ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2378/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2378/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie

2008, reclamanta SC F. SA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, pentru a se dispune

modificarea în parte a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 8 din 25

februarie 2008 emisă de acesta, în sensul majorării despăgubirilor de la 90.165

euro la 1.149.000 euro, reprezentând contravaloarea terenului expropriat de 830

m.p., situat în localitatea Otopeni, str. H.C. și C., județul Ilfov, prejudiciul

produs prin expropriere, respectiv utilitățile înglobate în terenul expropriat și

refacerea halei existente, cât și beneficiul nerealizat constând în chiria neîncasată

din contractele de închiriere.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin H.G. nr. 1518/2007 s-a declanșat procedura de expropriere

pentru realizarea obiectivului de investiții „fluidizare trafic pe DN1”. În cadrul

acestei proceduri, ca urmare a propunerii de expropriere a suprafeței de 830 m.p.

teren, la data de 17 ianuarie 2008 a formulat cerere pentru plata despăgubirilor,

dar, prin hotărârea susmenționată, despăgubirile au fost stabilite la o valoare

modică și nu corespund prejudiciului suferit.

Prin sentința civilă

nr. 302 din 11 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte acțiunea, a modificat în parte hotărârea de stabilire a despăgubirilor

nr. 8 din 25 februarie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004

Otopeni și a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafață

de 830 m.p. la contravaloarea în RON a sumei de 586.400,5 euro la cursul Băncii

Naționale a României valabil la data efectuării plății.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că, prin raportul de expertiză de evaluare imobiliară întocmit

de experții V.M.A., P.T. și A.R.C., s-a stabilit că valoarea terenului de 830 m.p.

la data efectuării raportului de expertiză este de 137.987,5 euro.

Referitor la prejudiciul

adus reclamantei prin expropriere, instanța a reținut că valoarea utilităților îngropate

în terenul expropriat, respectiv stația de epurare ape menajere este de 28,603 euro,

valoarea lucrărilor supraterane aflate pe același teren este de 47.956 euro, iar

valoarea lucrărilor de refacere și recompartimentare a halei și a utilităților este

de 371.854 euro, în total 448.413 euro.

Prin contractul de închiriere

din 11 mai 2004, reclamanta, în calitate de locator, s-a obligat să asigure societății

CD P. BV folosința unei suprafețe de 1248 m.p. teren, din depozitul construcții,

în schimbul unei chirii de 7200 euro + TVA, pe o perioadă de 6 ani.

Prin contractul de închiriere

din 03 martie 2008, reclamanta s-a obligat să asigure SC W.H.G. SRL un spațiu de

1245 m.p. depozit + construcție, inclusiv spații pentru parcare, pe o perioadă de

5 ani, începând cu data de 1 martie 2008, în schimbul unei chirii lunare de 7200

euro + TVA.

Instanța a reținut că

exproprierea terenului în suprafață de 830 m.p. proprietatea reclamantei nu afectează,

în mod direct, hala cu destinație de depozitare și birouri, aparținând reclamantei,

iar aceasta nu a făcut dovada încetării celor două contracte ca urmare a exproprierii.

În altă ordine de idei, cele două contracte au ca obiect același spațiu și, oricum,

reclamanta nu ar putea beneficia de chiria rezultată din ambele contracte.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamanta și pârâtul.

că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 33/1994, când nu a inclus în prejudiciu și beneficiul nerealizat reprezentând

contravaloarea chiriei din cele două contracte de închiriere. Primul contract a

fost încheiat la data de 11 mai 2004 și a produs efecte până la data de 20

februarie 2008, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire a spațiului

închiriat înregistrat de apelată din 20 februarie 2008, iar al doilea contract a

fost încheiat la data de 20 martie 2008 și produce efecte până la data de 20

martie 2010.

Primul contract de închiriere

a fost reziliat ca urmare a condițiilor improprii de desfășurare a activității,

astfel cum rezultă din adresa din 26 februarie 2010 a SC W.H.G. SRL.

De asemenea, a pretins

că este inexactă afirmația din hotărârea judecătorească precum că exproprierea

terenul de 830 m.p. nu afectează în mod direct hala, atâta timp cât confortul și

siguranța în exploatare sunt compromise și se impune efectuarea de lucrări pentru

reconfigurarea halei și refacerea instalațiilor aferente. De asemenea, în cuprinsul

hotărârii s-a reținut greșit că reclamanta are în proprietate o singură hală, când,

în realitate, chiar din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că există două

hale distincte, dar cea de-a doua hală nu este afectată de expropriere.

a susținut nelegalitatea sentinței în sensul că instanța nu a respectat criteriile

de evaluare a terenului expropriat, astfel cum sunt ele determinate prin art. 26

din Legea nr. 33/1994.

