ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3666/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3666/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului
constată următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 129 din 19 iunie 2012, Tribunalul Timiș a respins acțiunea
formulată de reclamanta P.O.R. - Timișoara Mehala în contradictoriu cu pârâta
SC L.B.C. SRL și intervenienta SC G. SRL, având ca obiect reziliere contract,
fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă și intervenient a sumei de 700
lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție,
tribunalul a reținut următoarele:
între reclamantă, în calitate de
locator și pârâtă, în calitate de locatar, a fost încheiat un contract de
închiriere privind imobilului situat în Timișoara, contract încheiat pentru
perioada 01 iulie 2006-01 iulie 2021.
S-a stabilit ca pârâta să fie scutită
de plata chiriei pentru primele 6 luni de contract, chiria fiind stabilită la
suma de 1.500 euro.
Ca modalitate de plată a acestei
chirii, părțile au stabilit că aceasta se va face prin contravaloare lucrări de
întreținere și reparații a bisericii și clădirilor anexe parohiei, lucrări de
amenajare și construcții anexe a bunului închiriat, conform devizelor și
situațiilor de plată.
Părțile au înțeles să modifice
contractul de locațiune, stabilind în data de 4 septembrie 2009, prin
procesul-verbal nr. 1 încheiat, ca pârâta să plătească în numerar
contravaloarea chiriei pe lunile iulie - octombrie 2009.
Reclamanta a solicitat să se constate
reziliat de drept contractul, ceea ce presupune existența unui pact comisoriu
expres de gradul 4, care nu se regăsește în contractul încheiat de părți.
Potrivit Deciziei nr 124 din 23 mai
2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, lucrările de
construcție efectuate de intervenienți în folosul pârâtei și în beneficiul
reclamantei depășesc suma solicitată de către aceasta cu titlu de așa-zisă
chirie restantă.
Tribunalul a reținut că între părți nu
a intervenit un pact comisoriu expres de gradul IV astfel că nu se poate
pronunța rezilierea de drept a contractului, însă luând în considerare temeiul
de drept - art. 1020 C. civ., instanța de fond a analizat și cauzele unei
eventuale răspunderi civile contractuale, care nu este dovedită, deoarece
pârâta a achitat chiria aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009,
atât în numerar, cât și prin lucrările efectuate cu acordul reclamantei,
conform expertizei efectuate în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat
apel reclamanta P.O.R. Timișoara - Mehala.
Prin Decizia civilă nr. 204 din 5
noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins acest apel.
Prin sentința comercială nr. 205/PI
din 19 februarie 2010, Tribunalul Timiș a soluționat în cadrul Dosarului nr.
6716/30/2009, primele două petite ale cererii introductive, în sensul admiterii
acestora cu consecința evacuării la data de 23 aprilie 2010 a fostei chiriașe
SC L.B.C. SRL și a disjuns petitul trei - pretenții, care ulterior a fost înregistrat
pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2229/30/2010.
Prin Decizia civilă nr. 237 din 14
decembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, în cadrul judecării apelului împotriva
sentinței nr. 205/PI din 19 februarie 2010 pronunțate de Tribunalul Timiș în
acest dosar, a respins apelul declarat de pârâta SC L.B.C. SRL.
Înalta Curte de Casație si Justiție,
secția comercială, s-a pronunțat prin Decizia nr. 2295 din 14 iunie 2011, în
cadrul judecării recursului împotriva Deciziei nr. 237 din 14 decembrie 2010
pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în sensul că a casat sentința
Tribunalului Timiș și decizia Curții de Apel Timișoara strict pe considerentul
că s-a efectuat o greșită aplicare a principiului ce stă la baza disjungerii
petitelor acțiunii introductive.
Astfel, arată reclamanta că esența
litigiului pendinte se reduce la rezilierea contractului de închiriere și
evacuarea pârâtei SC L.B.C. SRL, ca urmare a neplății chiriei în perioada 01
iulie 2006 - 31 iulie 2009, respectiv a chiriei aferente perioadei iulie - octombrie
2009.
În privința susținerii că instanța de
fond a neglijat indicațiile date de Instanța Supremă în decizia de casare, s-a
reținut că motivul de casare al hotărârilor l-a reprezentat disjungerea greșită
a petitului 3 al acțiunii principale și soluționarea pe cale separată a
acestuia, indicațiile deciziei fiind ca judecarea acțiunii să se facă, în
integralitate, conform prescripțiilor procedurale.
