ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3666/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3666/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 129 din 19 iunie 2012, Tribunalul Timiș a respins acțiunea

formulată de reclamanta P.O.R. - Timișoara Mehala în contradictoriu cu pârâta

SC L.B.C. SRL și intervenienta SC G. SRL, având ca obiect reziliere contract,

fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă și intervenient a sumei de 700

lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut următoarele:

între reclamantă, în calitate de

locator și pârâtă, în calitate de locatar, a fost încheiat un contract de

închiriere privind imobilului situat în Timișoara, contract încheiat pentru

perioada 01 iulie 2006-01 iulie 2021.

S-a stabilit ca pârâta să fie scutită

de plata chiriei pentru primele 6 luni de contract, chiria fiind stabilită la

suma de 1.500 euro.

Ca modalitate de plată a acestei

chirii, părțile au stabilit că aceasta se va face prin contravaloare lucrări de

întreținere și reparații a bisericii și clădirilor anexe parohiei, lucrări de

amenajare și construcții anexe a bunului închiriat, conform devizelor și

situațiilor de plată.

Părțile au înțeles să modifice

contractul de locațiune, stabilind în data de 4 septembrie 2009, prin

procesul-verbal nr. 1 încheiat, ca pârâta să plătească în numerar

contravaloarea chiriei pe lunile iulie - octombrie 2009.

Reclamanta a solicitat să se constate

reziliat de drept contractul, ceea ce presupune existența unui pact comisoriu

expres de gradul 4, care nu se regăsește în contractul încheiat de părți.

Potrivit Deciziei nr 124 din 23 mai

2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, lucrările de

construcție efectuate de intervenienți în folosul pârâtei și în beneficiul

reclamantei depășesc suma solicitată de către aceasta cu titlu de așa-zisă

chirie restantă.

Tribunalul a reținut că între părți nu

a intervenit un pact comisoriu expres de gradul IV astfel că nu se poate

pronunța rezilierea de drept a contractului, însă luând în considerare temeiul

de drept - art. 1020 C. civ., instanța de fond a analizat și cauzele unei

eventuale răspunderi civile contractuale, care nu este dovedită, deoarece

pârâta a achitat chiria aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009,

atât în numerar, cât și prin lucrările efectuate cu acordul reclamantei,

conform expertizei efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta P.O.R. Timișoara - Mehala.

Prin Decizia civilă nr. 204 din 5

noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins acest apel.

Prin sentința comercială nr. 205/PI

din 19 februarie 2010, Tribunalul Timiș a soluționat în cadrul Dosarului nr.

6716/30/2009, primele două petite ale cererii introductive, în sensul admiterii

acestora cu consecința evacuării la data de 23 aprilie 2010 a fostei chiriașe

SC L.B.C. SRL și a disjuns petitul trei - pretenții, care ulterior a fost înregistrat

pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2229/30/2010.

Prin Decizia civilă nr. 237 din 14

decembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, în cadrul judecării apelului împotriva

sentinței nr. 205/PI din 19 februarie 2010 pronunțate de Tribunalul Timiș în

acest dosar, a respins apelul declarat de pârâta SC L.B.C. SRL.

Înalta Curte de Casație si Justiție,

secția comercială, s-a pronunțat prin Decizia nr. 2295 din 14 iunie 2011, în

cadrul judecării recursului împotriva Deciziei nr. 237 din 14 decembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în sensul că a casat sentința

Tribunalului Timiș și decizia Curții de Apel Timișoara strict pe considerentul

că s-a efectuat o greșită aplicare a principiului ce stă la baza disjungerii

petitelor acțiunii introductive.

Astfel, arată reclamanta că esența

litigiului pendinte se reduce la rezilierea contractului de închiriere și

evacuarea pârâtei SC L.B.C. SRL, ca urmare a neplății chiriei în perioada 01

iulie 2006 - 31 iulie 2009, respectiv a chiriei aferente perioadei iulie - octombrie

2009.

În privința susținerii că instanța de

fond a neglijat indicațiile date de Instanța Supremă în decizia de casare, s-a

reținut că motivul de casare al hotărârilor l-a reprezentat disjungerea greșită

a petitului 3 al acțiunii principale și soluționarea pe cale separată a

acestuia, indicațiile deciziei fiind ca judecarea acțiunii să se facă, în

integralitate, conform prescripțiilor procedurale.