Astfel, experții nu au

avut în vedere prețul cu care se vând terenurile în litigiu și nici faptul că, în

urma exproprierii, terenurile rămase în proprietate vor dobândi un spor de valoare

adus de asigurarea unui acces extrem de facil, prin lărgirea șoselei de centură

a Bucureștiului.

De asemenea, greșit s-au

acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor supraterane și refacerea

parțială a halei în condițiile în care, Statul Român, prin Compania Națională Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România s-a obligat prin contractul de execuție de lucrări

încheiat cu constructorul să realizeze toate lucrările pe care le presupune mutarea

utilităților pentru imobilele racordate la acestea. Limita de expropriere ocolește

hala, astfel încât nu se impune refacerea acesteia. În plus, pentru lucrările edificate

după anunțul de expropriere statul acordă despăgubiri.

Prin decizia civilă

nr. 54 A din 14 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, a admis apelul pârâtului

și a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor

pentru terenul expropriat și prejudiciul produs prin expropriere la contravaloarea

în RON la data plății a sumei de 170.326 euro, menținând celelalte dispoziții

ale sentinței apelate.

În considerentele acestei

decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

de reclamantă, care vizează netemeinicia sentinței, se referă în mod evident la

neacordarea de către prima instanță a beneficiului nerealizat, constând în contravaloarea

chiriei de 259.200 euro, despre care aceasta pretinde că i s-ar fi cuvenit în lipsa

exproprierii, în baza contractelor de închiriere din 11 mai 2004 și 03 martie 2008.

Din examinarea contractului

de închiriere încheiat de către reclamantă cu CD P. BV, rezultă că acesta avea ca

obiect suprafața de 1248 m.p. din depozit - construcție și avea prevăzută o durată

de 6 ani, începând cu data de 20 iunie 2004.

Curtea a reținut că acest

contract a încetat anterior exproprierii, din alte motive, de vreme ce la data de

03 martie 2008, reclamanta a încheiat un alt contract de închiriere din 03

martie 2008, cu o altă societate comercială, respectiv SC W.H. SRL.

Prin adresa înregistrată

din 26 februarie 2010, SC W.H. SRL îi face cunoscut apelantei-reclamante că solicită

rezilierea contractului de închiriere începând cu data de 01 martie 2010, ca urmare

a condițiilor improprii de desfășurare a activității.

Instanța de apel a apreciat

că nu poate lua în considerare această adresă, în condițiile în care, chiar reclamanta

recunoaște, prin cererea de chemare în judecată, că, la data de 17 ianuarie 2008,

deci, anterior încheierii celui de-al doilea contract (03 martie 2008), a formulat

o cerere pentru plata despăgubirilor conform art. 5 din Legea nr. 998/2004, ca urmare

a încunoștiințării în legătură cu exproprierea suprafeței de 830 m.p. Or, beneficiul

nerealizat nu poate fi preconstituit.

Așa fiind, Curtea a reținut

că reclamanta nu a făcut dovada unui beneficiu nerealizat constând în neîncasarea

chiriei ca urmare a exproprierii.

Celelalte critici asupra

argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate, ar putea face

obiectul unei cereri de îndreptare a erorii materiale și nu constituie motive de

nelegalitate sau de netemeinicie.

apelul declarat de pârât, instanța a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză,

iar întreaga comisie de experți, compusă din O.C., M.A.S. și F.T.C., a stabilit

că valoarea de circulație a suprafeței de 830 m.p. teren expropriat, din suprafața

totală de 5500 m.p. teren, proprietatea reclamantei, este de 127.530 euro, la data

efectuării expertizei.

Primii doi experți au

refuzat să stabilească valoarea tuturor lucrărilor supraterane demolate în urma

exproprierii, dar expertul F.T.C., în opinia separată din completarea la raportul

de expertiză, a stabilit că valoarea lor este de 42.796 euro, constând în 2592 euro

windfang, 28.551 euro platformă din beton, 5286 euro împrejmuire și poartă de acces

în zona expropriată, 1200 euro catarge steaguri, 100 euro doi stâlpi exteriori de

iluminat, 4167 euro cabină poartă (Dosar nr. 14730/3/2008 al Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă).