S-a constatat că asupra fondului
pricinii, apelanta a invocat faptul că pârâta nu a respectat obligațiile sale
contractuale de a achita chiria, la termenele asumate și că a folosit bunul
închiriat într-o manieră străină de aceea a unui bun proprietar.
Referitor la plata sumei ce reprezintă
chiria, s-a reținut că pârâta a efectuat lucrări de construcție, indiferent
dacă în mod direct sau prin altă persoană, contravaloarea acesteia fiind
superioară obligației ce îi revenea de achitat reclamantei.
Instanța de apel a mai reținut că nu
este investită cu analizarea legalității în care își desfășoară pârâta activitatea
și nici a lucrărilor de construcție derulate.
Atitudinea pretins neconformă cu un
bun proprietar a pârâtei, nu se poate raporta la aplicarea sancțiunii
rezilierii, câtă vreme utilizarea bunului după circumstanțe nu stabilește care
sunt circumstanțele nerespectate de pârâtă sau care a fost destinația stabilită
de părți diferit de stipulațiile art. 7 din contract - activități comerciale.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs reclamanta P.O.R. Timișoara, care a fost soluționat prin Decizia nr.
3269 din 15 octombrie 2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul
admiterii acestuia, casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre
rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Înalta Curte a reținut că instanței de
apel îi revenea sarcina de a verifica legalitatea și temeinicia sentinței
atacate nr. 129/PI din 19 iunie 2012 pronunțată de prima instanță după casare,
respectiv după pronunțarea Deciziei nr 2295 din 14 iunie 2011 de către Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 6716/30/2009. Prin
decizia de îndrumare s-a stabilit că examinarea tuturor petitelor din cererea
de chemare în judecată să se realizeze în același dosar iar instanțelor de
judecată le revenea obligația respectării hotărârii instanței de recurs.
Prin Decizia civilă nr. 271 din 08
aprilie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, a respins ca
nefondat apelul declarat de apelanta P.O.R. Timișoara împotriva sentinței
civile nr 129 din 19 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș.
Pentru a pronunța această soluție,
Curtea de Apel a reținut următoarele:
În speță, petitul 3 din cererea
reclamantei, respectiv obligarea pârâtei SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500
euro datorați cu titlu de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 iulie
2009, disjuns prin secția civilă nr. 205 din 19 februarie 2010 de către
Tribunalul Timiș a fost soluționat irevocabil conform Deciziei nr. 2140 din 30
mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casațâi și Justiție
- în Dosarul nr. 2229/30/2010, în
sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei împotriva pârâtei și a fost
admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de intervenienta
SC G. SRL, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă
de 10.278 lei la fond și în apel, către pârâtă și intervenienta.
S-a tranșat că lucrările la care s-a
obligat pârâta au fost executate prin intermediul intervenientei SC G. SRL
potrivit contractelor de colaborare încheiate între cele două societăți și că,
în același interval de timp intervenienta a executat lucrări în favoarea
reclamantei, atât în temeiul contractelor de colaborare încheiate cu pârâta SC
L.B.C. SRL, cât și în temeiul unor raporturi juridice directe stabilite cu
reclamanta, așa încât se impunea a se face distincție între cele două categorii
de lucrări, dintre care primele au vizat Casa Parohială și spațiile anexe ale
acesteia, iar cele din urmă B.P.M.
S-a stabilit că lucrările efectuate la
Casa Parohială și anexe nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC
L.B.C. SRL în contul chiriei datorate reclamantei.
Având în vedere că aceste lucrări au
determinat o majorare a patrimoniului reclamantei cu valoarea de 234.960 lei și
o diminuare a patrimoniului pârâtei și intervenientei cu aceiași sumă, instanța
a considerat că această valoare se impune a fi imputată asupra chiriei datorată
de pârâtă.
Acest petit a rămas irevocabil la data
de 30 mai 2013, intrând astfel, în puterea de lucru judecat, conform căruia „o
cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură data".
Instanța a constatat că petitul 3 din
cererea reclamantei, respectiv obligarea pârâtei SC L.B.C. SRL la plata sumei
de 46.500 euro datorați cu titlu de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2007 -
31 iulie 2009, disjuns prin sentința civilă nr 205 din 19 februarie 2010
de către Tribunalul Timiș a fost soluționat irevocabil conform Deciziei nr.
2140 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casați eși
Justiție și având în vedere principiul puterii de lucrul judecat,
principiul legalității căii de atac și al unicității căii de atac, precum și
dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, acest petit nu mai poate
face obiectul unei noi judecăți.