S-a constatat că asupra fondului

pricinii, apelanta a invocat faptul că pârâta nu a respectat obligațiile sale

contractuale de a achita chiria, la termenele asumate și că a folosit bunul

închiriat într-o manieră străină de aceea a unui bun proprietar.

Referitor la plata sumei ce reprezintă

chiria, s-a reținut că pârâta a efectuat lucrări de construcție, indiferent

dacă în mod direct sau prin altă persoană, contravaloarea acesteia fiind

superioară obligației ce îi revenea de achitat reclamantei.

Instanța de apel a mai reținut că nu

este investită cu analizarea legalității în care își desfășoară pârâta activitatea

și nici a lucrărilor de construcție derulate.

Atitudinea pretins neconformă cu un

bun proprietar a pârâtei, nu se poate raporta la aplicarea sancțiunii

rezilierii, câtă vreme utilizarea bunului după circumstanțe nu stabilește care

sunt circumstanțele nerespectate de pârâtă sau care a fost destinația stabilită

de părți diferit de stipulațiile art. 7 din contract - activități comerciale.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta P.O.R. Timișoara, care a fost soluționat prin Decizia nr.

3269 din 15 octombrie 2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul

admiterii acestuia, casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte a reținut că instanței de

apel îi revenea sarcina de a verifica legalitatea și temeinicia sentinței

atacate nr. 129/PI din 19 iunie 2012 pronunțată de prima instanță după casare,

respectiv după pronunțarea Deciziei nr 2295 din 14 iunie 2011 de către Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 6716/30/2009. Prin

decizia de îndrumare s-a stabilit că examinarea tuturor petitelor din cererea

de chemare în judecată să se realizeze în același dosar iar instanțelor de

judecată le revenea obligația respectării hotărârii instanței de recurs.

Prin Decizia civilă nr. 271 din 08

aprilie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de apelanta P.O.R. Timișoara împotriva sentinței

civile nr 129 din 19 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de Apel a reținut următoarele:

În speță, petitul 3 din cererea

reclamantei, respectiv obligarea pârâtei SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500

euro datorați cu titlu de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 iulie

2009, disjuns prin secția civilă nr. 205 din 19 februarie 2010 de către

Tribunalul Timiș a fost soluționat irevocabil conform Deciziei nr. 2140 din 30

mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casațâi și Justiție

- în Dosarul nr. 2229/30/2010, în

sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei împotriva pârâtei și a fost

admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de intervenienta

SC G. SRL, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă

de 10.278 lei la fond și în apel, către pârâtă și intervenienta.

S-a tranșat că lucrările la care s-a

obligat pârâta au fost executate prin intermediul intervenientei SC G. SRL

potrivit contractelor de colaborare încheiate între cele două societăți și că,

în același interval de timp intervenienta a executat lucrări în favoarea

reclamantei, atât în temeiul contractelor de colaborare încheiate cu pârâta SC

L.B.C. SRL, cât și în temeiul unor raporturi juridice directe stabilite cu

reclamanta, așa încât se impunea a se face distincție între cele două categorii

de lucrări, dintre care primele au vizat Casa Parohială și spațiile anexe ale

acesteia, iar cele din urmă B.P.M.

S-a stabilit că lucrările efectuate la

Casa Parohială și anexe nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC

L.B.C. SRL în contul chiriei datorate reclamantei.

Având în vedere că aceste lucrări au

determinat o majorare a patrimoniului reclamantei cu valoarea de 234.960 lei și

o diminuare a patrimoniului pârâtei și intervenientei cu aceiași sumă, instanța

a considerat că această valoare se impune a fi imputată asupra chiriei datorată

de pârâtă.

Acest petit a rămas irevocabil la data

de 30 mai 2013, intrând astfel, în puterea de lucru judecat, conform căruia „o

cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură data".

Instanța a constatat că petitul 3 din

cererea reclamantei, respectiv obligarea pârâtei SC L.B.C. SRL la plata sumei

de 46.500 euro datorați cu titlu de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2007 -

31 iulie 2009, disjuns prin sentința civilă nr 205 din 19 februarie 2010

de către Tribunalul Timiș a fost soluționat irevocabil conform Deciziei nr.

2140 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casați eși

Justiție și având în vedere principiul puterii de lucrul judecat,

principiul legalității căii de atac și al unicității căii de atac, precum și

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, acest petit nu mai poate

face obiectul unei noi judecăți.