Prin distrugerea lucrărilor

susmenționate, evident, reclamanta este prejudiciată în sensul art. 26 din Legea

nr. 33/1994, astfel încât, la valoarea de 127.530 euro reprezentând contravaloarea

terenului expropriat se adaugă și suma de 42,796 euro, în total, 170.326 euro.

Îngroparea lucrării subterane

nu îndreptățește pe reclamantă la obținerea unei despăgubiri în condițiile în care

pârâtul s-a oferit să refacă lucrările pe care le presupune mutarea utilităților.

Astfel, deși experta F.T.C. a expertizat și valoarea lucrărilor de refacere a utilităților

îngropate în terenul expropriat, de 17.955 euro, Curtea nu le-a inclus în cuantumul

despăgubirilor.

Hala dinspre șoseaua de

centură nu a fost modificată până în prezent, aflându-se în aceeași stare în care

era la data exproprierii, așa încât, reclamanta nu face dovada unui prejudiciu cert

în exploatarea acesteia și nici a necesității modificării ei. În plus, experții

O.C., M.A.S. și F.T.C. au arătat că nu se justifica demolarea parțială a halei și

dezafectarea instalațiilor aferente.

Apelantul Statul Român

nu a dovedit că lucrările supraterane au fost edificate după anunțul de expropriere.

Împotriva deciziei

nr. 54 A din 14 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

au declarat recurs

reclamanta

SC F. SA și pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA.

SC F. SA a solicitat, în principal, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei, în sensul

admiterii apelului reclamantei și respingerii apelului pârâtului.

În motivarea recursului,

reclamanta a susținut următoarele:

- Terenul expropriat nu

a fost evaluat în apel în mod corespunzător, în acord cu cerințele exprese ale

art. 26 din Legea nr. 33/1994, care stabilește necesitatea realizării evaluării

la data întocmirii raportului de expertiză.

Experții desemnați în

apel au evaluat terenul în litigiu în mod greșit, luând ca reper finalul anului

2009 (data efectuării primei expertize) deși, în mod obiectiv, în considerarea normei

juridice anterior evocate, aceștia ar fi trebuit să se raporteze la momentul efectiv

al realizării expertizei din apel (vara anului 2013).

Eroarea instanței de apel

este cu atât mai surprinzătoare, cu cât, critica anterioară a fost relevată de către

reclamanta SC F. SA în mod repetat, pe parcursul judecății în apel, fiind expusă

atât prin obiecțiunile formulate pentru termenul de judecată din data de 14

iunie 2013, cât și prin cererea de efectuare a unei contraexpertize, depusă pentru

termenul de judecată din data de 6 septembrie 2013.

În acest context, reclamanta

invocă nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut

de art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., („modificarea hotărârii nu este

posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”), câtă vreme, în recurs, este

inadmisibilă suplimentarea probei cu expertiză, astfel încât să se poată evalua

în mod legal terenul expropriat, această finalitate putând fi atinsă exclusiv prin

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

- În privința cererii

subsidiare de modificare a deciziei recurate (în ipoteza în care instanța ar aprecia

că nu se impune casarea), recurenta reclamantă invocă motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 teza a II - a C. proc. civ., în susținerea căruia arată

că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 33/1994, deoarece nu a acordat despăgubirile sub forma beneficiului nerealizat,

a negat îndreptățirea recurentei la plata despăgubirilor pentru utilitățile supraterane

și nu a recunoscut îndrituirirea recurentei de a beneficia de despăgubiri pentru

utilitățile subterane.

- În ceea ce privește

beneficiul nerealizat reprezentând contravaloarea chiriei, recurenta reclamantă

arată că în mod eronat instanța de apel a refuzat să recunoască efectele juridice

ale adresei înregistrată din 26 februarie 2010, comunicată recurentei SC F. SA de

către locatarul SC W.H.G. SRL, prin care acesta din urmă solicita rezilierea contractului

de închiriere. Instanța a omis să constate că, în realitate, nu se pune problema

preconstituirii acestei componente a prejudiciului, câtă vreme, în mod obiectiv,

adresa în discuție nu emană de la recurentă iar, pe de altă parte, realitatea condițiilor

improprii de desfășurare a activității în zona afectată de expropriere este de necontestat,

fiind constatată ex propriis sensibus și de experții desemnați în primă instanță

(care s-au deplasat la fața locului la momentul la care lucrările ce au impus exproprierea

erau în plină desfășurare).

