ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 539/2014

Decizia nr. 539/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2009 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta SC A. SRL - Timișoara a chemat în judecată pe pârâții B., C. Timiș, D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata în solidar, a sumei de 22.208,60 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate și datorate în baza raporturilor contractuale și a dobânzilor legale, calculate de la momentul scadenței și până la stingerea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea de acțiune depusă la termenul din 17 noiembrie 2009, reclamanta a arătat că înțelege să modifice petitul 2 al acțiunii, în sensul obligării pârâtelor la plata dobânzilor legale de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la stingerea efectivă a debitului.

Prin completarea de acțiune depusă pentru termenul din 6 aprilie 2010, reclamanta a formulat completare de acțiune în sensul că înțelege să își întemeieze acțiunea și pe prevederile contractului din 04 decembrie 2008 și ale actelor adiționale încheiate în baza acestui contract, precum și facturile emise în baza acestuia.

Judecătoria Timișoara;

Prin sentința civilă nr. 15419 din 21 iunie 2011, Judecătoria Timișoara a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâte, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamantei suma de 7.192,10 lei, reprezentând contravaloare facturi, precum și la plata dobânzilor legale aferente acestor sume, calculate de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului, a respins, ca rămase fără obiect, restul pretențiilor formulate de către reclamantă și a obligat pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 3.935,51 lei, reprezentând onorariu de expert, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Timișoara au declarat recurs B., C. Timiș și E.

Prin Decizia civilă nr. 777 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Timiș a admis recursurile formulate de B., C. Timiș și E. împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Timișoara, a casat sentința atacată și a trimis dosarul spre soluționare, în primă instanță, Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ si fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/325/2009 la data de 19 iunie 2012.

La data de 14 februarie 2013, reclamanta a depus o precizare de acțiune, prin care a arătat că valoarea totală a pretențiilor solicitate este în cuantum de 43.735,10 lei, iar temeiul juridic al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre pretenții izvorâte dintr-un contract de concesiune, asimilat contractelor administrative.

Prin sentința nr. 129 din 11 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și F. (în calitate de succesor al E.) și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind promovată împotriva unor instituții fără calitate procesuală pasivă;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.;

- a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL - Timișoara în contradictoriu cu pârâții B. și C. Timiș;

- a obligat pârâtele la plata către reclamantă a dobânzilor legale calculate de la data introducerii acțiunii și până la stingerea efectivă a debitului, dobânzi aferente facturilor din 5 ianuarie 2009 și din 30 aprilie 2009;

- a respins, în rest, acțiunea reclamantei;

- a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu expertiză.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost formulată și precizată ulterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâților B., C. Timiș, D. și E. la plata sumei de 43.735,10 lei reprezentând contravaloarea facturilor din 17 octombrie 2008 (suma de 36.543 lei), din 02 decembrie 2008 (suma de 1.703 lei) și din 04 decembrie 2008 (suma de 5.489,10 lei), precum și obligarea la plata dobânzilor legale, calculate de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la stingerea efectivă a debitului pretins.

Între reclamantă și pârâtul E. a fost încheiat contractul de concesionare nr. 46/15 mai 2001, care a fost modificat prin actul adițional din 08 septembrie 2008, în sensul că:

- părțile contractante din contractul de concesionare sunt: B., prin C. Timiș, care se subrogă în drepturile și obligațiile D. în ceea ce privește activitățile sanitar-veterinare publice de interes național, în calitate de concedent; D., în calitate de concedent cu privire la bunurile imobile proprietate privată a statului care fac obiectul contractului de concesionare; SC A. SRL - Timișoara, în calitate de concesionar;

- reclamanta preia toate drepturile și obligațiile concesionarului stabilite prin contractul de concesiune nr. 46/15 mai 2001.

Față de modificările aduse contractului de concesiune inițial încheiat, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Curtea de apel a reținut că este întemeiată atât excepția lipsei calității procesuale pasive a E., având în vedere transmiterea calității de concedent de la minister la B., cât și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei D., având în vedere că D. are calitate de concedent în ceea ce privește bunurile imobile proprietatea privată a statului, în timp ce pretențiile reclamantei vizează activitățile sanitar-veterinare publice de interes național pentru care calitatea de concedent aparține B., prin C. Timiș, pentru perioada 2008-2009 în care au fost emise facturile a căror contravaloare o solicită reclamanta. Pentru aceste considerente, Curtea de apel a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a constatat că reclamanta a indicat drept temei al raporturilor contractuale atât contractul de concesionare din 15 mai 2001, modificat prin actul adițional din 08 septembrie 2008, cât și contractul din 04 decembrie 2008.

