ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2752/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2752/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

urcătoarele:

I. Judecata în primă instanță:

Prin

sentința nr. 520 din 18 decembrie 2012 Tribunalul Satu Mare, secția a ll-a

civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.M.P. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC C.C. SRL, având ca obiect rezilierea contractului

de închiriere încheiat între cele două părți la data de 18 decembrie 2008; a

admis cererea reconventională formulată de pârâta și în consecință a constatat

rezilierea contractului de închiriere încheiat la data de 18 decembrie 2008,

din culpa reclamantei, în temeiul art. 9 lit. b) alin. (1) din contract; a

obligat reclamanta să plătească pârâtei contravaloarea în lei a sumei de 29.760

euro, calculată la cursul de schimb B.N.R. de la data plății, sumă reprezentând

contravaloarea chiriei aferente lunilor mai-decembrie 2010 și la plata sumei de

22.078,71 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații; a obligat

reclamanta la plata sumei de 4.189 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut, în sinteză următoarele:

Între reclamantă, în calitate de

locatar și pârâta-locator, s-a încheiat la data de 18 decembrie 2008 un

contract de închiriere privind imobilul situat în Municipiul Cărei, cu

destinația de hală de producție și depozit, în suprafață de 1.500 mp. Potrivit

art. 7 din contract, chiria lunară cuvenită a fost de 3.000 de euro plus T.V.A.

/lună, locatara coligându-se să suporte și cheltuielile legate de optimizarea

spațiului în vederea asigurării destinației de spațiu de producție.

Totodată, prima instanță constată că

raporturile locative dintre părți au decurs conform clauzelor contractului de

închiriere în perioada 18 decembrie 2008 - ianuarie 2010, după care începând cu

ianuarie 2010, reclamanta nu și-a mai îndeplinit obligația principală de plată

a chiriei lunare, conduită care a dus la emiterea Ordonanței nr. 1025 din 6 mai

2010 de către Judecătoria Cărei în sensul obligării reclamantei la plata

chiriei aferente lunilor ianuarie - aprilie 2010.

În continuare, reține prima instanță

reclamanta nu a achitat chiria datorată pe perioada mai-decembrie 2010 (data

expirării contractului), motivul invocat de reclamantă, respectiv refuzul

pârâtei de a da curs invitației în vederea renegocierii cuantumului chiriei

potrivit art. 7 alin. (2) din contract, fiind apreciat de instanță ca

neîntemeiat.

În acest sens, tribunalul constată că

termenul pentru renegocierea chiriei a fost stabilit la data de 30 iunie 2010,

iar nerespectarea de către oricare din părți a acestei clauze nu atrage nicio

consecință, în schimb, neplata chiriei este sancționată cu rezoluțiunea

contractului.

În raport de statuările în fapt cu

privire la conduita reclamantei și la temeiul contractual invocat de aceasta

pentru constatare intervenirii rezoluțiunii de drept a contractului de

închiriere, respectiv clauza de la art. 7 din contract, potrivit, căreia

rezoluțiunea de drept a contractului intervine în caz de neplată a chiriei la

termen, prima instanță concluzionează că pactul comisoriu expres de gradul IV

prevăzut în art. 7 din contract operează în favoarea pârâtei și nu poate fi

invocat de reclamantă ca temei al cererii reclamantei, astfel cum a fost

precizată.

Cu privire la cererea reconvențională

formulată de pârâta, prima instanță constată că reclamanta nu a achitat chiria

datorată pe perioada mai - decembrie 2010, nesocotind clauza de la art. 9 lit.

b) alin. (1) din contract,- urmând a fi obligată la contravaloarea chiriei

restante, iar în temeiul pactului comisoriu expres prevăzut de art. 7 alin.

ultim contractul urmează a fi reziliat din culpa reclamantei.

În sfârșit, referitor la repararea

prejudiciului cauzat de reclamantă, instanța reține că la data de 1 iulie 2010,

reclamanta a părăsit imobilul, prilej cu care a deteriorat instalația sanitară,

de încălzire și de aer comprimat, contravaloarea lucrărilor de reparații suportate

de pârâta, conform documentelor administrate în cauză, în cadrul probei cu

înscrisuri, impun concluzia obligării reclamantei la plata acestei sume în

temeiul răspunderii civile contractuale.

II. Prin sentința civilă nr. 108 din

14 mai 2013 Tribunalul Satu Mare a încuviințat cererea de îndreptare a erorii

materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 520/2012 cu privire

la denumirea corectă a pârâtei, respectiv SC C.C. SRL, cerere formulată de

această parte în temeiul art. 281 C. proc. civ.

Prin aceeași sentință a fost respinsă

cererea pârâtei SC C.C. SRL de completare a dispozitivului sentinței nr.