Admițând ipotetic raționamentul

eronat al instanței de apel, s-ar ajunge la concluzia inadmisibilă că reclamanta

- recurentă era „obligată” să rezilieze toate contractele de închiriere, la data

la care a formulat cererea de acordare a despăgubirilor „anticipând” consecințele

prejudiciante ale exproprierii pentru chiriașii săi.

Recurenta arată că, din

durata locațiunii de 5 ani, astfel cum inițial a fost convenită de părți, ca efect

direct al exproprierii, nu s-a mai derulat o perioadă de 3 ani, cuprinsă între 1

martie 2010 (data denunțării contractului) și 1 martie 2013 (data la care durata

acestuia ar fi încetat dacă nu intervenea exproprierea). În aceste condiții, rezultă

că beneficiul nerealizat de recurenta SC F. SA, ca efect al neîncasării chiriei,

se ridică la suma de 259.200 euro (rezultând din înmulțirea chiriei lunare, în valoare

de 7.200 euro, cu cele 36 de luni în care contractul nu s-a mai derulat.

- Referitor la despăgubirile

pentru contravaloarea lucrărilor de refacere a utilităților îngropate în terenul

expropriat, recurenta susține că nu există un acord expres sau orice altă formă

de angajament scris și ferm din partea pârâtului, iar instanța de apel a considerat

că doar afirmația acestuia, de maximă generalitate, potrivit căreia s-ar fi oferit

să execute el însuși aceste lucrări, este suficientă pentru a satisface interesele

recurentei. În acest context, recurenta subliniază că lucrările impuse de expropriere

au fost deja finalizate, zona respectivă nemaiconstituind o prioritate pentru pârâtul

- intimat, în calitate de expropriator, iar la dosarul cauzei nu există nicio declarație

concretă a pârâtului, prin care să se menționeze condițiile concrete, inclusiv termenul

în care lucrările respective vor fi realizate.

În atare condiții, potrivit

argumentației instanței, ar rezulta că expropriatorul poate evita obligarea sa la

plata despăgubirilor, oferindu-se, la nivel declarativ (aparent, chiar pur potestativ),

să execute anumite lucrări ale căror costuri nu este de acord să le suporte.

- În privința despăgubirilor

cuvenite recurentei pentru lucrările supraterane demolate în urma exproprierii,

recurenta reclamantă arată că instanța de apel, deși a dispus efectuarea unui nou

raport de expertiză în apel (apreciindu-l ca pertinent, concludent și util soluționării

cauzei), s-a mărginit să arate că „primii doi experți au refuzat să stabilească

valoarea tuturor lucrărilor supraterane demolate în urma exproprierii", s-a

resemnat în fața refuzului experților de a da curs dispozițiilor sale și a extras

din opinia separată a expertei F.T.C. doar o parte a concluziilor acesteia, omițând

în același timp să ia în considerare concluziile pertinente ale experților desemnați

de prima instanță.

Reclamanta reiterează

susținerea potrivit căreia necesitatea de modificare a halei în urma exproprierii

a fost relevată pe larg de către experții desemnați de tribunal (aceștia deplasându-se

la locul situării imobilului chiar la momentul la care lucrările impuse de expropriere

erau în plină desfășurare). Toate lucrările avute în vedere de experți decurg din

faptul exproprierii, din necesitatea de a asigura în continuare funcționarea normală

a activității recurentei, prin reorganizarea interioară impusă de fluxul tehnologic

specific activității într-un spațiu de producție și depozitare de mărfuri, cu intrări

și ieșiri zilnice.

Deși aparent exproprierea

în sine vizează suprafața de teren de 830 m.p., efectele concrete ale acestei măsuri

s-au repercutat în mod direct și asupra construcției, precum și asupra funcționalității

acesteia. Astfel, finalitatea exproprierii, respectiv lărgirea drumului, a presupus

suprimarea oricărei distanțe de protecție între hala edificată și șosea, fiind imposibilă

continuarea activității specifice halei industriale pe terenul ce constituie proprietatea

recurentei.