Debitul pe care îl solicită reclamanta reprezintă contravaloarea facturilor din 02 decembrie 2008, din 04 decembrie 2008, din 05 ianuarie 2009, din 30 aprilie 2009 și din 17 octombrie 2008.

Raportat la prevederile contractuale invocate de reclamantă prin acțiunea inițială și precizările ulterioare, precum și în considerarea facturilor a căror contravaloare o solicită reclamanta, Curtea de apel a constatat că facturile din 03 ianuarie 2009 (suma de 218,50 lei), din 30 aprilie 2009 (suma de 1.047,50 lei), (în sumă de 12.790,50 lei) și din 30 aprilie 2009 (în sumă de 960 lei) au fost emise în temeiul contractului din 04 decembrie 2008.

Din aceste facturi a fost achitată parțial suma de 218,50 lei, până la data introducerii cererii de chemare în judecată (07 iunie 2009), iar, până la data de 23 decembrie 2009, debitul a fost integral achitat, însă cu întârziere.

În ceea ce privește facturile din 02 decembrie 2008 și din 04 decembrie 2008, în sumă totală de 7.192,10 lei, Curtea de apel a constatat că acestea au fost emise în temeiul unor contracte (din 2001 și din 01 septembrie 1999) care nu fac obiectul de analiză al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

În ceea ce privește factura din 17 octombrie 2008, în sumă de 36.543 lei, Curtea de apel a constatat că aceasta a fost achitată de către pârâta C. Timiș cu ordinul de plată din 05 noiembrie 2010.

Prin urmare, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata sumei de 43.735,10 lei, sumă compusă din contravaloarea facturilor din 17 octombrie 2008, din 02 decembrie 2008 și din 04 decembrie 2008, este neîntemeiată.

Cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata dobânzilor legale este întemeiată în ceea ce privește contravaloarea debitului aferent facturilor din 05 ianuarie 2009 și din 30 aprilie 2009, emise în temeiul contractului din 04 decembrie 2008 și este neîntemeiată pentru celelalte facturi care au fost emise în temeiul unor contracte care nu au făcut obiectul de analiză al cererii de chemare în judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 129 din 11 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele C. Timiș și B.

6.1. Recursul declarat de pârâta C.;

La termenul de judecată de astăzi, 6 februarie 2014, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la excepția tardivității recursului declarat de pârâta C. Timiș, invocată de instanță din oficiu, împrejurare care face de prisos expunerea motivelor de recurs.

6.2. Recursul declarat de pârâta B.;

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă B. susține că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a B., întrucât, prin actul adițional nr. 5/08 septembrie 2008, în contractul de concesiune parte în contractul de concesiune a devenit B., prin C. Timiș, în considerarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 127/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 88/2004, ale art. 5 lit. c) din O.G. nr. 42/2004 și ale pct. I.4 din anexa nr. 2 la H.G. nr. 130/2006, iar C. Timiș este unitate cu personalitate juridică, fiind necesară delimitarea răspunderii B. și C. Timiș.

Printr-o a doua critică din recurs, recurenta-pârâtă B. susține că în mod greșit instanța a interpretat prevederile art. 46 C. com., fără a face distincția dintre factura care poartă semnătura de primire și factura acceptată la plată conform prevederilor cap. 2 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 1792 din 24 decembrie 2002, care poartă viza „bun de plată” a ordonatorului de credite. Susține recurenta că instanța de fond a reținut în mod eronat că facturile au fost acceptate de pârâta C. Timiș prin ștampilă și semnătură, fără a ține cont de prevederile cuprinse în ordinul respectiv cu referire la angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice.

7.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma criticilor din recurs, în temeiul art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

7.1. Cu privire la recursul declarat de pârâta C.;

La termenul de judecată de astăzi, 6 februarie 2014, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la excepția tardivității recursului, invocată de instanță din oficiu, excepție care face de prisos expunerea și analiza motivelor de recurs.

Înalta Curte constată că este întemeiată excepția tardivității recursului pentru considerentele arătate în continuare.

Conform dovezii de primire și procesului-verbal de predare aflat la fila 40 a dosarului de fond Curții de Apel Timișoara, sentința atacată a fost comunicată pârâtei C. Timiș la data de 5 aprilie 2013.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”.