520/2012 în sensul pronunțării de către instanță și asupra cheltuielilor de

judecată solicitate de pârâtă reprezentând plata și a onorariului de avocat în

sumă de 11.860 lei. Sub acest aspect, instanța a constatat că ipoteza

reglementată de art. 281

2

C. proc. civ. nu este îndeplinită în

cauză, deoarece instanța nu a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor

solicitate, ele fiind acordate în raport de actele justificative existente la

dosar, la data pronunțării sentinței fondului.

III. Apelul - Decizia civilă nr. 102/C

din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a V-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

În cauză au declarat apel ambele

părți.

Apelul reclamantei a privit sentința

civilă nr. 520/2012 criticile sale vizând atât stabilirea situației de fapt cât

și aplicarea corectă a clauzelor contractului de închiriere al căror înțeles a

fost denaturat de prima instanță, cu consecința pronunțării unei soluții

netemeinice și nelegale atât pe cererea principală cât și pe cererea

reconvențională.

Apelul pârâtei a vizat sentința nr.

108 din 14 mai 2013 prin care prima instanță a respins cererea de completare a

dispozitivului formulate de această parte în temeiul art. 2812 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 102/C/2013

Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de reclamanta SC T.M.P. SRL

împotriva sentinței nr. 520/2012 a Tribunalului Satu Mare pe care a schimbat-o

în parte după cum urmează: a admis în parte cererea convențională formulată de

pârâta SC C.C. SRL și a constatat intervenită rezilierea contractului de

închiriere încheiat de părți la 18 decembrie 2008, la data de 6 iulie 2010; a

respins ca nefondat capătul II din cererea reconvențională privind plata sumei

de 29.760 euro reprezentând contravaloare chirie; a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de

1.435,72 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeași decizie a fost admis și

apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 108/2013 a

Tribunalului Satu Mare în sensul admiterii cererii de completare a

dispozitivului sentinței civile nr. 520/2012 și obligării reclamantei la plata

sumei de 8.000 lei către pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată respectiv

onorariu de avocat.

Față de soluția pronunțată în apel,

apelanta pârâtă a fost obligată la plata către apelanta reclamantă a sumei de

5.809 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în această cale procesuală.

Instanța de apel examinând separat, în

raport de criticile formulate de apelanta reclamantă, soluția fondului asupra

cererii principale și asupra cererii reconvenționale a constatat că în ce

privește acțiunea principală formulată de reclamanta, astfel cum a fost

precizată în sensul de a se constata intervenită rezilierea contractului de

închiriere la data de 6 iulie 2010 datorită nerespectării clauzei de la art. 7

alin. ultim respectiv nerealizarea negocierii chiriei, soluția adoptată de

prima instanță, de respingere a acțiunii principale, este legală și temeinică.

În acest sens, instanța de apel

raportându-se la clauza de la art. 7 alin. ultim din contract, care vizează

rezilierea de drept a contractului în ipoteza neachitării chiriei, a constatat

că această clauză este în favoarea locatorului, or, reclamanta locatar a

invocat rezilierea contractului din cauza nerealizării negocierii chiriei, în

condițiile în care părțile nu au convenit vreun pact comisoriu privind

rezilierea contractului în cazul nerealizării obligației de renegociere a

chiriei.

În continuare, instanța de apel,

examinând din perspectiva art. 1439 alin. (2) C. civ., măsura în care

nerealizarea obligației de renegociere a chiriei poate fi sancționată cu

rezilierea judiciară a contractului, reține din probele cu înscrisuri

administrare ca reclamanta nu a solicitat renegocierea chiriei la dattf de 30

iunie 2010, astfel cum era prevăzut în contract, solicitarea sa vizând

renegocierea chiriei la o dată anterioară - 8 aprilie 2010 - datorită unor

împrejurări neprevăzute în contract, ceea ce impune concluzia lipsei de culpă a

locatorului cu consecința respingerii cererii de reziliere astfel cum a fost

motivată.

În ceea ce privește cererea

reconvențională formulată de pârâta locator, instanța de apel reține sub un

prim aspect că instanța fondului deși a constatat intervenită rezilierea de

drept a contractului de închiriere, nu a precizat data la care aceasta a

operat, astfel că locatarul nu mai putea fi obligat, după reziliere, la plata

chiriei, ci eventual la despăgubire pentru daunele cauzate în măsura în care se

stabileau și dovedeau.

Sub un al doilea aspect, instanța

reține din cuprinsul facturilor și extraselor de cont depuse în apel, că

reclamanta, locatar, a achitat chiria datorată plus T.V.A. atât pe luna mai cât

și pe luna iunie, astfel că în acord cu dispozițiile pactului comisoriu se

impune constatarea intervenirii rezilierii contractului începând cu data de 6

iulie 2010.

