ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 968/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 968/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 23 august 2012,

reclamanta SC A. SRL

Timișoara

a

solicitat

obligarea pârâtei SC T.I. SRL

Timișoara

la plata sumei de 118.000 euro reprezentând debit

datorat conform actului adițional din 4 februarie 2010 la contractul de

asociere în participațiune din 1 octombrie 2007, la plata sumei de 19.042,560

euro reprezentând dobândă legală calculată de la scadență și până la data de 2

iulie 2012, precum și dobânda legală ce se va adăuga până la data plății

efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.

1488 din 6 noiembrie 2012, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă,

a respins ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Acțiunea este

neîntemeiată.

Creanța exhibată de

reclamantă are ca fundament juridic actul adițional nr. 8/4 februarie 2010 la

contractul de asociere în participațiune din 1 octombrie 2007.

Conform acestui act

adițional, părțile au prevăzut că reziliază de comun acord contractul de

asociere în participațiune din 1 octombrie 2007, după achitarea integrală de

către asociatul SC T.I. SRL a sumei de 118.000 auro, până la data de 31 mai

2010, prevăzând totodată că după achitarea integrală a acestei sume, contractul

își pierde valabilitatea și părțile contractante nu vor mai avea nicio

pretenție materială sau pecuniară una față de cealaltă.

În opinia primei

instanțe, nerespectarea acestei înțelegerii a părților nu dă dreptul

reclamantei să obțină obligarea pârâtei la plata sumei de 118.000 euro, ci are

un singur efect juridic, acela al nerezilierii contractului de participațiune din

1 octombrie 2007, de comun acord.

Aceasta întrucât,

acest act adițional reprezintă de fapt o modalitate de încetare a contractului

de participațiune, care prevede în art. 16 lit. a) că acesta încetează înainte

de termenul stabilit, prin hotărârea comună a celor doi asociați și

administratori ai asociației.

Or, valabilitatea

hotărârii celor doi asociații de a rezilia înainte de termen contractul de

participațiune, materializată prin actul adițional din 4 februarie 2010 era

condiționată de plata unei sume de bani.

Cum această condiție

nu a fost îndeplinită, plata nefiind efectuată de asociatul SC T.I. SRL,

efectul juridic este acela al nevalabilității hotărârii comune de reziliere, cu

consecința valabilității și continuării contractului de participațiune și a

obligațiilor părților sale, fie până la expirarea termenului convenit de părți,

fie până la intervenția unei alte cauze de încetare reglementată de părți la art.

16 sau din cauze judiciare.

Așa fiind, instanța

de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea.

În ce privește

excepția netimbrării invocată de pârâtă prin concluzii scrise, prima instanță a

apreciat că nu poate fi pusă în discuție, deoarece deși excepțiile de ordine

publică pot fi invocate oricând în timpul procesului, chiar din oficiu de

instanța de judecată și chiar în fața recursului, conform art. 136 C. proc.

civ., totuși, limita procesuală a invocării lor este dată de etapa

dezbaterilor, înainte ca instanța să închidă dezbaterile.

Instanța nu este

legal sesizată cu cereri sau excepții depuse sau invocate după închiderea

dezbaterilor sau în timpul amânării pronunțării pentru a depune concluzii

scrise, iar dispozițiile art. 151 C. proc. civ. nu sunt imperative pentru

instanță, neavând obligativitatea, ci doar posibilitatea să repună cauza pe rol

în vederea discutării unei excepții de ordine publică invocată după dezbateri.

Mai mult, a constatat

că reclamanta a timbrat corespunzător acțiunea cu 10.210,08 lei taxă judiciară

de timbru și 5 lei timbru judiciar, astfel că excepția netimbrării apare ca

nefondată, dacă ar fi pusă în discuție.

Prin

decizia civilă nr. 66

din 26 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a

respins apelul

formulat de reclamantă ca nefondat și a obligat-o pe aceasta la 2.000 lei

cheltuieli de judecată, către intimata SC T.I. SRL

Timișoara.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Contrar susținerilor

reclamantei, obligația de plată asumată de pârâtă și recunoscută de aceasta

prin propuneri de reeșalonare a plății, nu are ca efect nașterea unui drept de

creanță în beneficiul reclamantei și aceasta deoarece obligația de plată a fost

stabilită în anumite condiții precis determinate, condiții a căror îndeplinire

nu s-a materializat. Astfel, între părți s-a încheiat în anul 2007 un contract

de asociere în participațiune, iar în anul 2010 un act adițional la acest

contract, prin care se prevedea rezilierea contractului de asociere în

participațiune, sub condiția plății sumei de 118.000 euro de către pârâtă.