Recurenta reclamantă face

referire la planșele fotografice depuse la dosarul cauzei, din cuprinsul cărora

susține că rezultă faptul că, actualmente, ca efect al exproprierii, a fost

suprimată orice zonă de protecție între hală și șoseaua de centură, astfel cum aceasta

a fost lărgită ca urmare a exproprierii. Practic, doar un trotuar extrem de îngust

separă cele două amplasamente, existând permanent riscul producerii unor accidente,

având în vedere traficul intens derulat pe șoseaua de centură, fiind de notorietate

circulația vehiculelor de mare tonaj în această zonă.

Recurenta contestă concluzia

comisiei de expertiză din apel, potrivit căreia nu se justifică demolarea parțială

a halei și dezafectarea instalațiilor aferente. Recurenta consideră că argumentele

experților sunt neverosimile și dovedesc reaua credință a acestora.

Se mai invocă de către

recurentă, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 115A din 18 aprilie 2013

a Curții de Apel București, considerând că instanța de apel ar fi trebuit să

țină seama de concluziile expertizei de la prima instanță, care nu au

fost invalidate.

Mai mult, concluziile

expuse în apel, în opinia separată a expertului F.T.C., sunt, în linii generale,

similare celor expuse de experții desemnați de prima instanță.

- O altă critică adusă

deciziei recurate derivă din aserțiunea instanței de apel potrivit căreia ”hala

dinspre șoseaua de centură nu a fost modificată până în prezent, aflându-se în aceeași

stare în care era la data exproprierii, așa încât, reclamanta nu face dovada unui

prejudiciu cert în exploatarea acesteia și nici a necesității modificării ei”.

Recurenta consideră că

nu i se poate imputa faptul că nu a modificat hala până la data soluționării apelului,

iar concluzia instanței privind inexistența necesității de modificare a acesteia,

este eronată, deoarece nicio dispoziție legală nu o obliga pe recurentă să realizeze

ea însăși lucrările de modificare impuse de expropriere anterior momentului la care

expropriatorul este ținut să îi achite despăgubiri.

Român, reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestui

motiv de recurs arară că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora: „La calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se

vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială,

la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului

sau, după caz altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate

de aceștia”.

Cu privire la valoarea

lucrărilor supraterane, recurentul pârât susține că acestea nu pot fi acordate

decât cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, deoarece

aceste lucrări au fost efectuate după notificarea reclamantei cu privire la derularea

lucrărilor de expropriere. Notificarea expresă a acestei societăți a avut loc la

data de 07 decembrie 2006, iar lucrările efectuate după notificare sunt efectuate

cu rea-credință în scopul unic de a prejudicia expropriatorul prin mărirea

artificială a valorii despăgubirilor. Reclamanta nu a depus dovezi ale efectuării

lucrărilor anterior declanșării procedurilor de expropriere.

La data obținerii autorizației

de construire inițiale, reclamanta a aflat că obligația păstrării unei retrageri

față de șoseaua de centură se datorează proiectului de lărgire a șoselei, astfel

încât reclamanta se află în culpă dacă nu a avut în vedere acest proiect de extindere

a șoselei de centură. Culpa reclamantei în derularea propriilor investiții nu poate

determina instanța să oblige expropriatorul la plata unei despăgubiri pentru aceste

lucrări.

Dovedirea momentului efectuării

acelor lucrări de construire nu îi poate incumba decât proprietarului-reclamant,

conform art. 172 C. proc. civ. În condițiile în care instanța de apel a constatat

că nu există la dosar o dovadă a momentului construirii, atunci trebuia în mod evident

să constate că aceasta trebuie interpretată în favoarea debitorului obligației,

respectiv în favoarea pârâtului, care a fost obligat la plata unei sume de bani.

Examinând decizia recurată,

prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

- Prima critică, ce se

regăsește în ambele recursuri, referitoare la încălcarea prevederilor art.

26 din Legea nr. 33/1994 sub aspectul momentului în raport de care s-a făcut evaluarea

prin raportul de expertiză, este fondată.

Dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 198/2004, lege sub imperiul căreia s-a declanșat procedura

de expropriere în prezenta cauză, fac trimitere la prevederile art. 21-27 din Legea

nr. 33/1994 în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Potrivit prevederilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirile pentru expropriere se stabilesc

ținându-se seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele

de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului

de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului.