În acest context, reclamanta nu poate

fi obligată la plata chiriei ulterior datei de 6 iulie 2010, cu atât mai mult

cu cât aceasta a părăsit spațiul închiriat la 1 iulie 2010, aspect confirmat de

locator.

În ceea ce privește capătul trei din

cererea reconvențională, instanța de apel constată că soluția primei instanțe

este legală și temeinică, în condițiile în care locatarul este obligat să

restituie spațiul închiriat în stare bună, iar probele administrate în cauză,

atestă împrejurarea că această obligație nu a fost respectată.

Examinând probele administrate în

cauză pe acest capăt de cerere, instanța de apel reține că la spațiul închiriat

au fost efectuate lucrări de reparații a instalațiilor sanitare, electrice și

de încălzire, la instalația de aer comprimat, toate lucrările fiind achitate de

locator.

În ceea ce privește apelul declarat da

pârâta SC C.C. SRL împotriva sentinței civile nr. 108 din 4 mai 2013 prin care

prima instanță a respins cererea formulată de această parte de completare a

dispozitivului sentinței fondului (nr. 520/2012), curtea constată că soluția

este greșită în condițiile în care la dosarul de fond sunt atașate dovezile

reprezentând plata onorariului de avocat achitat de pârâtă, înscrisuri depuse

în ședința publică din 20 noiembrie 2012, astfel cum rezultă din încheierea de

amânare a pronunțării.

Astfel, în temeiul art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., Curtea apreciază că reclamanta trebuie să plătească pârâtei și

suma de 8.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de

avocat, pentru judecata în primă instanță.

V. Recursul.

Împotriva Deciziei nr. 102/C/2013

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a declarat recurs, la data de 31 ianuarie

2014, în termen legal, pârâta SC C.C. SRL, solicitând modificarea în parte a

hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta

împotriva sentinței civile nr. 520/2012 a Tribunalului Satu Mare.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând

că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a

dispozițiilor legale incidente sub aspectul constatării rezilierii de drept a

contractului de închiriere începând cu data de 6 iulie 2010, precum și în ceea

ce privește respingerea capătului doi din cererea reconvențională având ca

obiect obligarea reclamantei locatar la plata chiriei pe perioada

iulie-decembrie 2010.

În argumentarea criticilor de

nelegalitate autoarea recursului susține că în prezenta pactului comisoriu

expres de gradul IV convenit de părți în art. 7 alin. ultim din contract,

instanța constată numai intervenită rezoluțiunea, creditorul obligației

neexecutate putând opta între rezoluțiunea deplin drept a contractului și

obligarea debitorului la executare.;

Susține recurenta că, în cauză a optat

pentru executarea contractului de închiriere, limitându-și pretențiile la

chiria aferentă perioadei iulie 2010-decembrie 2010.

Totodată, recurenta arată că instanța

de apel nu avea dreptul să folosească împotriva sa prevederile pactului

comisoriu deoarece înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu

înlătură facultatea creditorului de a cere executarea silită a contractului.

Pe de altă parte, arată recurenta,

chiar și în ipoteza constatării rezoluțiunii urmare pactului comisoriu expres,

instanța de apel trebuia să califice suma de bani, solicitată prin cel de-al

doilea capăt din cererea reconvențională, ca despăgubiri datorate de reclamantă

ca urmare a neexecutării obligației de plată din culpa acesteia.

Concluzionând recurenta susține că

instanța de apel, constatând intervenit pactul comisoriu, în lipsa unei cereri

exprese, i-a creat o situație nefavorabilă prin respingerea cererii sale de

plată a chiriei restante.

Intimata reclamantă a formulat la data

de 4 aprilie 2014 întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea

recursului cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de această fază procesuală.

În esență, intimata rrată că

solicitarea recurentei de menținere a rezilierii ca efect al pacti.iui

comisoriu și obligarea locatorului la plata chiriei până la expirarea duratei

contractului contravine oricărui principiu de drept deoarece, de la data

rezilierii contractul își încetează existența astfel că locatarul nu mai poate

fi obligat la plata vreunei sume cu titlu de chirie.

V. Înalta Curte examinând în cadrul

controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate,

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

prioritar, din rațiuni de logică juridică, impusă și de ordinea în care sunt

enumerate motivele de nelegalitate în art. 304 C. proc. civ., argumentele

recurentei referitoare la constatarea intervenirii pactului comisoriu expres în

absența unei cereri exprese în acest sens, deoarece ele se circumscriu

obligației instanței de a se pronunța în limitele obiectului cererii,

nelegalitate care se înscrie în ipoteza de ultra petita prevăzută de art. 304

pct. 6 C. proc. civ.

acte,e dosarului relevă că pârâta recurentă a formulat în fața primei instanțe,

la data de 10 mai 2011, o cerere reconvențională prin care a solicitat să se

constate rezilierea contractului de închiriere încheiat cu reclamanta, în baza

clauzei de la art. 9 lit. b) alin. ultim din contract și să se dispună

obligarea reclamantei la plata chiriei aferente lunilor mai-decembrie 2010 și

la plata de despăgubiri.