Neplata acestei sume

de către pârâtă, adică neîndeplinirea condiției de reziliere a contractului

dintre părți nu poate avea ca efect decât menținerea contractului inițial, deci

menținerea asocierii și nu creează premisele unei acțiuni în pretenții în

contra pârâtei.

Faptul că pârâta a

achitat o parte din suma stabilită ca o condiție a rezilierii contractului de

asociere în participațiune sau că a solicitat reeșalonarea plăților, nu

dovedește în contextul raporturilor juridice dintre părți decât că și aceasta

la rândul său a dorit rezilierea contractului și ieșirea din asociere, însă nu

a îndeplinit condiția stabilită de comun acord între părți pentru a se dispune

rezilierea respectivului contract.

Astfel fiind, constatând că hotărârea instanței de fond este temeinică

și legală și că în cauză nu s-a identificat niciun motiv de schimbare în tot

sau în parte a hotărârii apelate, instanța de apel a respins ca nefondat apelul

formulat de reclamantă.

Văzând și

dispozițiile art. 275 C. proc. civ., a obligat-o pe apelantă la cheltuielile

suportate de intimata pârâtă în sumă de 2.000 lei.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs reclamanta SC A. SRL Timișoara,

întemeindu-se pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a

deciziei recurate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată, cu

obligarea intimatei pârâte la suportarea cheltuielilor ocazionate de acest

proces.

În motivarea

recursului său, reclamanta susține, în esență, că:

Instanța de apel, cât

și instanța de fond au nesocotit forța obligatorie a convențiilor, lipsind de

eficiență, fără niciun temei, o obligație fermă de plată asumată de intimata

pârâtă, constatată prin înscrisurile de la dosar, - motiv de casare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 969 C. civ. Mai mult, instanțele

au dat o interpretare originală Actului

adițional nr. 8/4 februarie 2010 la contractul

de asociere în participațiune din 2007,

interpretare străină de conținutul actului și

de regulile de interpretare statuate prin art. 978 C. civ., în sensul că în

interpretarea acestora convenția nu produce niciun efect în privința obligației

de plată asumată de pârâtă, nu dă dreptul creditorului obligației de a pretinde

de la debitor plata sumei și nu produce efecte nici în privința rezilierii

contractului de

asociere în participațiune, pentru că pârâta nu a achitat suma la care s-a

obligat și nici nu poate fi obligată s-a achite.

În ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenta consideră că motivarea instanței este contradictorie: pe de-o parte,

instanța reține că pârâta și-a asumat obligația de plată a sumei pretinse prin

acțiune, semnând și graficul de eșalonare a plăților, prin care se obliga să

facă plata la anumite date, pentru ca în același timp, instanța să nu admită și

existența dreptului corelativ al reclamantei de a cere obligarea pârâtei la

executarea obligației constatate.

Recurenta mai susține

și că hotărârea instanței de apel se fondează pe motive străine de natura

pricinii, pentru că din niciun act al părților nu rezultă că acestea ar fi

încheiat o convenție pentru a nu o executa, respectiv că pârâta a recunoscut o

datorie și s-a obligat să o achite într-un anumit termen, pentru ca, de fapt,

să nu o achite sau să o achite numai dacă vrea, fără să poată fi obligată.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța a schimbat natura și

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, prin care

pârâta și-a asumat obligația de plată a datoriei care face obiectul prezentei

acțiuni, deoarece obligația de plată a pârâtei și termenele de plată asumate

sunt ferme, fără echivoc și nu lasă loc de interpretare, iar, instanța, fără

niciun temei a schimbat înțelesul neîndoielnic al obligației ferme de plată

asumate de pârâtă, într-o obligație pur potestativă, care să nu producă niciun

efect, nesupusă coercițiunii, în caz de neexecutare.

Recursul nu este

fondat.

Din examinarea

motivelor de recurs formulate de reclamantă, în raport de actele dosarului,

precum și de dispozițiile legale incidente în speță, se constată următoarele:

În ce privește primul

motiv de recurs întemeiat de recurentă pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., - potrivit căruia aceasta susține că instanțele au nesocotit forța

obligatorie a convențiilor, contrar dispozițiilor art. 969 C. civ., lipsind de

eficiență o obligație fermă de plată asumată de pârâtă și, de asemenea, că

instanțele au încălcat regulile de interpretare statuate de art. 978 C. civ.,

pentru că au dat convenției înțelesul de a nu produce niciun efect, - se

constată că nu este întemeiat.

Astfel, potrivit

înțelegerii părților exprimate prin actul adițional din 4 februarie 2010 la

contractul de asociere în participațiune din 2007 s-a convenit rezilierea de

comun acord a contractului, după achitarea de către pârâta SC T.I. SRL a sumei

de 118.000 euro, până la data de 31 mai 2010, stabilindu-se, totodată, că după

achitarea integrală a acestei sume, contractul își pierde valabilitatea, iar părțile

nu vor mai avea nicio pretenție materială sau pecuniară una față de cealaltă.