Pe fondul cauzei s-a reținut că

potrivit contractului încheiat între părți nu se prevede rezilierea

contractului pentru neplata chiriei sau plata cu întârziere sau fracționată a

chiriei.

Prin raportul de expertiză tehnică

judiciară s-a stabilit că valoarea lucrărilor executate de pârâtă în contul

chiriei datorate este mult mai mare decât întinderea obligației de plată pe

care pârâta o avea față de reclamantă, astfel că neplata chiriei nu poate fi

invocată de către reclamantă ca motiv al rezilierii contractului de închiriere

și al evacuării pârâtei.

Acțiunea reclamantei trebuie

soluționată prin raportare la dispozițiile art. 34 și 35 din contract, potrivit

cărora desființarea contractului din culpa chiriașului poate avea loc doar dacă

prejudiciul adus reclamantei locatoare este atât de grav încât continuarea

contractului nu se mai justifică.

Susținerea că lucrările au fost

executate de intervenienta SC G. SRL în baza unor raporturi juridice directe cu

P.O.R. - Timișoara Mehala, nu mai comportă discuții întrucât în Dosarul nr.

2229/30/2010 s-a stabilit irevocabil că lucrările efectuate la Casa Parohială

și anexe nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC L.B.C. SRL în

contul chiriei datorată reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta P.O.R. Timișoara Mehala, criticând-o sub următoarele motive

de nelegalitate:

Instanța de apel nu a respectat

dispozițiile Deciziei de casare nr. 3269 din 15 octombrie 2013 prin care s-a

stabilit că la soluționarea apelului se vor avea în vedere dispozițiile

Deciziei nr. 2295 din 14 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin care se stabilește că în mod greșit a fost disjuns

capătul de cerere privind obligarea SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro

datorați cu titlu de credit. Prin Decizia nr. 2295 din 14 iunie 2011 se precede

că instanța de rejudecare va analiza și acest capăt de cerere disjuns în mod

neîntemeiat.

Instanța nu s-a conformat pentru a

doua oară obligațiilor prevăzute de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind

dispozițiile instanței de recurs în ceea ce privește analizarea pentru

pronunțarea asupra fondului și a capătului de cerere privind obligarea SC

L.B.C. SRL la plata chiriei în cuantum de 46.500 euro.

Soluția instanței de apel a fost dată

și cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a pronunțat hotărârea prin

neobservarea formelor legale în ceea ce privește obligativitatea conformării cu

dispozițiile deciziei de casare așa cum prevede art. 315 alin. (2) C. proc.

civ.

Instanța de apel a interpretat greșit

actul dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

Instanța de apel stabilește că

acțiunea trebuie soluționată prin raportare la dispozițiile art. 34 și 35 din

contractul de închiriere.

În realitate, instanța trebuia să

analizeze condițiile rezilierii prin raportare la modificarea convențională a

obligației părților. S-a stabilit în mod greșit că procesul-verbal nu are

relevanță juridică și nu produce efecte din perspectiva îndeplinirii

condițiilor rezilierii. Instanța a încălcat disp art 969 C. civ. deoarece după

ce a constatat existența procesului-verbal a modificat înțelesul vădit

neîndoielnic al acestuia, ignorând manifestarea de voință a părților.

Procesul verbal a modificat contractul

de închiriere, astfel: „chiriașul declară că va plăti numerar contravaloarea

chiriei, pe considerentul că îi este interzisă efectuarea de lucrări la

imobilele aparținând Parohiei pe lunile iulie, august, septembrie și octombrie

2009".

Hotărârea cuprinde motive

contradictorii deoarece instanța stabilește pe de-o parte că procesul verbal nu

a modificat contractul de închiriere inițial în ceea ce privește modalitatea de

plată a chiriei, ci doar s-a convenit compensarea obligațiilor reciproce după

data de 31 octombrie 2009, deși este clar că a existat o asumare expresă a

obligației de plată în numerar de către chiriaș.

Apoi, instanța reține că deși nu a

fost achitată chiria în numerar pe lunile iulie - octombrie 2009, aceasta nu

reprezintă un prejudiciu atât de grav produs reclamantei pentru a justifica

rezilierea contractului.

Hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Instanța reține din oficiu o

compensare între valoarea lucrărilor de construcție și suma reprezentând chiria

pentru întreaga perioadă ianuarie 2007 - septembrie 2009.

