu, a vizat încheierea interlocutorie din 11 octombrie 2011, criticând soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa la data sesizării instanței a unei hotărâri a adunării generale a acționarilor, adoptate în condițiile art. 155 și 112 din Legea nr. 31/1990 și cu ignorarea nerespectării termenului de 15 zile prevăzut de art. 720 1 alin. (3) C. proc.

civ., între primirea invitației la conciliere și data stabilită pentru concilierea propriu-zisă. Asupra fondului cauzei, pârâtul a reiterat apărările formulate în primă instanță, susținând inexistența oricărui prejudiciu generat reclamantei, în condițiile în care, în perioada în care și-a exercitat atribuțiile de administrare, societatea a înregistrat un profit de 11.286.973 lei în exercițiu financiar 2009, recuperându-se pierderea din exercițiul financiar 2008, astfel cum rezultă din bilanțul contabil și din raportul auditorului extern încheiate la 31 decembrie 2008 și 31 decembrie 2009; de aceea a apreciat că, în persoana sa nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. Prin decizia civilă nr. 236/ A din 20 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, a fost respins, ca nefundat, apelul formulat de reclamanta SC C.A.

SA împotriva sentinței civile nr. 1109 din 03 mai 2012 a Tribunalului Arad, secția civilă, și a fost admis apelul declarat de pârâtul S.C.l. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că obligării pârâtului la plata sumei de 51.970,80 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu și la plata sumei de 4.655 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Restul dispozițiilor sentinței apelate au fost păstrate. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, în mod corect, tribunalul a apreciat că derularea între părți a unui litigiu, purtând asupra acelorași pretenții, anterior promovării acțiunii pendinte, echivalează procedurii concilierii și că, în contextul în care pârâtul avea cunoștință despre pretențiile reclamantei, nu se poate reține că ar fi fost prejudiciat prin nerespectarea termenului de 15 zile de la primirea notificării, prevăzut de art. 720 1 alin. (3) C. proc.

civ. Referitor la condițiile de admisibilitate a acțiunii în răspunderea directorului, prevăzute de art. 155 1 raportat la art. 155 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, 30 martie 2011, curtea a reținut că sunt îndeplinite în raport de faptul că procesul-verbal al adunării generale a acționarilor din 25 august 2010 atestă că acționarii au votat în unanimitate formularea acțiunii, împuternicind președintele Consiliului de Administrație să exercite acțiunea în justiție, hotărârea nr. 3 din 25 august 2010 fiind înregistrată la registrul comerțului anterior introducerii cererii de chemare în judecată. În considerarea acestor argumente, curtea a înlăturat critica pârâtului în sensul greșitei soluționări de către prima instanță a excepției inadmisibilității acțiunii.

Pe fondul cauzei, curtea a reținut că, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în actul normativ evocat, iar potrivit art. 144 1 alin. (1) și (2), membrii consiliului de administrație sunt obligați să-și exercite mandatul cu prudența și diligenta unui bun administrator; că administratorul nu încalcă obligația menționată dacă, în momentul luării unei decizii de afaceri, este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate și că aceste dispoziții sunt aplicabile și directorilor, conform art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Cât privește cuantumul prejudiciului, a constatat că reclamanta a solicitat atât obligarea pârâtului la plata diferenței dintre prețul contractat și prețul pe care societatea ar fi putut să-l plătească, conform ofertelor, cât și obligarea acestuia la plata contravalorii accizelor achitate către furnizorii intermediari. Având în vedere că prima instanță nu a dispus asupra obligației de plată a diferenței dintre prețul contractat și prețul pe care societatea ar fi putut să-l plătească, conform ofertelor, curtea, în raport de faptul că acest aspect nu a fost apelat de reclamantă, în baza art. 295 C. proc. civ., a reținut în sarcina pârâtului exclusiv obligația de plată a contravalorii accizelor achitate către furnizorul SC M.T.

SRL, relativ la care, prin raportul de expertiză, s-a reținut suma de 51.970,80 lei ca reprezentând valoare acciză plătită în plus prin neutilizarea facilităților de utilizator final primite prin Autorizația nr. ROMC0310PES din 27 martie 2008, deși valoarea a fost stabilită de expert prin raportare la o cantitate de 966 tone, și nu de 1.100 tone, cât a livrat furnizorul conform contractului, întrucât nici sub acest aspect reclamanta nu a înțeles să declare apel. Cu privire la prejudiciul cauzat prin neacceptarea facturii fiscale nr. 48 din 18 februarie 2009, s-a reținut că, în mod corect a arătat prima instanță, că pârâtul a justificat această neacceptare la plată prin neîndeplinirea obligațiilor asumate de emitentul facturii.

Împrejurarea că, în litigiul declanșat în procedura simplificată prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007, s-a reținut în sarcina reclamantei obligația de decontare a facturii și de plată a penalităților de întârziere în decontare pentru care societatea a fost urmărită silit, a fost apreciată de curte ca neputând antrena răspunderea pârâtului, în condițiile în care, acceptarea sau neacceptarea la plată a unei facturi, ca manifestare de voință nu poate fi interpretată ca reprezentând un act discreționar al persoanei autorizate, de natură a produce prejudicii societății în sensul art. 72 și 144 1 din Legea nr. 31/1990.

