ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3666/2014

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 129 din 19 iunie 2012, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanta P.O.R. - Timișoara Mehala în contradictoriu cu pârâta SC L.B.C. SRL și intervenienta SC G. SRL, având ca obiect reziliere contract, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă și intervenient a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele: între reclamantă, în calitate de locator și pârâtă, în calitate de locatar, a fost încheiat un contract de închiriere privind imobilului situat în Timișoara, contract încheiat pentru perioada 01 iulie 2006-01 iulie 2021. S-a stabilit ca pârâta să fie scutită de plata chiriei pentru primele 6 luni de contract, chiria fiind stabilită la suma de 1.500 euro.

Ca modalitate de plată a acestei chirii, părțile au stabilit că aceasta se va face prin contravaloare lucrări de întreținere și reparații a bisericii și clădirilor anexe parohiei, lucrări de amenajare și construcții anexe a bunului închiriat, conform devizelor și situațiilor de plată. Părțile au înțeles să modifice contractul de locațiune, stabilind în data de 4 septembrie 2009, prin procesul-verbal nr. 1 încheiat, ca pârâta să plătească în numerar contravaloarea chiriei pe lunile iulie - octombrie 2009. Reclamanta a solicitat să se constate reziliat de drept contractul, ceea ce presupune existența unui pact comisoriu expres de gradul 4, care nu se regăsește în contractul încheiat de părți.

Potrivit Deciziei nr 124 din 23 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, lucrările de construcție efectuate de intervenienți în folosul pârâtei și în beneficiul reclamantei depășesc suma solicitată de către aceasta cu titlu de așa-zisă chirie restantă. Tribunalul a reținut că între părți nu a intervenit un pact comisoriu expres de gradul IV astfel că nu se poate pronunța rezilierea de drept a contractului, însă luând în considerare temeiul de drept - art. 1020 C. civ., instanța de fond a analizat și cauzele unei eventuale răspunderi civile contractuale, care nu este dovedită, deoarece pârâta a achitat chiria aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009, atât în numerar, cât și prin lucrările efectuate cu acordul reclamantei, conform expertizei efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta P.O.R. Timișoara - Mehala. Prin Decizia civilă nr. 204 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins acest apel. Prin sentința comercială nr. 205/PI din 19 februarie 2010, Tribunalul Timiș a soluționat în cadrul Dosarului nr. 6716/30/2009, primele două petite ale cererii introductive, în sensul admiterii acestora cu consecința evacuării la data de 23 aprilie 2010 a fostei chiriașe SC L.B.C. SRL și a disjuns petitul trei - pretenții, care ulterior a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2229/30/2010. Prin Decizia civilă nr. 237 din 14 decembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, în cadrul judecării apelului împotriva sentinței nr. 205/PI din 19 februarie 2010 pronunțate de Tribunalul Timiș în acest dosar, a respins apelul declarat de pârâta SC L.B.C.

SRL. Înalta Curte de Casație si Justiție, secția comercială, s-a pronunțat prin Decizia nr. 2295 din 14 iunie 2011, în cadrul judecării recursului împotriva Deciziei nr. 237 din 14 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în sensul că a casat sentința Tribunalului Timiș și decizia Curții de Apel Timișoara strict pe considerentul că s-a efectuat o greșită aplicare a principiului ce stă la baza disjungerii petitelor acțiunii introductive. Astfel, arată reclamanta că esența litigiului pendinte se reduce la rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtei SC L.B.C.

SRL, ca urmare a neplății chiriei în perioada 01 iulie 2006 - 31 iulie 2009, respectiv a chiriei aferente perioadei iulie - octombrie 2009. În privința susținerii că instanța de fond a neglijat indicațiile date de Instanța Supremă în decizia de casare, s-a reținut că motivul de casare al hotărârilor l-a reprezentat disjungerea greșită a petitului 3 al acțiunii principale și soluționarea pe cale separată a acestuia, indicațiile deciziei fiind ca judecarea acțiunii să se facă, în integralitate, conform prescripțiilor procedurale. S-a constatat că asupra fondului pricinii, apelanta a invocat faptul că pârâta nu a respectat obligațiile sale contractuale de a achita chiria, la termenele asumate și că a folosit bunul închiriat într-o manieră străină de aceea a unui bun proprietar.