În speță, instanța

de apel a încuviințat efectuarea unui nou raport de expertiză în apel și a

stabilit în cadrul obiectivelor pentru expertiză ca evaluarea să se facă în raport

de data expertizei de la instanța de fond (2009), situație în care valoarea

obținută nu corespunde cerinței legale.

Întrucât instanța

de apel a apreciat că se impune efectuarea unei noi expertize, data întocmirii raportului

de expertiză, avută în vedere de textul legal menționat, nu poate fi alta decât

data expertizei din apel, ținând seama de caracterul devolutiv al apelului

și de împrejurarea că evaluarea efectuată prin expertiza de la instanța

de fond a fost contestată de ambele părți.

Câtă vreme recursul nu

permite suplimentarea probei cu expertiza, în vederea evaluării despăgubirilor cu

respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art.

313 C. proc. civ. se impune admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei recurate,

cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

- Critica recurentei reclamante,

referitoare la respingerea pretențiilor solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat

reprezentând contravaloarea chiriei, este nefondată.

Astfel cum instanța

de apel a reținut, ca situație de fapt, necontestată de recurentă, cel

de-al doilea contract de închiriere, în raport de care se pretind despăgubirile,

a fost încheiat la data de 03 martie 2008, ulterior datei de 17 ianuarie 2008, când

reclamanta a formulat cererea pentru plata despăgubirilor conform art. 5 din Legea

nr. 198/2004, ca urmare a încunoștiințării în legătură cu exproprierea.

Ca atare, la data încheierii

contractului de închiriere, reclamanta, în calitate de locator, cunoștea că

în imediata apropiere a spațiului închiriat se desfășoară lucrări de utilitate

publică, astfel încât putea să aibă reprezentarea inconvenientelor pe care le presupune

desfășurarea activității în asemenea condiții.

Împrejurarea că, după

doi ani de la încheierea contractului, locatarul a înțeles să-l denunțe,

invocând condițiile improprii de desfășurare a activității în zona

afectată de expropriere, nu poate da naștere dreptului reclamantei la despăgubire,

în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru chiria neîncasată în perioada în

care contractul de închiriere nu s-a mai derulat. Neîncasarea chiriei în perioada

respectivă nu este consecința directă a exproprierii, ci este determinată de

conduita recurentei reclamante, care a înțeles să încheie un contract de închiriere,

deși putea să prevadă că lucrările în zona expropriată ar putea genera inconveniente

în exercitarea de către locatar a dreptului de folosință.

Este în afara contextului

speței susținerea recurentei reclamante, în sensul că raționamentul eronat

al instanței de apel ar conduce la concluzia inadmisibilă că reclamanta era „obligată”

să rezilieze toate contractele de închiriere, la data la care a formulat cererea

de acordare a despăgubirilor „anticipând” consecințele prejudiciante ale exproprierii

pentru chiriașii săi. În realitate, nu ne aflăm în ipoteza unui contract de închiriere

în curs de derulare la momentul încunoștiințării reclamantei despre faptul

exproprierii (situație în care eventualul prejudiciu decurgând din imposibilitatea

obiectivă și dovedită a continuării contractului de închiriere, generată de

lucrările efectuate în zona expropriată, ar fi putut fi încadrat în categoria ”daunelor

aduse proprietarului”, la care se referă art. 26 alin. (2) teza a doua din Legea

nr. 33/1994).

Ca atare, nu poate fi

reținută susținerea potrivit căreia contractul de închiriere ar fi încetat

ca efect direct al exproprierii, deoarece procedura exproprierii era deja declanșată

și cunoscută de reclamantă la momentul încheierii contractului.

Față de aceste considerente,

cu privire la această componentă a prejudiciului, devin irelevante constatările

experților privind condițiile improprii de desfășurare a activității

în zona afectată de expropriere și conținutul adresei din 26

februarie 2010 prin care locatarul comunica recurentei motivele denunțării

contractului de închiriere, aceste probe nefăcând altceva decât să releve o situație

de fapt pe care recurenta o cunoștea sau putea să o prevadă anterior încheierii

contractului.

- Critica reclamantei,

referitoare la despăgubirile pentru contravaloarea lucrărilor de refacere a utilităților

îngropate în terenul expropriat, este întemeiată.

Instanța de apel

a reținut existența unui acord al pârâtului în sensul de a reface lucrările

care presupun mutarea utilităților, respingând cererea reclamantei cu privire

la această componentă a despăgubirii, fără a examina pe fond cauza sub acest aspect.