Orice lucrări efectuate de SC L.B.C.

SRL trebuia să fie anunțate în scris și să fie acceptate de reclamantă pe baza

unei oferte de lucrări însoțite de devize pentru fiecare lucrare în parte și

facturi fiscale.

Reprezentantul SC L.B.C. SRL a

recunoscut expres prin procesele verbale că s-au efectuat de către intimată

lucrări fără proiect, fără autorizație de construcție, fără acordul scris al

proprietarului și că nu Ie-a înregistrat în contabilitate, fiind totodată de

acord să le demoleze.

În cauză, intimata SC L.B.C. SRL a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma

motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind

nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În cauză nu au fost încălcate formele

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ.

S-a reținut că în speță există putere

de lucru judecat în ceea ce privește petitul 3 al cererii de chemare în

judecată, care are ca obiect obligarea pârâtei intimate SC L.B.C. SRL la plata

sumei de 46.500 euro cu titlu de chirie neachitată.

Cu privire la acest capăt de cerere

există o soluție irevocabilă, astfel încât hotărârea prin care a fost

soluționat acest petit este prezumata a exprima adevărul și nu se mai poate

reanaliza acest aspect printr-o altă hotărâre judecătorească.

Așa fiind, prin soluția pronunțată,

instanța de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ.

S-a reținut în mod corect faptul că

dreptul la un proces echitabil se opune ca o soluție definitivă pronunțată de o

instanță să mai poată fi pusă în discuție. Așadar, cererea de obligare a SC

L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro cu titlu de chirie neachitată pentru

imobilul în litigiu nu mai poate face obiectul unei noi judecăți.

În decizia recurată se rețin

concluziile expertizei judiciare prin care s-a stabilit că valoarea lucrărilor

executate de SC L.B.C. SRL la imobilul închiriat în contul chiriei este mult

mai mare decât obligația de plată pe care aceasta o avea față de

reclamanta-recurentă.

Hotărârea recurată cuprinde motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților, astfel că răspunde exigențelor art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

Hotărârea nu cuprinde în niciun fel

motive contradictorii.

În ceea ce privește critica

referitoare la interpretarea procesului-verbal încheiat de părți, acesta nu

reprezintă un motiv de nelegalitate, neputând fi încadrat în disp art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ., instanța de recurs nefiind îndrituită conform dispozițiilor

legale să facă aprecieri asupra temeiniciei hotărârii, respectiv asupra

probelor administrate.

Instanța de apel nu a interpretat

greșit clauzele contractului de închiriere.

Părțile au stabilit ca valoare a

chiriei suma de 1.500 euro și conform art. 12 s-a stabilit ca „plata chiriei se

va face prin contravaloare lucrări de întreținere și reparații a bisericii și

clădirilor anexe parohiei, lucrări de amenajare și construcții anexe a bunului

închiriat, conform devizelor și situațiilor de plată".

Prin procesul-verbal din 4 septembrie

2009 s-a convenit că după data de 31 octombrie 2009 se va proceda la

compensarea obligațiilor reciproc datorate de la data încheierii contractului

la zi.

Hotărârea nu a fost pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta

a solicitat rezilierea contractului de închiriere pentru neplata chiriei de la

01 ianuarie 2007.

Curtea de Apel a reținut în mod corect

faptul că printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat că prețul locațiunii a fost

achitat sub forma lucrărilor de construcții la bunul închiriat, în valoare de

234.960 lei executate de către SC G. SRL cu știința și permisiunea

reclamantei-recurente.

Pe de altă parte, potrivit disp art 35

din contractul de închiriere, desființarea contractului din culpa chiriașului

poate avea loc doar dacă prejudiciul pe care l-a produs locatorului este atât

de grav încât continuarea contractului nu se mai justifică.

Nu se poate reține că instanța a

procedat „din oficiu" la compensarea obligațiilor reciproce. Cu privire la

plata chiriei s-au reținut concluziile raportului de expertiză efectuat.

S-a stabilit în mod irevocabil că

lucrările efectuate nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC

L.B.C. SRL în contul chiriei datorate reclamantei recurente.

Față de toate aceste considerente,

Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să

impună casarea sau modificarea deciziei și, pe cale de consecință, potrivit

disp art 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta P.O.R. Timișoara - Mehala împotriva Deciziei civile nr. 271 din 8

aprilie 2014, pronunțata de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 noiembrie 2014.