În susținerea acestei concluzii, instanța de apel a arătat că răspunderea administratorilor nu se întemeiază pe un raționament juridic eronat al acestora, după cum este cazul în speță, pârâtul apreciind că obligația societății de plată a prețului și obligația neexecutată a creditorului sunt interdependente, ci pe eventuala gravă neglijență sau imprudență în luarea deciziei de afaceri. În acest sens a reținut că neacceptarea la plată a unei facturi fiscale nu poate fi echivalată gravei neglijențe exclusiv prin prisma reținerii ulterioare a obligației de plată printr-o hotărâre judecătorească. Pentru argumentele anterior expuse, instanța de prim control judiciar a respins apelul declarat de reclamantă și a admis apelul pârâtului, schimbând sentința atacată, în sensul reducerii sumei la care acesta a fost obligat la 51.970,80 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu și a cheltuielilor de judecată la 4.655 lei, corespunzător pretențiilor admise.

III. Împotriva deciziei civile nr. 236/ A din 20 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, în termen legal, au declarat recurs ambele părți litigante. În memoriul depus la dosar, reclamanta C.A. SA Arad a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său și respingerii apelului declarat de pârât, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe și admiterii în tot a acțiunii introductive. În motivarea recursului promovat, reclamanta a susținut că instanța de apel s-a pronunțat ultrapetita, cu încălcarea dispozițiilor art. 292 și art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., prin admiterea apelului pârâtului, acordând ceea ce nu s-a cerut. Astfel, reclamanta a susținut că instanța de apel nu putea și nu trebuia să analizeze soluția primei instanțe referitoare la plata accizelor, în contextul în care a reținut în ultimul paragraf al filei 9 din hotărârea atacată, că reclamanta nu a contestat în apel acest aspect, iar petitul fusese respins de prima instanță. Restul susținerilor reclamantei, expuse pe 5 pagini, începând de la pct. II intitulat Chestiuni de fond, cuprind, așa cum de altfel indică și titlul, o amplă expunere a unor elemente de fond, vizând stabilirea situației de fapt în cauză în raport de probatoriile administrate și tinzând la dovedirea culpei pârâtului în producerea prejudiciului a cărui acoperire o solicită.

Totodată, memoriul de recurs, așa cum consemnează reclamanta însăși, reiterează motivele de apel, care cuprind exclusiv aspecte de fapt și de interpretare a probelor. Pârâtul S.C.l. a indicat ca temei de drept al recursului său, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său, cu consecința schimbării în tot a sentinței Tribunalului Arad și respingerii acțiunii ca neîntemeiate. În cuprinsul cererii de recurs formulate, pârâtul a făcut o expunere a derulării litigiului în fazele procesuale parcurse, singura critică adusă deciziei atacate vizând argumentele reținute de instanța de apel în susținerea culpei sale la încheierea celui de-al doilea contract cu un furnizor intermediar, a cărui ofertă era la prețul cel mai mare, aspect pe care îl combate prin raportare la concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în primă instanță.

Astfel, pârâtul a arătat că a avut o justificare întemeiată în luarea deciziei de a încheia cel de-al doilea contract cu furnizorul SC M.T. SRL, că încheierea acestui contract nu a prejudiciat societatea și toate acțiunile sale au avut caracterul de a scoate societatea din situația financiară dezastruoasă în care se afla (incapacitate de plată), având credința că acționează în interesul acesteia. Analizând decizia civilă nr. 236/ A din 20 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, în raport de criticile formulate de reclamanta SC C.A. SA Arad, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul acestei părți este nefondat pentru considerentele ce succed: Deși, reclamanta a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, constatând că dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora doar în motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 6 și 9 al normei menționate, în baza art. 306 alin. 3 din același cod, va cenzura recursul exclusiv din perspectiva acestora, reținând că restul criticilor vizează stabilirea situației de fapt în cauză și interpretarea probatoriilor administrate, aspecte care, în raport de abrogarea punctelor 10 și 11 ale art. 304 prin Legea nr. 219/2005 și respectiv O.U.G. nr. 138/2000, nu pot face obiectul verificării instanței de recurs, care este ținută de a cenzura doar elementele de eventuală nelegalitate a hotărârii atacate. Astfel, reclamanta a susținut că instanța de apel a decis ultrapetita prin admiterea capătului de cerere referitor la plata accizelor, în condițiile în care prima instanță dispusese respingerea lui, ea nu contestase soluția, iar pârâtul nu avea interes și nici nu formulase apel sub acest aspect.