Însă, la dosarul cauzei,

nu există un acord expres sau orice altă formă de angajament scris și ferm din partea

pârâtului, în care să se concretizeze obligațiile acestuia și termenul

de execuție. Recurenta invocă și o împrejurare de fapt, care nu a fost

examinată de instanța de apel, respectiv aceea că lucrările impuse de expropriere

au fost deja finalizate, situație în care pârâtul ar putea să nu mai manifeste

interes pentru efectuarea unor lucrări în beneficiul reclamantei, ceea ce ar putea

da naștere unui nou litigiu.

În atare condiții, se

impune ca, în rejudecare, să se analizeze pe fond cererea de includere în despăgubirea

pentru expropriere a contravalorii lucrărilor de refacere a utilităților îngropate

în terenul expropriat, simpla declarație a pârâtului făcută în timpul procesului

în sensul că va executa lucrările respective nefiind de natură să înlăture dreptul

reclamantei de a-și valorifica pretențiile și de a obține un

titlu executoriu în acest proces.

- În privința despăgubirilor

acordate în apel pentru lucrările supraterane demolate în urma exproprierii, în

valoare de 42.796 euro, recurenta reclamantă evidențiază poziția oscilantă

a instanței de apel care, în condițiile în care doi dintre experții comisiei

au refuzat să stabilească valoarea tuturor lucrărilor supraterane demolate în urma

exproprierii, a validat opinia separată a expertei F.T.C., însă a omis să ia în

considerare concluziile pertinente ale experților de la prima instanță,

care stabiliseră pentru aceeași despăgubire suma de 47.956 euro.

Aceeași critică vizând

modalitatea în care instanța de apel a ales să valideze opinia a doi dintre

experții desemnați în apel, fără a înlătura motivat punctul de vedere

al experților de la instanța de fond, este formulată de reclamantă și

în ceea ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lucrărilor pentru modificarea

halei.

În ceea ce privește

prima categorie de despăgubiri, se constată că instanța de apel a reținut

că valoarea acestora a fost determinată de experta F.T.C. la suma de 42.796 euro,

iar ceilalți doi experți din apel au refuzat să stabilească valoarea acestor

despăgubiri.

Argumentele pentru care

instanța de apel a înlăturat din sentința apelată obligația pârâtului

de a plăti valoarea lucrărilor pentru modificarea halei rămase în proprietatea reclamantei

au fost: pe de o parte, faptul că hala nu a fost modificată până în prezent, aflându-se

în aceeași stare în care era la data exproprierii, ceea ce semnifică, în opinia

instanței, că reclamanta nu face dovada unui prejudiciu cert în exploatarea

acesteia și nici a necesității modificării ei; pe de altă parte, faptul

că cei trei experți din apel au fost de acord asupra faptului că nu se justifică

demolarea parțială a halei și dezafectarea instalațiilor aferente.

Înalta Curte constată

că, atât în privința despăgubirilor pentru lucrările supraterane demolate în

urma exproprierii, cât și în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea lucrărilor

pentru modificarea halei, instanța de apel a diminuat valoarea stabilită de

prima instanță, în cazul primei categorii, respectiv a înlăturat în totalitate

valoarea acordată cu privire la cea de-a doua categorie de despăgubiri, fără a motiva

de ce validează opinia unora dintre experți și fără a înlătura argumentat

punctul de vedere al experților care au efectuat expertiza la instanța

de fond.

Atât expertiza efectuată

la prima instanță, cât și expertiza din apel, constituie probe dobândite

judecății, pe care instanța de apel, învestită cu soluționarea unei

căi de atac devolutive, avea îndatorirea să le analizeze în contextul mai larg al

ansamblului probator administrat, iar în situația în care a înțeles să

împărtășească anumite concluzii ale experților și să le înlăture

pe altele, trebuia să-și motiveze soluția.

Nu rezultă din considerentele

deciziei recurate care a fost raționamentul logico-juridic în baza căruia instanța

a considerat că despăgubirile pentru lucrările supraterane demolate în urma exproprierii

au valoarea de 42.796 euro, cât a stabilit experta F.T.C. în opinia separată din

apel și nu 47.956 euro, cât stabiliseră experții de la prima instanță.