Pe fondul cauzei s-a reținut că
potrivit contractului încheiat între părți nu se prevede rezilierea
contractului pentru neplata chiriei sau plata cu întârziere sau fracționată a
chiriei.
Prin raportul de expertiză tehnică
judiciară s-a stabilit că valoarea lucrărilor executate de pârâtă în contul
chiriei datorate este mult mai mare decât întinderea obligației de plată pe
care pârâta o avea față de reclamantă, astfel că neplata chiriei nu poate fi
invocată de către reclamantă ca motiv al rezilierii contractului de închiriere
și al evacuării pârâtei.
Acțiunea reclamantei trebuie
soluționată prin raportare la dispozițiile art. 34 și 35 din contract, potrivit
cărora desființarea contractului din culpa chiriașului poate avea loc doar dacă
prejudiciul adus reclamantei locatoare este atât de grav încât continuarea
contractului nu se mai justifică.
Susținerea că lucrările au fost
executate de intervenienta SC G. SRL în baza unor raporturi juridice directe cu
P.O.R. - Timișoara Mehala, nu mai comportă discuții întrucât în Dosarul nr.
2229/30/2010 s-a stabilit irevocabil că lucrările efectuate la Casa Parohială
și anexe nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC L.B.C. SRL în
contul chiriei datorată reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs reclamanta P.O.R. Timișoara Mehala, criticând-o sub următoarele motive
de nelegalitate:
Instanța de apel nu a respectat
dispozițiile Deciziei de casare nr. 3269 din 15 octombrie 2013 prin care s-a
stabilit că la soluționarea apelului se vor avea în vedere dispozițiile
Deciziei nr. 2295 din 14 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție, prin care se stabilește că în mod greșit a fost disjuns
capătul de cerere privind obligarea SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro
datorați cu titlu de credit. Prin Decizia nr. 2295 din 14 iunie 2011 se precede
că instanța de rejudecare va analiza și acest capăt de cerere disjuns în mod
neîntemeiat.
Instanța nu s-a conformat pentru a
doua oară obligațiilor prevăzute de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind
dispozițiile instanței de recurs în ceea ce privește analizarea pentru
pronunțarea asupra fondului și a capătului de cerere privind obligarea SC
L.B.C. SRL la plata chiriei în cuantum de 46.500 euro.
Soluția instanței de apel a fost dată
și cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de
art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a pronunțat hotărârea prin
neobservarea formelor legale în ceea ce privește obligativitatea conformării cu
dispozițiile deciziei de casare așa cum prevede art. 315 alin. (2) C. proc.
civ.
Instanța de apel a interpretat greșit
actul dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al
acestuia.
Instanța de apel stabilește că
acțiunea trebuie soluționată prin raportare la dispozițiile art. 34 și 35 din
contractul de închiriere.
În realitate, instanța trebuia să
analizeze condițiile rezilierii prin raportare la modificarea convențională a
obligației părților. S-a stabilit în mod greșit că procesul-verbal nu are
relevanță juridică și nu produce efecte din perspectiva îndeplinirii
condițiilor rezilierii. Instanța a încălcat disp art 969 C. civ. deoarece după
ce a constatat existența procesului-verbal a modificat înțelesul vădit
neîndoielnic al acestuia, ignorând manifestarea de voință a părților.
Procesul verbal a modificat contractul
de închiriere, astfel: „chiriașul declară că va plăti numerar contravaloarea
chiriei, pe considerentul că îi este interzisă efectuarea de lucrări la
imobilele aparținând Parohiei pe lunile iulie, august, septembrie și octombrie
2009".
Hotărârea cuprinde motive
contradictorii deoarece instanța stabilește pe de-o parte că procesul verbal nu
a modificat contractul de închiriere inițial în ceea ce privește modalitatea de
plată a chiriei, ci doar s-a convenit compensarea obligațiilor reciproce după
data de 31 octombrie 2009, deși este clar că a existat o asumare expresă a
obligației de plată în numerar de către chiriaș.
Apoi, instanța reține că deși nu a
fost achitată chiria în numerar pe lunile iulie - octombrie 2009, aceasta nu
reprezintă un prejudiciu atât de grav produs reclamantei pentru a justifica
rezilierea contractului.
Hotărârea a fost pronunțată cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Instanța reține din oficiu o
compensare între valoarea lucrărilor de construcție și suma reprezentând chiria
pentru întreaga perioadă ianuarie 2007 - septembrie 2009.
Orice lucrări efectuate de SC L.B.C.