Prima instanță a admis cererea

reconvențională formulată de pârâtă și a constatat rezilierea contractului de

închiriere în temeiul pactului comisoriu expres prevăzut în art. 7 alin. ultim

din contract, pact comisoriu la care făcea trimitere expresă clauza de la art.

9 alin. (1) lit. b) invocată ca temei de pârâtă.

numai de către reclamanta, iar instanța de apel, a schimbat în parte sentința,

în sensul respingerii capătului din cererea reconvențională privind plata

chiriei, menținând soluția în ce privește constatarea intervenirii rezilierii

contractului de închiriere în baza pactului comisoriu expres din art. 7 alin.

ultim cu precizarea datei la care a operat rezilierea de drept respectiv 6

iulie 2010.

De aceea, susținerile recurentei în

sensul că nu a solicitat constatarea intervenirii pactului comisoriu apar ca

vădit nefondate.

fundament legal afirmația recurentului în sensul că „instanța de apel r u avea

dreptul să folosească împotriva locatorului prevederile pactului

comisoriu".

Soluția adoptată de instanța de apel

și considerentele pe care se sprijină fac dovada respectării limitelor

caracterului devolutiv al apelului, devoluând numai ceea ce s-a apelat și ceea

ce s-a judecat.

Cu alte cuvinte instanța de apel a

păstra soluția primei instanțe în ce privește primul capăt de cerere din

reconvențională formulată de pârâta, respectiv constatarea rezilierii de drept

a contractului de închiriere, stabilind în plus data rezilierii potrivit

clauzei de la art. 7 din contract.

Rezultă așadar, cu forța evidenței, că

aplicarea pactului comisoriu s-a făcut în favoarea creditorului obligației

neexecutate a pârâtei locator, astfel cum a solicitat prin cererea

reconvențională.

potrivit cărora creditorul obligației neexecutate poate opta între rezoluțiunea

deplin drept a contractului și obligarea debitorului la executare, deși corecte

în raport de prevederile art. 1021 teza a ll-a C. civ., ele nu se convertesc

într-un argument peremptoriu de natură să impună schimbarea soluției instanței

de apel, deoarece, așa cum s-a demonstrat în considerentele de mai sus, în

cauză pârâta a optat pentru aplicarea pactului comisoriu expres, dreptul său de

opțiune manifestându-se în momentul promovării cererii reconventionale în

cadrul acestui litigiu.

Cum în cauză, contractul de închiriere

se înscrie în categoria contractelor cu executare succesivă, efectul

rezilierii, respectiv încetarea contractului se produce numai pentru viitor,

adică ex. nunc.

Prestațiile datorate de reclamanta

locatar pentru folosința bunului până la data rezilierii (06 iulie 2010) au

fost constatate achitate, respectiv chiria convenită în contract, aspect

necontestat de recurenta, iar la data de 1 iulie 2010 reclamanta locatar a

eliberat spațiul închiriat.

Așa fiind, locatorul nu mai poate

pretinde după încetarea contractului și părăsirea spațiului de către locatar,

plata chiriei până la împlinirea termenului locațiunii deoarece a dispărut

temeiul contractual care să impună o astfel de obligație și în egală măsură

contra prestația locatorului de asigurare a folosinței bunului.

Calificarea invocată de către

recurenta-pârâtă pentru prima dată în această fază procesuală, în sensul

convertirii chiriei solicitate prin cererea reconvențională, îp daune interese,

nu poate fi primită, deoarece s-ar schimba obiectul și cauza cererii

reconventionale, imutabilitatea litigiului, privește și instanța de control

judiciar care se pronunță numai asupra a ceea ce s-a dezbătut și tranșat.

În acest sens, dispozițiile art. 294

alin. (1) teza I C. proc. civ. referitoare la judecarea apelului, după care în

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii și nici

nu se pot face alte cereri noi, sunt pe deplin aplicabile și în instanța de

recurs potrivit art. 316 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de critică pe

aspectele de nelegalitate invocate, va respinge prezentul recurs ca nefondat și

va obliga recurenta pârâtă, în temeiul art. 274 C. proc. civ. la plata către

intimata reclamantă a sumei de 8.067 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în

această fază procesuală reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de

transport potrivit dovezilor atașate la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de recurenta - pârâtă SC C.C. SRL Satu Mare împotriva Deciziei nr. 102/C/2013/A

din 19 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a

civilă, de contencios, administrativ și fiscal.

Obligă recurenta - pârâtă să plătească

intimatei - reclamante SC T.M.P. SRL Satu Mare suma de 8.067 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 septembrie 2014.