Din aceeași perspectivă, reclamanta a arătat că prin pronunțarea acestei soluții, curtea a încălcat prevederile art. 292 și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Analizând susținerile recurentei-reclamante, în raport de capetele de cerere ale acțiunii introductive raportate la dispozitivul și considerentele sentinței pronunțate de prima instanță, ce a format obiectul cenzurii instanței de apel, constată că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume globale, de 1.329.855,59 lei, reprezentând contravaloarea totală a prejudiciului suferit ca urmare a executării defectuoase de către pârât a contractului de mandat. Reclamanta a detaliat din suma globală anterior menționată sumele de 1.144.749,74 lei, reprezentând dobânzi, majorări, penalități și adaos, percepute de A.N.R.S.

la păcura împrumutată și nerestituită la timp și diferența dintre prețul plătit și prețul ce ar fi putut fi plătit conform ofertelor existente, de 53.800 lei, reprezentând contravaloarea accizelor achitate societăților intermediare în comerțul cu combustibil și de 131.305,95 lei, reprezentând penalități, cheltuieli de judecată și de executare suportate de reclamantă ca urmare a neachitării contravalorii contractului încheiat pentru monitorizare emisii și pulberi la CAF 4 și CAF. 5. Prin sentința civilă nr. 1109 din 03 mai 2012, Tribunalul Arad, secția civilă, admițând în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 631.677,60 lei, reprezentând prejudiciul suferit de reclamanta SC C.A.

SA, ca urmare a administrării necorespunzătoare în perioada cât a îndeplinit funcția de director general și a sumei de 12.400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în limita pretențiilor admise, dispunând astfel asupra prejudiciului total pretins a fi acoperit de reclamantă. În considerentele sentinței primei instanțe, suma la plata căreia pârâtul a fost obligat, cu titlu de daune interese, a fost defalcată, în cuprinsul acesteia regăsindu-se contravaloarea accizei plătite în plus, prin neutilizarea facilităților de utilizator final primite prin autorizația de utilizator final nr. ROMC0310PEA din 27 martie 2008, în cuantum de 51.970,80 lei.

Cum ambele părți litigante au exercitat împotriva acestei hotărâri calea ordinară de atac a apelului, pârâtul contestând valoarea totală a prejudiciului la cărui acoperire a fost obligat, nu se poate reține că instanța de apel, schimbând în parte hotărârea atacată, în sensul reducerii cuantumului sumei la plata căreia pârâtul fusese obligat, de la 631.677,60 lei la 51.970,80 lei, a depășit limitele învestirii și a acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care calea de atac este una devolutivă, instanța fiind abilitată să decidă în limitele cererii de apel. Similar, pentru aceleași argumente anterior expuse va fi înlăturată și critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu referire la art. 292 și 295 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, art. 292 statuează că părțile unui litigiu nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel decât de motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar 295 alin. (1) C. proc. civ., prevede că instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Față de economia textelor legale pretins a fi fost greșit aplicate, Înalta Curte constată că, întrucât pârâtul prin cererea de apel a contestat integral valoarea prejudiciului reținut în sarcina sa de prima instanță, soluția instanței de prim control judiciar a fost pronunțată cu respectarea normelor legale evocate, respectiv în limitele cererii de apel formulate de pârât și pe baza motivelor și probelor invocate în fața primei instanțe.

Pentru argumentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta SC C.A. SA Arad împotriva deciziei civile nr. 236/ A din 20 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă. Asupra recursului declarat de pârâtul S.C.l., Înalta Curte în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a luat în examinare excepția nulității recursului. Pârâtul a prezentat situația de fapt în speță și a reiterat motivele expuse în cererea de apel, criticând decizia instanței de prim control judiciar doar în raport de argumentele reținute în susținerea culpei sale la încheierea celui de-al doilea contract cu furnizorul intermediar SC M.T.

SRL și arătând că prin aceasta nu a prejudiciat societatea, întrucât convingerea sa a fost că acționează în interesul acesteia, indicând doar formal motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, cum aspectele referitoare la culpă, ca și condiție a răspunderii civile, țin de interpretarea probelor și implicit de stabilirea situației de fapt, critica asupra acestora nu pot face obiectul cenzurii în faza procesuală a recursului, în condițiile abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de prim control judiciar constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele pârâtului nu relevă nicio încălcare a unor dispoziții legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

În atare condiții, Înalta Curte reține că simpla expunere a situației de fapt și referirile la probatoriul administrat, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs. Dispozițiile art. 304 C. proc. civ., statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror modificare sau casare se poate obține pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute. Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de recurs, hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului constă nu numai în indicarea motivelor de nelegalitate la care se referă art. 304 C. proc. civ., ci și în dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 menționat. În speță, susținerile pârâtului prezentate drept motive de recurs nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când dezvoltarea criticilor nu permite încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate.

O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile pârâtului nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv. Totodată, Înalta Curte reține că, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, pârâtul tinde, în concret, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv. Față de considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat de pârâtul S.C.I.

în conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta C.A. SA Arad împotriva deciziei civile nr. 236/ A din 20 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă. Constată nul recursul declarat de pârâtul S.C.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2014.