SRL trebuia să fie anunțate în scris și să fie acceptate de reclamantă pe baza
unei oferte de lucrări însoțite de devize pentru fiecare lucrare în parte și
facturi fiscale.
Reprezentantul SC L.B.C. SRL a
recunoscut expres prin procesele verbale că s-au efectuat de către intimată
lucrări fără proiect, fără autorizație de construcție, fără acordul scris al
proprietarului și că nu Ie-a înregistrat în contabilitate, fiind totodată de
acord să le demoleze.
În cauză, intimata SC L.B.C. SRL a
depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma
motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind
nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În cauză nu au fost încălcate formele
de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2)
C. proc. civ.
S-a reținut că în speță există putere
de lucru judecat în ceea ce privește petitul 3 al cererii de chemare în
judecată, care are ca obiect obligarea pârâtei intimate SC L.B.C. SRL la plata
sumei de 46.500 euro cu titlu de chirie neachitată.
Cu privire la acest capăt de cerere
există o soluție irevocabilă, astfel încât hotărârea prin care a fost
soluționat acest petit este prezumata a exprima adevărul și nu se mai poate
reanaliza acest aspect printr-o altă hotărâre judecătorească.
Așa fiind, prin soluția pronunțată,
instanța de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin.
(2) C. proc. civ.
S-a reținut în mod corect faptul că
dreptul la un proces echitabil se opune ca o soluție definitivă pronunțată de o
instanță să mai poată fi pusă în discuție. Așadar, cererea de obligare a SC
L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro cu titlu de chirie neachitată pentru
imobilul în litigiu nu mai poate face obiectul unei noi judecăți.
În decizia recurată se rețin
concluziile expertizei judiciare prin care s-a stabilit că valoarea lucrărilor
executate de SC L.B.C. SRL la imobilul închiriat în contul chiriei este mult
mai mare decât obligația de plată pe care aceasta o avea față de
reclamanta-recurentă.
Hotărârea recurată cuprinde motivele
de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru
care s-au înlăturat cererile părților, astfel că răspunde exigențelor art. 261
pct. 5 C. proc. civ.
Hotărârea nu cuprinde în niciun fel
motive contradictorii.
În ceea ce privește critica
referitoare la interpretarea procesului-verbal încheiat de părți, acesta nu
reprezintă un motiv de nelegalitate, neputând fi încadrat în disp art. 304 pct.
1-9 C. proc. civ., instanța de recurs nefiind îndrituită conform dispozițiilor
legale să facă aprecieri asupra temeiniciei hotărârii, respectiv asupra
probelor administrate.
Instanța de apel nu a interpretat
greșit clauzele contractului de închiriere.
Părțile au stabilit ca valoare a
chiriei suma de 1.500 euro și conform art. 12 s-a stabilit ca „plata chiriei se
va face prin contravaloare lucrări de întreținere și reparații a bisericii și
clădirilor anexe parohiei, lucrări de amenajare și construcții anexe a bunului
închiriat, conform devizelor și situațiilor de plată".
Prin procesul-verbal din 4 septembrie
2009 s-a convenit că după data de 31 octombrie 2009 se va proceda la
compensarea obligațiilor reciproc datorate de la data încheierii contractului
la zi.
Hotărârea nu a fost pronunțată cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Prin acțiunea introductivă, reclamanta
a solicitat rezilierea contractului de închiriere pentru neplata chiriei de la
01 ianuarie 2007.
Curtea de Apel a reținut în mod corect
faptul că printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat că prețul locațiunii a fost
achitat sub forma lucrărilor de construcții la bunul închiriat, în valoare de
234.960 lei executate de către SC G. SRL cu știința și permisiunea
reclamantei-recurente.
Pe de altă parte, potrivit disp art 35
din contractul de închiriere, desființarea contractului din culpa chiriașului
poate avea loc doar dacă prejudiciul pe care l-a produs locatorului este atât
de grav încât continuarea contractului nu se mai justifică.
Nu se poate reține că instanța a
procedat „din oficiu" la compensarea obligațiilor reciproce. Cu privire la
plata chiriei s-au reținut concluziile raportului de expertiză efectuat.
S-a stabilit în mod irevocabil că
lucrările efectuate nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC
L.B.C. SRL în contul chiriei datorate reclamantei recurente.
Față de toate aceste considerente,
Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să
impună casarea sau modificarea deciziei și, pe cale de consecință, potrivit
disp art 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat
de reclamanta P.O.R. Timișoara - Mehala împotriva Deciziei civile nr. 271 din 8
aprilie 2014, pronunțata de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
20 noiembrie 2014.