Referitor la plata sumei ce reprezintă chiria, s-a reținut că pârâta a efectuat lucrări de construcție, indiferent dacă în mod direct sau prin altă persoană, contravaloarea acesteia fiind superioară obligației ce îi revenea de achitat reclamantei. Instanța de apel a mai reținut că nu este investită cu analizarea legalității în care își desfășoară pârâta activitatea și nici a lucrărilor de construcție derulate. Atitudinea pretins neconformă cu un bun proprietar a pârâtei, nu se poate raporta la aplicarea sancțiunii rezilierii, câtă vreme utilizarea bunului după circumstanțe nu stabilește care sunt circumstanțele nerespectate de pârâtă sau care a fost destinația stabilită de părți diferit de stipulațiile art. 7 din contract - activități comerciale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.O.R. Timișoara, care a fost soluționat prin Decizia nr. 3269 din 15 octombrie 2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul admiterii acestuia, casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Înalta Curte a reținut că instanței de apel îi revenea sarcina de a verifica legalitatea și temeinicia sentinței atacate nr. 129/PI din 19 iunie 2012 pronunțată de prima instanță după casare, respectiv după pronunțarea Deciziei nr 2295 din 14 iunie 2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 6716/30/2009. Prin decizia de îndrumare s-a stabilit că examinarea tuturor petitelor din cererea de chemare în judecată să se realizeze în același dosar iar instanțelor de judecată le revenea obligația respectării hotărârii instanței de recurs.

Prin Decizia civilă nr. 271 din 08 aprilie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta P.O.R. Timișoara împotriva sentinței civile nr 129 din 19 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut următoarele: În speță, petitul 3 din cererea reclamantei, respectiv obligarea pârâtei SC L.B.C.

SRL la plata sumei de 46.500 euro datorați cu titlu de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009, disjuns prin secția civilă nr. 205 din 19 februarie 2010 de către Tribunalul Timiș a fost soluționat irevocabil conform Deciziei nr. 2140 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casațâi și Justiție - în Dosarul nr. 2229/30/2010, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei împotriva pârâtei și a fost admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de intervenienta SC G. SRL, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.278 lei la fond și în apel, către pârâtă și intervenienta.

S-a tranșat că lucrările la care s-a obligat pârâta au fost executate prin intermediul intervenientei SC G. SRL potrivit contractelor de colaborare încheiate între cele două societăți și că, în același interval de timp intervenienta a executat lucrări în favoarea reclamantei, atât în temeiul contractelor de colaborare încheiate cu pârâta SC L.B.C. SRL, cât și în temeiul unor raporturi juridice directe stabilite cu reclamanta, așa încât se impunea a se face distincție între cele două categorii de lucrări, dintre care primele au vizat Casa Parohială și spațiile anexe ale acesteia, iar cele din urmă B.P.M. S-a stabilit că lucrările efectuate la Casa Parohială și anexe nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC L.B.C.

SRL în contul chiriei datorate reclamantei. Având în vedere că aceste lucrări au determinat o majorare a patrimoniului reclamantei cu valoarea de 234.960 lei și o diminuare a patrimoniului pârâtei și intervenientei cu aceiași sumă, instanța a considerat că această valoare se impune a fi imputată asupra chiriei datorată de pârâtă. Acest petit a rămas irevocabil la data de 30 mai 2013, intrând astfel, în puterea de lucru judecat, conform căruia „o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură data". Instanța a constatat că petitul 3 din cererea reclamantei, respectiv obligarea pârâtei SC L.B.C.