Se observă, că prin

acest act adițional, părțile au prevăzut o modalitate de încetare a contractului

în concordanță cu prevederile art. 16 lit. a) din contract, conform cărora

acesta poate înceta înainte de termenul stabilit, prin hotărârea comună a celor

doi asociați și administratori ai asociației.

Rezultă, prin urmare,

că valabilitatea hotărârii de a rezilia contractul înainte de termenul stabilit

contractual era condiționată de achitarea sumei de bani mai sus menționate, de

către pârâtă, - condiție ce nu a fost îndeplinită, în contextul în care nici

reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații.

Or, în această

împrejurare, se constată că ambele instanțe au reținut judicios că efectul

neîndeplinirii condiției de reziliere stabilite de părți prin actul adițional din

4 februarie 2010 nu poate fi decât acela de nevalabilitate a hotărârii comune

de reziliere, cu consecința menținerii valabilității contractului, precum și a

obligațiilor părților până la expirarea termenului contractual sau până la

intervenția unei alte cauze de încetare reglementate de părți conform art. 16

din contract sau a unei cauze judiciare, - așa încât, în speță, nu sunt create

premisele unei acțiuni în pretenții contra pârâtei.

Din cele mai sus

arătate, reiese că nu pot fi primite susținerile recurentei privind nesocotirea

de către instanțe a forței obligatorii a convențiilor, respectiv a

dispozițiilor art. 969 C. civ., pentru că acestea au dat o interpretare corectă

voinței părților astfel cum a fost exprimată ea prin relațiile contractuale pe

care le-au stabilit.

Neîntemeiate se

constată a fi și susținerile legate de încălcarea în speță a regulilor de

interpretare reglementate de dispozițiile art. 978 C. civ., atât timp cât, în

prezenta cauză, nu se aflăm în prezența unei clauze primitoare de mai multe

înțelesuri, ce se cere a fi interpretată în sensul de a avea un efect și nu în

acela de a nu avea niciunul, ci a unei condiții suspensive clar exprimate, ce

nu a fost îndeplinită.

Instanțele au

apreciat corect că în această împrejurare, se impune constatarea lipsei sale de

efect și menținerea valabilității contractului până la expirarea termenului

contractual, în situația în care, la data de 31 mai 2010 stabilită drept termen

de reziliere de comun acord, niciuna din părți nu-și îndeplinise obligațiile

contractuale.

Nici criticile

formulate prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. conținute

de cel de-al doilea motiv de recurs și anume, motivarea contradictorie a

hotărârii instanței de apel, precum și existența unor motive străine de natura

pricinii nu pot fi primite și vor fi respinse, ca atare.

Aceasta, deoarece

instanța de apel a reținut judicios că achitarea unei părți din suma stabilită

și solicitarea reeșalonării plăților nu înseamnă decât că și pârâta a dorit la

rândul său rezilierea contractului și ieșirea din asociere, dar acest lucru nu

s-a mai putut realiza din cauza neîndeplinirii condiției suspensive stabilite

de comun acord în actul adițional - această reținere a instanței nefiind

contradictorie și nici străină de natura pricinii.

În fine,

întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține

că, fără niciun temei, instanța a schimbat înțelesul neîndoielnic al obligației

de plată asumate de pârâtă, într-o obligație pur potestativă, care să nu

producă niciun efect.

Or, se constată că și

această susținere este neîntemeiată, de vreme ce este cert că obligația de

plată asumată și recunoscută de pârâtă prin solicitarea eșalonărilor plăților

nu a putut da naștere unui drept de creanță și premiselor unei acțiuni în

pretenții contra pârâtei, așa cum s-a mai arătat, întrucât această obligație de

plată a fost stabilită în condiții precis determinate, ce nu s-au îndeplinit.

Rezultă, prin urmare,

că instanța de apel nu a schimbat înțelesul neîndoielnic al obligației de plată

a pârâtei, așa cum eronat afirmă recurenta.

În consecință,

reținându-se că recurenta reclamantă nu a formulat niciun motiv de recurs

întemeiat, în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304

C. proc. civ., - având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul reclamantei

SC

A. SRL Timișoara se va respinge, ca nefondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta - reclamantă va fi obligată să-i

plătească intimatei - pârâte SC T.I. SRL Timișoara suma de 4.000 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta- reclamantă SC A. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile

nr. 66 din 26 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a

II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-

reclamantă să plătească intimatei- pârâte SC T.I. SRL Timișoara suma de 4.000

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

martie 2014.