Instanța nu explică

nici considerentele pentru care ar fi corect punctul de vedere al experților

din apel, care au apreciat că nu se justifică demolarea parțială a halei și

dezafectarea instalațiilor aferente, deși comisia de experți de la

prima instanță considerase că, dimpotrivă, aceste lucrări se justifică și

au o anumită valoare.

Având în vedere structura

căii extraordinare a de atac a recursului, precum și prevederile art. 314 C.

proc. civ., Înalta Curte nu poate examina în acest cadru procesual argumentele invocate

de recurenta reclamantă în susținerea necesității modificării halei, care

constituie împrejurări de fapt ce trebuie verificate în lumina probelor administrate,

ci instanța de apel ar fi trebuit să analizeze în motivarea deciziei aceste

susțineri, și să expună în mod argumentat motivele pentru care punctul

de vedere al experților de la prima instanță nu este corect.

- Împrejurarea că hala

nu a fost modificată până în prezent, aflându-se în aceeași stare în care era la

data exproprierii, nu conduce la concluzia că reclamanta nu face dovada unui prejudiciu

cert în exploatarea acesteia și nici a necesității modificării ei, așa cum

în mod greșit a reținut instanța de apel.

În măsura în care se face

dovada că efectele concrete ale exproprierii terenului au determinat imposibilitatea

continuării activității specifice în hala ce a rămas în proprietatea reclamantei,

sau o diminuare serioasă a gradului de utilizare a acesteia (aspecte care trebuie

dovedite prin probe), iar continuarea activității în aceleași condiții

anterioare exproprierii presupune o serie de modificări ale halei, prejudiciul constând

în valoarea acestor lucrări se consideră ca fiind născut și efectiv la momentul

în care hala a devenit inutilizabilă, sau i-a fost redus în mod semnificativ gradul

de utilizare specific, existent anterior măsurii exproprierii.

Prevederile art. 26

alin. (2) teza a doua din Legea nr. 33/1994 conferă persoanei interesate dreptul

la daunele produse prin expropriere (altele decât valoarea imobilului expropriat),

cum ar fi diminuarea valorii sau scăderea gradului de utilitate al unui alt imobil

al persoanei expropriate, fără a condiționa acordarea acestora de dovada că

cel expropriat a efectuat pe cheltuiala proprie lucrările menite a înlătura daunele

respective.

- În ceea ce privește

cea de-a doua critică formulată de recurentul pârât (prima critică, referitoare

la data întocmirii raportului de expertiză, fiind deja examinată odată cu critica

asemănătoare a reclamantei), Înalta Curte constată că recurentul contestă îndreptățirea

reclamantei de a obține despăgubiri pentru lucrările supraterane, deoarece

au fost edificate după notificarea reclamantei cu privire la derularea lucrărilor

de expropriere.

Recurentul pârât invocă

prevederile art. 172 C. proc. civ., susținând că dovada momentului edificării

lucrărilor incumbă reclamantei.

Critica este întemeiată,

deoarece înscrisurile care dovedesc momentul efectuării lucrărilor sunt deținute

în mod firesc de autorul și proprietarul acestora, adică de reclamantă, astfel

încât, în temeiul art. 172 C. proc. civ., instanța ar fi trebuit să solicite

reclamantei să depusă la dosar aceste înscrisuri (autorizație de construire,

în cazul lucrărilor care necesitau o astfel de autorizație, devize de lucrări,

orice alte documente de natură tehnică sau contabilă care pot fi relevante cu privire

la perioada în care lucrările respective au fost executate).

Înlăturând această critică

a pârâtului, formulată în apel, cu motivarea că acesta nu a dovedit că lucrările

supraterane au fost edificate după anunțul de expropriere, instanța de

apel a lăsat practic nesoluționată această critică, nelămurind situația

de fapt sub aspectul momentului efectuării lucrărilor, relevant în aprecierea dreptului

reclamantei la despăgubiri pentru aceste lucrări.

Față de aceste considerente,

constatând necesitatea efectuării unei noi expertize prin care să se determine valoarea

despăgubirilor în acord cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și

față de împrejurarea că mai multe aspecte de fapt relevante ale cauzei nu au

fost pe deplin lămurite, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1) și (3),

art. 313 și art. 314 C. proc. civ., ținând seama de limita în care criticile

din recurs au fost considerate fondate, potrivit celor ce preced, ambele recursuri

au fost admise, hotărârea din apel fiind casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC F. SA și de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA împotriva deciziei nr. 54 A din 14 februarie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 septembrie 2014.