SRL la plata sumei de 46.500 euro datorați cu titlu de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009, disjuns prin sentința civilă nr 205 din 19 februarie 2010 de către Tribunalul Timiș a fost soluționat irevocabil conform Deciziei nr. 2140 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casați eși Justiție și având în vedere principiul puterii de lucrul judecat, principiul legalității căii de atac și al unicității căii de atac, precum și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, acest petit nu mai poate face obiectul unei noi judecăți. Pe fondul cauzei s-a reținut că potrivit contractului încheiat între părți nu se prevede rezilierea contractului pentru neplata chiriei sau plata cu întârziere sau fracționată a chiriei.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară s-a stabilit că valoarea lucrărilor executate de pârâtă în contul chiriei datorate este mult mai mare decât întinderea obligației de plată pe care pârâta o avea față de reclamantă, astfel că neplata chiriei nu poate fi invocată de către reclamantă ca motiv al rezilierii contractului de închiriere și al evacuării pârâtei. Acțiunea reclamantei trebuie soluționată prin raportare la dispozițiile art. 34 și 35 din contract, potrivit cărora desființarea contractului din culpa chiriașului poate avea loc doar dacă prejudiciul adus reclamantei locatoare este atât de grav încât continuarea contractului nu se mai justifică. Susținerea că lucrările au fost executate de intervenienta SC G. SRL în baza unor raporturi juridice directe cu P.O.R.

- Timișoara Mehala, nu mai comportă discuții întrucât în Dosarul nr. 2229/30/2010 s-a stabilit irevocabil că lucrările efectuate la Casa Parohială și anexe nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC L.B.C. SRL în contul chiriei datorată reclamantei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.O.R. Timișoara Mehala, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate: Instanța de apel nu a respectat dispozițiile Deciziei de casare nr. 3269 din 15 octombrie 2013 prin care s-a stabilit că la soluționarea apelului se vor avea în vedere dispozițiile Deciziei nr. 2295 din 14 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se stabilește că în mod greșit a fost disjuns capătul de cerere privind obligarea SC L.B.C.

SRL la plata sumei de 46.500 euro datorați cu titlu de credit. Prin Decizia nr. 2295 din 14 iunie 2011 se precede că instanța de rejudecare va analiza și acest capăt de cerere disjuns în mod neîntemeiat. Instanța nu s-a conformat pentru a doua oară obligațiilor prevăzute de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind dispozițiile instanței de recurs în ceea ce privește analizarea pentru pronunțarea asupra fondului și a capătului de cerere privind obligarea SC L.B.C. SRL la plata chiriei în cuantum de 46.500 euro. Soluția instanței de apel a fost dată și cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a pronunțat hotărârea prin neobservarea formelor legale în ceea ce privește obligativitatea conformării cu dispozițiile deciziei de casare așa cum prevede art. 315 alin. (2) C. proc.

civ. Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Instanța de apel stabilește că acțiunea trebuie soluționată prin raportare la dispozițiile art. 34 și 35 din contractul de închiriere. În realitate, instanța trebuia să analizeze condițiile rezilierii prin raportare la modificarea convențională a obligației părților. S-a stabilit în mod greșit că procesul-verbal nu are relevanță juridică și nu produce efecte din perspectiva îndeplinirii condițiilor rezilierii. Instanța a încălcat disp art 969 C. civ. deoarece după ce a constatat existența procesului-verbal a modificat înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, ignorând manifestarea de voință a părților.

Procesul verbal a modificat contractul de închiriere, astfel: „chiriașul declară că va plăti numerar contravaloarea chiriei, pe considerentul că îi este interzisă efectuarea de lucrări la imobilele aparținând Parohiei pe lunile iulie, august, septembrie și octombrie 2009". Hotărârea cuprinde motive contradictorii deoarece instanța stabilește pe de-o parte că procesul verbal nu a modificat contractul de închiriere inițial în ceea ce privește modalitatea de plată a chiriei, ci doar s-a convenit compensarea obligațiilor reciproce după data de 31 octombrie 2009, deși este clar că a existat o asumare expresă a obligației de plată în numerar de către chiriaș. Apoi, instanța reține că deși nu a fost achitată chiria în numerar pe lunile iulie - octombrie 2009, aceasta nu reprezintă un prejudiciu atât de grav produs reclamantei pentru a justifica rezilierea contractului.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Instanța reține din oficiu o compensare între valoarea lucrărilor de construcție și suma reprezentând chiria pentru întreaga perioadă ianuarie 2007 - septembrie 2009. Orice lucrări efectuate de SC L.B.C. SRL trebuia să fie anunțate în scris și să fie acceptate de reclamantă pe baza unei oferte de lucrări însoțite de devize pentru fiecare lucrare în parte și facturi fiscale. Reprezentantul SC L.B.C. SRL a recunoscut expres prin procesele verbale că s-au efectuat de către intimată lucrări fără proiect, fără autorizație de construcție, fără acordul scris al proprietarului și că nu Ie-a înregistrat în contabilitate, fiind totodată de acord să le demoleze.