În raport cu data comunicării sentinței și potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs s-a împlinit la data de 21 aprilie 2012.

Or, recursul declarat de pârâta C. Timiș a fost înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 23 aprilie 2013, conform rezoluției de primire a cererii (fila 2 la dosarul de recurs).

Pentru aceste motive, în temeiul art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că este întemeiată excepția tardivității recursului, urmând a fi respins, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâta C. Timiș.

7.2. Cu privire la recursul declarat de pârâta B.

Cu referire la prima critică din recurs, se constată că instanța de fond, în mod corect, a reținut că, potrivit Contractului de concesionare nr. 46 din 15 mai 2001, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional din 08 septembrie 2008 (fila 10 și următoarele la dosarul Judecătoriei Timișoara), B., prin C. Timiș, are calitatea de concedent, subrogându-se în drepturile și obligațiile D.

Împrejurarea că, potrivit prevederilor contractuale, B. are calitatea de concedent, prin C. Timiș, nu conduce la concluzia că numai C. Timiș ar avea calitate procesuală pasivă în litigiile care derivă din contractul respectiv, iar nu și B. Potrivit prevederilor respective, C. Timiș nu este parte în contract în nume propriu, în calitate de persoană juridică de sine stătătoare, ci în calitate de reprezentant - structură teritorială subordonată - al B., cu toate consecințele juridice care decurg din raportul de reprezentare.

În consecință, este legală și temeinică soluția curții de apel de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a B.

Cu referire la a doua critică din recurs, se constată că, în cadrul litigiului dedus judecății, r

eclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii facturilor din 02 decembrie 2008, din 04 decembrie 2008, din 05 ianuarie 2009, din 30 aprilie 2009 și din 17 octombrie 2008, precum și la plata dobânzilor legale de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la stingerea efectivă a debitului.

În sensul concluziilor Raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul contabil judiciar G. (fila 242 și următoarele la dosarul Tribunalului Timiș), în mod corect instanța de fond a respins solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata contravalorii facturilor invocate, reținând că:

- facturile din 03 ianuarie 2009 și din 30 aprilie 2009 au fost emise în temeiul contractului din 04 decembrie 2008, iar din sumele prevăzute în cuprinsul acestora, suma de 218,50 lei a fost achitată până la data introducerii cererii de chemare în judecată (07 iunie 2009), iar restul debitului a fost achitat cu întârziere, până la data de 23 decembrie 2009;

- facturile din 02 decembrie 2008 și din 04 decembrie 2008 au fost emise în temeiul altor contracte (din 2001 și din 01 septembrie 1999) decât contractele invocate de reclamantă drept temei juridic al pretențiilor deduse judecății (contractul de concesionare din 15 mai 2001, modificat prin actul adițional din 08 septembrie 2008, și contractul din 04 decembrie 2008);

- factura din 17 octombrie 2008, în sumă de 36.543 lei, a fost achitată de pârâta C. Timiș cu ordinul de plată din 05 noiembrie 2010.

Însă, raportat la împrejurarea reținută anterior referitoare la achitarea cu întârziere a contravalorii facturilor din 03 ianuarie 2009 și din 30 aprilie 2009, în mod temeinic și legal a reținut curtea de apel că este întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata dobânzii legale, fiind neîntemeiată solicitarea de acordare a dobânzii legale pentru facturile emise în temeiul altor contracte decât cele care au făcut obiectul de analiză al cererii de chemare în judecată.

Atâta timp cât, prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a constatat că debitul principal (constând în sumele înscrise în facturile invocate de reclamantă) a fost achitat fie până la momentul cererii de chemare în judecată, fie pe parcursul judecății, iar instanța a obligat pârâtele doar la plata dobânzii legale pentru îndeplinirea cu întârziere a obligației de plată înscrise în facturile respective, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-pârâte B. referitoare la faptul că instanța de fond în mod greșit ar fi reținut acceptarea la plată a facturilor cu nerespectarea Normelor metodologice

privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1792/2002.

De vreme ce facturile au fost achitate de către C., ca unitate teritorială subordonată B., nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte, în calitate de debitor, referitoare la propria culpă sub aspectul nelegalității plăților deja efectuate de C., instituție publică subordonată, susțineri prin care debitorul tinde să fie exonerat de plata dobânzii legale pentru executarea cu întârziere a obligației de plată.

Pentru considerentele arătate,

constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate de B. și că este legală și temeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C. Timiș împotriva sentinței civile nr. 129 din 11 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 129 din 11 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2014.