În cauză, intimata SC L.B.C. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: În cauză nu au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. S-a reținut că în speță există putere de lucru judecat în ceea ce privește petitul 3 al cererii de chemare în judecată, care are ca obiect obligarea pârâtei intimate SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro cu titlu de chirie neachitată. Cu privire la acest capăt de cerere există o soluție irevocabilă, astfel încât hotărârea prin care a fost soluționat acest petit este prezumata a exprima adevărul și nu se mai poate reanaliza acest aspect printr-o altă hotărâre judecătorească.

Așa fiind, prin soluția pronunțată, instanța de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. S-a reținut în mod corect faptul că dreptul la un proces echitabil se opune ca o soluție definitivă pronunțată de o instanță să mai poată fi pusă în discuție. Așadar, cererea de obligare a SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro cu titlu de chirie neachitată pentru imobilul în litigiu nu mai poate face obiectul unei noi judecăți. În decizia recurată se rețin concluziile expertizei judiciare prin care s-a stabilit că valoarea lucrărilor executate de SC L.B.C. SRL la imobilul închiriat în contul chiriei este mult mai mare decât obligația de plată pe care aceasta o avea față de reclamanta-recurentă.

Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel că răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Hotărârea nu cuprinde în niciun fel motive contradictorii. În ceea ce privește critica referitoare la interpretarea procesului-verbal încheiat de părți, acesta nu reprezintă un motiv de nelegalitate, neputând fi încadrat în disp art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., instanța de recurs nefiind îndrituită conform dispozițiilor legale să facă aprecieri asupra temeiniciei hotărârii, respectiv asupra probelor administrate. Instanța de apel nu a interpretat greșit clauzele contractului de închiriere.

Părțile au stabilit ca valoare a chiriei suma de 1.500 euro și conform art. 12 s-a stabilit ca „plata chiriei se va face prin contravaloare lucrări de întreținere și reparații a bisericii și clădirilor anexe parohiei, lucrări de amenajare și construcții anexe a bunului închiriat, conform devizelor și situațiilor de plată". Prin procesul-verbal din 4 septembrie 2009 s-a convenit că după data de 31 octombrie 2009 se va proceda la compensarea obligațiilor reciproc datorate de la data încheierii contractului la zi. Hotărârea nu a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat rezilierea contractului de închiriere pentru neplata chiriei de la 01 ianuarie 2007. Curtea de Apel a reținut în mod corect faptul că printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat că prețul locațiunii a fost achitat sub forma lucrărilor de construcții la bunul închiriat, în valoare de 234.960 lei executate de către SC G. SRL cu știința și permisiunea reclamantei-recurente. Pe de altă parte, potrivit disp art 35 din contractul de închiriere, desființarea contractului din culpa chiriașului poate avea loc doar dacă prejudiciul pe care l-a produs locatorului este atât de grav încât continuarea contractului nu se mai justifică. Nu se poate reține că instanța a procedat „din oficiu" la compensarea obligațiilor reciproce.

Cu privire la plata chiriei s-au reținut concluziile raportului de expertiză efectuat. S-a stabilit în mod irevocabil că lucrările efectuate nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC L.B.C. SRL în contul chiriei datorate reclamantei recurente. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei și, pe cale de consecință, potrivit disp art 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.O.R. Timișoara - Mehala împotriva Deciziei civile nr. 271 din 8 aprilie 2014, pronunțata de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2014.